Cum mi-am invatat copilul sa minta...
Cum mi-am invatat copilul sa minta... | Autor: Isadora
Stau si ma gandesc daca am procedat corect... judecati-ma voi.
Am constatat pe la 10 si ceva ca fiica mea nu e acasa, am verificat ghiozdanul, haina, nu erau, deci a plecat undeva, pentru scoala era prea devreme, apare la un moment dat si-mi spune ca s-a oferit sa ajute o "prietena" sa scoata ceva la imprimanta si ca si-au dat intalnire undeva departe de casa pentru a-i transmite "referatul". Am protestat si i-am interzis sa plece... motive? Acea domnisoara de 15 ani putea la fel de bine sa se descurce si singura, i s-a terminat cartusul la imprimanta de acasa, in oras exista prestatori de servicii de imprimare contra pret si daca cumva avea nevoie de acel referat peste cateva ore e cu atat mai condamnabil faptul ca a asteptat ca altcineva, o fata cu care a schimbat cateva vorbe pe net sa o ajute sa rezolve de urgenta propria neglijenta, desigur, fiica mea e vinovata ca s-a oferit sa o ajute nefiind foarte sigura ca o poate ajuta si de ce s-a oferit? pentru a-i "cumpara" prietenia? si de ce si-au dat intalnire departe de casa, putea sa vina cealalta cu autobusul pana aproape de casa fiicei mele (ea spune ca s-au mai vazut si ca e vorba de o tipa care face naveta dintr-o suburbie a Bucurestiului)... in fine, i-am spus ca e o fraiera - fraiera si ca ajutorul nu se ofera cuiva care se poate descurca oricum si singur daca are numai binevointa de a-si misca fundul in interes propriu... ok, a inteles, dar cum sa dreaga busuiocul, ii era rusine sa spuna ca "nu ma lasa mama" si i-am servit o minciuna scuzabila - ca a uitat cu desavarsire ca trebuia sa fie la acea ora la scoala, i-a amintit colega ei care o ajutase sa-i scoata la imprimanta referatul si ca a trebuit prin urmare sa fie in alta parte...
faptele mele - am certat-o pe fiica-mea pentru ca s-a oferit sa ajute pe altcineva si 2 am invatat-o sa minta... cum altfel ar fi trebuit sa procedez? Fiica mea se scuza - ma condamni pentru ca m-am oferit sa ajut pe cineva? I-am zis - nu, gestul in sine e laudabil, dar nu are suficienta acoperire...
Cand oferim ajutor in general? Pentru a evita sa fie "folositi" copiii trebuie "instruiti" referitor la oportunitatea de a oferi ajutorul? I-am mai explicat de o mie de ori, cand ii da unei colege tema ei ca cealalta sa copieze in mod sigur nu se cheama ca a ajutat-o... cazul de mai sus mi se pare din acelasi registru de "ajutorari"
S-ar parea ca nimic dramatic nici nu s-a intamplat, copilul stia sa minta si fara sa-l invat eu... da, dar minciunile ei sunt ca nuca in perete, adica putin credibile, ne dam seama imediat daca spune sa nu o minciuna, si io i-am dat de inteles prin atitudinea mea ca daca tot minte, s-o faca cu cap, sa fie credibila si mai ales cel caruia ii este adresata sa nu poata comenta nimic... si maine - poimaine ma trezesc ca discipolul si-a intrecut maestrul....
Raspunsuri
Isadora spune:
am uitat sa adaug ca fiica mea are 12 ani, daca acest amanunt are vreo relevanta...
ocebine spune:
Mie mi se pare o problema ca fata de 12 ani vorbeste pe internet cu necunoscuti...in locul unei fete de 15 ani putea la fel de bine sa fie un nene de 45...
La 12 ani mi se pare mult prea devreme pentru discutii pe chatroomuri nesupravegheate, si mai rau, plecatul de acasa.
Mie asta mi se pare infinit mai periculos...
Discutia serioasa pe care trbuie sa o ai cu ea este acest plecat de acasa si intilnit cu necunoscuti...
