Cum mi-am invatat copilul sa minta...
Raspunsuri - Pagina 2
Isadora spune:
OK, despre adevar versus minciuna - toata lumea minte, vorba lui Jim Carrey din "Liar, liar", dar condamnabile sunt doar minciunile care dor, care ranesc, sa fie asta principiul pe care trebuie sa-l inoculam copiilor? Ideal este sa traim in adevar si sa ne asumam consecintele adevarului, dar cati dintre noi o fac? O facem doar atunci cand adevarul e comod, pentru ca nu da complicatii, pentru ca nu mai necesita alte si alte explicatii si nu-i asa "doar ti-am spus!"... M-as angaja intr-o campanie mai ampla de educare la copilul meu a iubirii pentru adevar, dar cat de mult va fi ea apreciata pentru asta de catre ceilalti? (paraciosii nu sunt respectati deloc si daca nu te dai mare cu ceva, esti un nimeni si daca nu stii sa barfesti, esti ca si exclus, etc.) Noi ca parinti ii apreciem sinceritate, o incurajam sa spuna adevarul, indiferent de ce natura (nepedepsind-o pentru fapte reprobabile in general, dar pe care le-am putut afla datorita sinceritatii ei si nu stiu daca e o tactica buna - de ex. sa nu pedepsim copilul pentru o nota proasta pentru ca a avut curajul sa recunoasca pentru a o stimula sa recunoasca si data viitoare)... de regula se minte de frica... ai nevoie de curaj pentru a recunoaste un adevar, cum educam la copii acest curaj?
roxanal spune:
Isadora, fetele mele sunt mai mici(7 si 2 ani), insa aem o regula de baza la minciunele si anume-nu se permit..ma rog, cu cea mica inca nu se pune problema, insa pe Maria am invatat-o sa nu minta..si panaa cum n-a facut-o...n-am pedepsit-o niciodata cand a recunoscut ceva, i-am explicat cu ce a gresit si i-am spus sa nu se mai repete..insa n-am pedepsit-o niciodata...si pana acum, toata povestea merge..vom vedea cum o sa fie pe viitor
pe mine insa ma nedumereste situatia ca la varsta asta poate pleca de acasa fara ca tu sa stii...off, ma gandesc cu groaza ca o sa-mi vina randul...
Isadora spune:
pai, s-a creat precedentul, daca nu ma are la indemana poate iesi din casa de una singura pentru putin timp ca sa-si cumpere un caiet, pana la o colega (si cam toate stau prin apropiere)obisnuia sa-mi lase biletele, mama vezi ca ma duc si vin si pup si pa. Problema mea cea mai mare e ca mi-e frica s-o las din casa sa se duca asa cum se duc prietenele ei prin parcuri sau centru sau la mama naibii, ii permit foarte si foarte rar si atunci cu instructiuni draconice si traseu prestabilit si timp cronometrat (mai tare stresez copilul eu decat necunoscutul), m-am gandit ca pentru linistea mea dar si pentru a nu stresa aiurea copilul sa luam un GPS ca sa-l pot localiza mereu, dar asta numai in gluma, in serios nu stiu cum sa rezolv aceasta problema a mea - si nu-i vorba doar de increderea in copil, se descurca, e fata isteata, dar nu stiu... eu una am facut scoala de arte si de 3 ori pe saptamana faceam naveta 24 de km cu mijloace de transport in comun, dar si cu masini de ocazie, de la 8 ani! Acuma nu vreau sa ma gandesc ce era in capul si inima mamei de fiecare data cand se strica autobusul si afara se innopta si eu o sunam sa-i spun ca nu am cu ce ajunge acasa... mi-e pur si simplu groaza... s-a mai intamplat sa chiuleasca de la o ora doua sau sa nu faca lectii si atunci fetele se plimbau prin parc si abia seara imi spunea - mama uite unde am ajuns astazi si cred ca e o terapie buna pentru mine - sa-mi spuna abia apoi ca a fost pe undeva si sa nu-mi mai fac griji degeaba pentru ca uite vezi sunt intreaga... daca o lasam intr-o excursie pana la sosirea acasa ma impacientam rau, ieseam afara s-o intalnesc si scrutam drumurile si dadeam telefoane, daca aveam cui si etc. ma consum si probabil fac mult rau copilului... e bine macar ca nu sunt contagioasa in panica mea si copilului nu-i este teama sa iasa afara si daca are incredere in ea atunci e bine.
Isadora spune:
eu eram copilul neinfricat, daca vecinele fetele din mahalaua mea trebuiau sa se duca undeva dupa ce se lasa noaptea, stiau ca pot apela la mine, eram o insotitoare de nadejde, dar mai faceam pe barzauna si le povesteam grozavii pentru a-si invinge frica de intuneric (de ex. cand veneam pe la 2 noaptea de la biserica din satul vecin de Pasti)... cand am crescut mai marisoara, puteam sa vin si pe la 3-4 noaptea din acelas sat vecin singura... sau timp de 8 ani de zile de scoala de arte cand mi se intampla sa fac vreo 7-8 km si pe jos mai ales iarna... abia cand m-am maturizat am constientizat pericolele la care m-am expus si toate aceste angoase explodate in mine constientizandu-le le-am proiectat asupra copilului... si cu atat mai exacerbate cu cat eu am crescut la tara, iar copilul meu trebuie sa infrunte jungla urbana...
roxanal spune:
Isadora, pe mine m-ai bagat in sperieti, ce ma fac eu cand o sa inceapa fie-mea cu astfel de cereri...si sigur vor venii mai repede, ca deh, acum copii sunt mult mai precoce decat in urma cu doar cativa ani 
Isadora spune:
roxanal, copii se pare au si ei nevoie de un "spatiu" al lor si noi ca parinti ar trebui sa invatam sa il oferim, din ce in ce mai mult pe masura ce cresc si se pare ca e bine s-o facem din timp ca desprinderea sa nu fie brusca si dureroasa...