Cand unul inseala, celalat poate ierta?
Raspunsuri - Pagina 9
MissParker spune:
Moira, ma repet, dar stiu ce simti si prin tine parca retraiesc si eu propriul meu cosmar de atunci. Te inteleg cum nu se poate mai bine.
Vreau sa-ti relatez continuarea la mine dupa ce am iertat si dupa ce am zis ca - dupa 4 ani de casnicie - trebuie sa salvez aceasta relatie si sa-i dau o a doua sansa. Ca asa suntem noi femeile, nu?
Imi propusesem sa tac, sa fiu "nobila" si "superioara" si sa nu-i scot ochii deloc, sa nu-i fac reprosuri si sa ma fac si eu ca nu s-a intamplat nimic, ca sa putem porni la un nou inceput cu tabula rasa, nu-i asa?
Ei bine, din pacate (sau din fericire!) sufletul nu se lasa dresat asa. Tot timpul ma simteam pacalita, aveam sentimentul ca mi-am tras un autogol. Ma asteptam inconstient ca el sa fie recunoscator pentru sansa pe care i-o dadusem, as fi vrut sa abordeze el problema, sa-mi explice de ce facuse acel pas (dar in mod matur, nu la modul "Ei, asa e viata, nu te mai iubesc pe tine, o iubesc pe ea, ca are nevoie de mine" 
). Asteptam sa-si ceara iertare, sa se poarte mult mai frumos si mai atent cu mine.
Vrabia malai visa... 
La un moment dat, dupa ce trecusera luni de zile, nu mai tin minte de la ce chestie m-am enervat (din nou, semn ca subconstientul inca nu se lasase pacalit de tot) si i-am reprosat ceva legat de acea perioada fatidica din viata noastra si de modul cum se purtase el cu mine, dandu-i de inteles ca el inca nu s-a ridicat la asteptarile mele dupa ce i-am dat o a doua sansa.
Ei bine, sa-l fi vazut ce spume a facut, cum a incercat sa ma jigneasca (tot el!), cum m-a acuzat ca ii scot ochii si ii otravesc viata (??!!!) si tot asa. Dovada perfecta de "responsabilitate" si "maturitate".
Si pot sa-ti spun ca - din pacate pentru mine - nici atunci nu am fost capabila sa ma salvez din mocirla. Salvarea a venit abia 5 ani mai tarziu, cand dansul si-a permis o noua aventura si eu ajunsesem la capatul puterilor si imi epuizasem stocul de sanse, asa ca am demarat divortul.
In fine, nu pot decat sa presupun - dupa toate simptomele prezentate pana acum - ca si al tau sot va reactiona la fel: desi pare un paradox, ai sa vezi ca EL va fi cel plin de resentimente la adresa ta (din cauza nobletii tale sufletesti si a generozitatii tale prin care i-ai demonstrat ce marunt este el cu adevarat), iar in acelasi timp in sinea lui te va devaloriza complet, in incercarea de a se absolvi pe el insusi de pacate si de a se vedea intr-o lumina mai buna. Ai sa te convingi, daca ramai vigilenta si nu-ti reprimi sentimentele.
De aceea iti doresc fie nervi de fier si o capacitate inumana de a-ti anula adevaratele sentimente, fie respect fata de propria ta persoana si puterea de a face ceea ce este mai bine pentru tine.
Felicia 
11+
Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE
www.helpsonia.com/povestea-soniei" target="_blank">S-o ajutam pe Sonia
zepellina spune:
quote:
Originally posted by MissParker
[desi pare un paradox, ai sa vezi ca EL va fi cel plin de resentimente la adresa ta (din cauza nobletii tale sufletesti si a generozitatii tale prin care i-ai demonstrat ce marunt este el cu adevarat), iar in acelasi timp in sinea lui te va devaloriza complet, in incercarea de a se absolvi pe el insusi de pacate si de a se vedea intr-o lumina mai buna. Ai sa te convingi, daca ramai vigilenta si nu-ti reprimi sentimentele.