Anamaria
"Nearly all men can stand adversity, but if you want to test a man’s character, give him power."
annnna35 spune:
Eu nu am inteles ca ar fi plecat sa se intalneasca cu vreun necunoscut, ci fata respectiva chiar ii era prietena. In ziua de azi, copiii comunica mai mult pe internet decat prin alte mijloace de comunicare.
Parerea mea este ca un copil trebuie sa invete singur cand o minciuna este oportuna sau nu, iar atunci cand parintele il invata sa minta nu face decat sa-l determine sa fie confuz cu privire la valorile pe care ar fi bine sa le respecte. (Adica o data mama isi invata copilul sa ii spuna adevarul intotdeauna - perfect justificat, iar apoi ii arata ca totusi o mica minciuna poate salva o situatie. Copilul nu-si va minti parintele apoi, cu aceasta idee in minte?)
Poti continua inca mult timp dupa ce ai spus ca nu mai poti.
ocebine spune:
quote:
Originally posted by annnna35
Eu nu am inteles ca ar fi plecat sa se intalneasca cu vreun necunoscut, ci fata respectiva chiar ii era prietena. In ziua de azi, copiii comunica mai mult pe internet decat prin alte mijloace de comunicare.
Scuze atunci, am inteles gresit eu.
Anamaria
"Nearly all men can stand adversity, but if you want to test a man’s character, give him power."
Donia spune:
Isadora, mai intai te felicit ca ai deschis acest subiect, cei mai multi dintre noi facem greseli in educatia copiilor, dar e mai greu sa le recunoastem.
Nu vreau sa profit de ocazie si sa iti spun ca da, ai gresit... dar totusi... i-ai oferit sprijinul in a inventa o minciuna mai elaborata... chestie de care de fapt esti si tu constienta. Insa partea buna e ca te-ai oferit voluntara ca sa invatam din greseala ta.
Fetita mea e mai mica, dar o invat de pe acum ca faptele noastre au consecinte. O invat ca exista alegeri bune si alegeri proaste. O invat sa isi asume responsabilitatea pentru actiunile ei. Dar cea mai importanta regula e ca nu poate sa isi ia angajamente fara sa verifice cu unul dintre noi, parintii, daca suntem de acord. Poate asta ar fi o regula buna si pentru fetita ta?
Nu stiu ce va fi mai tarziu, cand va creste si fetita mea... eu sadesc... vedem noi ce o sa culegem 
Cand am citit titlul subiectului tau m-a dus gandul la altceva... Eu ii pun fetitei mancare la scoala pentru 2 mese, aici se sta mai mult la scoala. La inceput i-am facut de cateva ori observatie daca vedeam ca nu a mancat tot, pentru ca ea aducea acasa ceea ce ii ramanea. Apoi mi-am zis ca si tine: "Eu o invat de fapt sa minta" Ce-ar fi putut sa-si spuna ea? "Daca nu mananc tot si spun adeavrul ma cearta... Hai sa arunc resturile si sa spun ca am mancat tot."
Asa ca acum nu mai comentez, o intreb doar daca nu i-a placut mancarea sau daca a simtit ca e prea mult si nu a putut sa termine. Si e mai bine asa pentru amandoua, ea invata ca imi poate spune adevarul fara ca eu sa explodez, eu stiu cu adevarat cat a mancat la scoala si suplimentez acasa daca e cazul.
Copiii se nasc perfecti - rolul parintelui e sa nu strice ceea ce Dumnezeu sau natura a creat.
daniela_b spune:
quote:
Initial creeata de Isadora
Cand oferim ajutor in general? Pentru a evita sa fie "folositi" copiii trebuie "instruiti" referitor la oportunitatea de a oferi ajutorul? I-am mai explicat de o mie de ori, cand ii da unei colege tema ei ca cealalta sa copieze in mod sigur nu se cheama ca a ajutat-o... cazul de mai sus mi se pare din acelasi registru de "ajutorari"
Isadora, e minunat sa oferi cuiva ajutor,fara indoiala.