Adevarat...Mi-a placut cum ai explicat niste chestii absolut de neinteles pt mine. Am trecut si eu prin asta, m-a ajutat D-zeu sa nu mai vrea sa se intoarca pt ca as fii gresit cu siguranta. Banuiam ceva, insa nu intelegeam de ce eu care am fost inselata, eu care am spus ok...si m-am purtat ca o "doamna" am continuat sa fiu jignita si acuzata fara sens...chiar fara sens. Nu i-am dat satisfactia inca sa se creada prea bun....dar nu mai conteaza asta.
Moira, faci cum simti si iti doresc multa putere. Daca simti ca vrei sa salvezi familia, fa-o , astfel nu te mai intrebi : Daca...
Moira spune:
quote:
Originally posted by giulia71
Eu zic ca e normala starea ta de spirit din momentul asta; ai fost lovita desi e putin spus si acum te doare, enorm!
Cu timpul aceasta durere se va estompa, o sa vezi problema cu alti ochi si poate de atunci incolo vei incepe sa ierti din adancul sufletului.
Insa totul cere timp...
As considera ca un pas facut acum, e facut sub aspectul supararii, al urii pe care i-o porti si e foarte posibil ca mai tarziu sa regreti.
Unii pot ierta, din prima, altora le trebuie timp, iar altii nu pot dar cu totii au un lucru in comun: merg mai departe!
Eu de felul meu sunt mai pacifista, nu fraiera, si ti-as sugera sa-l ierti sau macar acum sa iti propui acest lucru pentru viitor.
Depinde insa 100% de tine, daca vrei sau daca poti!
Numai bine iti doresc
...mami daca nu mananc acuma, intru'-n grebla foamei!!!!
Giulia71, eu nici macar nu pot sa il urasc. Ar fi mai usor daca l-as uri. In loc de a face asta, eu tot pe mine ma invinovatesc si fac aceeasi greseala de a-l considera in continuare ca are un suflet nobil si curat. Oare cat o sa ma mai mint? Sunt constienta ca ma mint...
M
Moira spune:
quote:
Originally posted by MissParker
Imi propusesem sa tac, sa fiu "nobila" si "superioara" si sa nu-i scot ochii deloc, sa nu-i fac reprosuri si sa ma fac si eu ca nu s-a intamplat nimic, ca sa putem porni la un nou inceput cu tabula rasa, nu-i asa?
Ei bine, din pacate (sau din fericire!) sufletul nu se lasa dresat asa. Tot timpul ma simteam pacalita, aveam sentimentul ca mi-am tras un autogol. Ma asteptam inconstient ca el sa fie recunoscator pentru sansa pe care i-o dadusem, as fi vrut sa abordeze el problema, sa-mi explice de ce facuse acel pas (dar in mod matur, nu la modul "Ei, asa e viata, nu te mai iubesc pe tine, o iubesc pe ea, ca are nevoie de mine"
Vrabia malai visa...
Si eu m-am gandit sa fiu eu cea inteleapta, sa nu ii reprosez, sa fac in asa fel incat viata noastra sa continue ca si pana acum. Si eu ma astept sa se poarte altfel, de fapt, sa se poarte cum se purta inainte, cand era cald, intelegator, iubitor, tandru. Dar nu vad asa ceva de la el, ci doar raceala, vad deodata in fata mea un om batran (desi are doar 30 ani), a carui fata, ca si sufletul, ii sunt schimonosite. Nu mai vad lumina in ochi, ci doar incruntare si incrancenare. Nu simt decat raceala.
Mi-am spus sa fiu eu calda si tandra si iubitoare si am incercat si incerc sa fac acest lucru. Dar ceva ma retine. Cat pot sa dau fara sa primesc nimic inapoi? Cat pot sa mai servesc fara a primi macar un multumesc? Cat pot sa mai inchit fara sa pot sa spun ca ma deranjeaza? Unde se duc toate sentimentele astea negative, toate frustrarile acestea? Inainte faceam toate astea in numele iubirii, inghiteam lacrimi si mancam inecandu-ma din cauza rautatilor spuse la adresa mea si impotriva carora nu ma proteja. Cat? Eu scriu toate lucrurile astea si ma ajuta sa imi pun ordine in idei si in simtaminte. Si, pe masura ce scriu, ma revolt. Ma revolt pentru ca nu am minte, ca dragostea m-a orbit intr-adevar si...din pacate...m-a pierdut.
M
MissParker spune:
Moira, 
Esti pe drumul cel bun. Nu e drumul cel usor, dar e cel bun!
Ramai focusata pe ceea ce simti. Revolta e buna, te scoate din amortire si din pericolul de resemnare. Capul sus, nu se termina lumea aici, chiar daca in anumite clipe asta simti.
Si intr-adevar, e bine sa scrii, sa constientizezi, sa pui in cuvinte ce simti. Tine un jurnal! Si stai de vorba cu oameni care tin la tine, pentru care fericirea ta este importanta.
Mai suntem si noi aici, te ascultam, incercam sa-ti fim alaturi intru adevar si iubire de sine. Chiar daca numai virtual, sa stii ca aici exista o comunitate de oameni care pun suflet si incearca sa faca bine si sa ajute pe ceilalti.
Exista destule experiente nefericite, ce bine ar fi sa putem invata din ale celorlalti si sa nu le repetam noi insine. Eu una de asta sunt aici.
Unii poate iti ureaza pace sufleteasca si liniste. Eu - pentru ca stiu cat de nociva este aceasta iluzie intr-un asemenea moment crucial - am sa iti doresc exact invers: sa-ti pastrezi zbuciumul sufletesc si sa simti intens toata durerea care exista acolo, fiindca numai astfel vei depasi aceasta criza. Nu uita: orice criza e o sansa!
Felicia 11+
Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE
www.helpsonia.com/povestea-soniei" target="_blank">S-o ajutam pe Sonia
MarcelaG spune:
Nu sunt prima si nici ultima cu siguranta. Insa la cei 24 de ani pe care ii am aceasta e cea mai mare suferinta de care am avut parte. Ma macina, ma termina si fiindca sunt insarcinata in luna a 7 a ma inspaimanta. Stiu ca orce emotie de-a mea se transmite la copil si ma ingrozeste gandul ca toata suferinta aceasta pe care nici nu o pot descrie ii poate face rau. Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat ma framant mai tare, in loc sa ma calmez.Nu stiu ce as mai putea face sa scap de durerea aceasta. Am 6 ani de cand sunt cu sotul meu si doar un an si cateva luni de la nunta. La fel ca multe alte femei as fi bagat mana in foc ca al meu nu ma va insela. Si de cateva zile descopar minciuni si iar minciuni. Parca astept sa ma trezesc din acest cosmar... dar asta nu se intampla. In urma cu 8 luni am lasat un post de bun la o firma mare si de renume, pentru a-mi urma sotul. Am acceptat o functie mult mai neinsemnata si fara satisfactii si provocari profesionale, doar pentru a fi alaturi de sotul meu. La putin timp dupa ce am renuntat la toata viata mea sociala si profesionala, am plecat de langa cei dragi...am ramas insarcinata. Iar acum la 8 luni de atunci aflu ca sotul ma inseala. Durerea e mare si nu pot sa o descriu in cuvinte. Sunt intr-un oras unde nu am pe nimeni. Singurele cunostinte sunt cativa colegi de servici cu care nu impart prea multe si colegii sotului.Nu am cu cine vorbi, nu are cine sa ma linisteasca, iar eu nu stiu ce sa fac. Poate e un cliseu, dar as vrea sa pot sa scot inima din piept, sa nu mai simt toata durerea, dezamagirea si in primul rand sa nu-l afecteze pe bebe.Insa cum nu pot face asta si asta e cam tot ce-mi vine acum in minte, nu stiu ce altceva as mai putea face. Nu-mi explic de ce. Ce-i lipsea acasa...ce nu-i convenea...cu toate ca sunt insarcinata viata sexuala nu s-a schimbat... nu am avut o sarcina dificila asa ca nu s-au schimbat prea multe... insa nu l-am avut pe el langa mine, nici chiar atunci cand ma tinea in brate.....sunt singura si speriata. Nu mai pot scrie... ma napadesc lacrimile. As vrea un sfat, o incurajare...
ralualexandrei spune:
Draga mea ce as putea sa-ti spun eu care sunt atat de aspra si de directa...Voi incerca insa ..