Trebuie sa gasesti acel fel de-a o invata pe fiica ta sa spuna adevarul dar mai ales sa inteleaga ca intotdeauna adevarul este mai bun decit minciuna dar nu fiindca pur si simplu... ci fiindca adevarul nu are cum sa dezvolte (ulterior) acel tip de relatie de prietenie bazata pe interes, relatie de iubire bazata pe dependenta fata de niste foloase (chiar emotionale) si tot asa...
Dupa parerea mea e o buna ocazie sa ii tii o mica "teorie" despre adevar versus minciuna. Virsta ei pare a fi oportuna iar intimplarea asta ii poate servi foarte bine in a intelege niste lucruri in practica.
Pe linga asta, daca as fi in locul tau as intreba-o pe fiica mea pentru ce a dorit sa-i sara in ajutor acelei fete si as ruga-o sa fie sincera ( adica..."de data asta fara minciuni"
...) si daca as simti ca ea a vrut, chiar a vrut sa o ajute as lauda-o ca a facut-o dar i-as povesti si despre cum copiii mai mari decit ea sau adultii se pot folosi necuvenit de acest ajutor si cum ca eu, mama ei as putea sa fiu de incredere sa o ajut sa inteleaga cind si daca e vorba de acest folos necuvenit pina ea va fi suficient de matura sa stie si singura. Nu vad nimic gresit in a-i reaminti copilului ca el este copil si ca trebuie sa ramina constient de lucrul acesta in relatia cu parintii pe care trebuie sa se poata baza in oricare situatie.
In cazul de fata, daca fetita mea mi-ar fi spus ca a vrut doar sa ajute o alta persoana sa sa descurce as fi felicitat-o si i-as fi declarat ca ma bucur sa aflu ca e binevoitoare si dornica sa fie de folos cuiva DAR ca imi doresc foarte mult ca eu, mama ei sa stiu despre asta fara ca sa fie nevoie sa captusim minciuni dupa aceea.
Daca mi-ar fi zis ca de fapt n-a stiut cum s-o refuze, eu as fi invatat-o sa spuna pur si simplu adevarul: "nu te ajut ( DECI, NU "nu pot/n-am cum sa te ajut"- expresii ce lasa de banuit o incapacitate) fiindca am alte lucruri de facut acum ( sau ma rog, altceva ce ar reprezenta adevarul), imi pare rau dar poate ar fi bine sa intrebi pe altcineva".
REPET, asta doar daca fetita ta nu a gindit altminteri. Caci daca ea a gindit ca ar face orice doar ca sa o ajute pe prietena ei inseamna ca ceea ce am considera noi ca e adevar ar fi de fapt o minciuna.
Intelegi?
Trebuie sa stabilesti care ar fi, de fapt, minciuna...
Concluzie:
Din toate astea, fetita ta ar trebui sa invete cum sa se "raporteze" celorlati pe viitor.
De aceea este important sa nu fie invatata sa minta dar mai ales sa fie invatata sa cintareasca valoarea unei minciuni sau a unui adevar.
Fiindca, in egala masura, atunci cind nu reusesti sa devii un adult adaptat, si minciuna si adevarul iti pot face rau, in relatiile cu ceilalti, daca nu ai putut sa le prinzi "sensul" si "dozajul", la timp.
www.helpsonia.com
Lemoni spune:
Mie nu mi-a placut niciodata minciuna. Eu nu mint, ca nu pot ,ma dau de gol imediat asa ca mai bine lipsa, dar cel mai rau sa fiu mintita de cineva hai odata ca iert dar niciodata nu o uit.Nu cred ca e bine sa ii incurajati sa minta este o greseala fatala, mai ales la varste asa mici apoi la 15 ani va arunca minciuni de numai stiti sa le da-ti de cap pt ca devin creativi copii, va spun din experientza.
Ce am gresit eu ca parinte asta asa ca e proaspat mi-a reprosat chiar ieri baiatul meu (18 ani) ca l-am rasfatat prea tare! Upss ce tuta am fost trebuia sa ii trag frate cate o batuta din cand in cand si numai aveam ce sa-mi reproseze.
Isadora spune:
Donia, ceva nu mi se pare in regula ca un copil sa-si asume angajamente doar cu acordul parintilor... ma rog asta fac cei mici, pe cand pentru adolescenti este mai complicat sa recunoasca fata de ceilalti "copii" ca sunt controlati de parinti, ca nu pot face un pas fara a-i consulta in prealabil, ca trebuie sa se conformeze opiniilor lor si sa le si impartaseasca... am mai spus, fiicei mele i se pare deplasat sa spuna "nu ma lasa mama" si o inteleg si incerc sa o ajut sa salveze aparentele...are un mecanism defensiv foarte puternic, pe care nu as putea sa il demontez nici daca ar vrea ea insasi... un mic exemplu - nu aveam bani sa-i ia cadou unei prietene, chiar nu aveam si copilul era foarte deprimat din aceasta cauza si a gasit solutia "ideala" din punctul ei de vedere: "ah, dar nici n-am chef sa merg, mai bine stau acasa" - nu ar fi recunoscut sub nicio forma ca ar fi vrut sa mearga la petrecere... nu am putut-o convinge sa se duca cu ceva simbolic si poate peste 2-3 zile cand apar banii sa-i faca un cadou mai consistent (are niste amice tare fitzoase, una din ele a scapat porumbelul ca daca afla ca un cadou e de la "orice produs" (adica magazine din alea ce vand produse la kil la preturi mici, il arunca pe fereastra)... am discutat cu sotul pana tarziu, am scotocit prin biblioteca si am gasit una alta, o cartulie in franceza, un dictionar explicativ electronic, o felicitare, care aratau ca noi si le-am impachetat frumos, i-a revenit brusc buna dispozitie si cand a venit acea prietana nu-si mai incapea in piele de cadoul ei si a inceput sa fabuleze pe marginea lor- de unde le-a luat si cam cat a dat (nu sarbatorita, alta) - nu stiu, probabil aceste lucruri conteaza in mediul ei, toti se dau mari atribuindu-si nu stiu ce calitati si mai ales posesii (ex. una zice ca parintii i-au luat al nu mai stiu al catalea laptop, altul - a venit cu un mobil super tare la scoala pretinzand ca-i al lui si a venit apoi maica-sa si l-a dat de gol ca de fapt l-a "furat" de la ei, alta - ca are nu stiu cati bani si ii cere copilului meu bani sa-si cumpere servetele ca sa-si stearga ghetele cu acele servetele, cand de fapt ea mai avea niste bani, dar ii tinea pentru ea ca sa-si cumpere ceva de mancare si mie mi-a spus ca are in jur de 1000 de dolari economisiti, etc.) toti fabuleaza, fiica-mea e cu constiinta impacata ca ea spune cele mai putine minciuni si niciodata pentru a se lauda ci pentru a salva aparentele si din acest motiv nu pot sa-i pretind adevarul si doar adevarul - bineinteles in raport cu ceilalti si nu cu noi, cu noi e chestia aia cu "si acum fara minciuni"...
Isadora spune:
lemoni, da, vine o vreme a reprosurilor, daca nu l-ai fi rasfatat prea tare, probabil ti-ar fi reprosat ca nu i-ai acordat suficienta atentie si invers... ceva-ceva tot gasesc ei sa reproseze... tot calea de mijloc e mai buna.
betiana spune:
Eu cred in onestitate, dar adeseori "mici minciunele" ne pot salva din situatii limita sau datorita lor nu lezam orgoliul altor persoane dragi.Insa un copil, la 12 ani, un preadolescent trebuie invatat sa traiasca in arealul adevarului cu toate consecintele lui.Un copil de 12 ani nu are voie sa paraseasca domiciliul fara in prealabil sa-si anunte parintii si sa ceara acordul lor. In era preadolescentei apar semnele primelor rebeliuni si copiii incearca sa ne demonstreze ca sunt grozavi si ca pot sa-si conduca singuri destinul.Parintii trebuie sa le explice ca exista niste limite ale libertatii.Chiar si un adult are niste limite.Nici el nu poate face orice i se nazare.Ci doar ceea ce este moral si in asentiment cu parerea celorlalti membri ai familiei.Mie nu mi se pare grav ca a mintit, ci ca a plecat de acasa in necunoscut.