Gandeste-te la samburelul din burtica ta ,el este speranta si fericirea ta,un copil este o minune ,si fa tot ce-ti sta in puteri ca el sa nu fie afectat de ceea ce tu traiesti.
Daca as fi in locul tau as pleca mancand nori si m-as duce alaturi de oameni care ma iubesc si as incerca sa ma pregatesc pt marea intalnire intr-un cadru placut si linistit,dar nu uita ca eu sunt genul de om care taie in carne vie si asta nu inseamna ca eu procedez corect intotdeauna,insa eu asa gandesc si asa simt.Pur si simplu eu nu pot intelege de ce femeile trebuie sa sacrifice intotdeauna cate ceva,asa cum am inteles ca ai facut si tu,iar altii pur si simplu sa stearga cu ele pe jos considerandu-le fraiere pt niste sacrificii pe care ele le fac in numele iubirii.
Nu stiu daca parerea mea te va ajuta cu ceva,insa membrii DC iti vor fi alaturi fiecare cu parerea si sfatul sau.
Andra ,mamica lui Robert , a Mariei si a lui Eduard Ionutz album no1 album no2 albumul no3
Moira spune:
quote:
Originally posted by MarcelaG
Nu sunt prima si nici ultima cu siguranta. Insa la cei 24 de ani pe care ii am aceasta e cea mai mare suferinta de care am avut parte. Ma macina, ma termina si fiindca sunt insarcinata in luna a 7 a ma inspaimanta. Stiu ca orce emotie de-a mea se transmite la copil si ma ingrozeste gandul ca toata suferinta aceasta pe care nici nu o pot descrie ii poate face rau. Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat ma framant mai tare, in loc sa ma calmez.Nu stiu ce as mai putea face sa scap de durerea aceasta. Am 6 ani de cand sunt cu sotul meu si doar un an si cateva luni de la nunta. La fel ca multe alte femei as fi bagat mana in foc ca al meu nu ma va insela. Si de cateva zile descopar minciuni si iar minciuni. Parca astept sa ma trezesc din acest cosmar... dar asta nu se intampla. In urma cu 8 luni am lasat un post de bun la o firma mare si de renume, pentru a-mi urma sotul. Am acceptat o functie mult mai neinsemnata si fara satisfactii si provocari profesionale, doar pentru a fi alaturi de sotul meu. La putin timp dupa ce am renuntat la toata viata mea sociala si profesionala, am plecat de langa cei dragi...am ramas insarcinata. Iar acum la 8 luni de atunci aflu ca sotul ma inseala. Durerea e mare si nu pot sa o descriu in cuvinte. Sunt intr-un oras unde nu am pe nimeni. Singurele cunostinte sunt cativa colegi de servici cu care nu impart prea multe si colegii sotului.Nu am cu cine vorbi, nu are cine sa ma linisteasca, iar eu nu stiu ce sa fac. Poate e un cliseu, dar as vrea sa pot sa scot inima din piept, sa nu mai simt toata durerea, dezamagirea si in primul rand sa nu-l afecteze pe bebe.Insa cum nu pot face asta si asta e cam tot ce-mi vine acum in minte, nu stiu ce altceva as mai putea face. Nu-mi explic de ce. Ce-i lipsea acasa...ce nu-i convenea...cu toate ca sunt insarcinata viata sexuala nu s-a schimbat... nu am avut o sarcina dificila asa ca nu s-au schimbat prea multe... insa nu l-am avut pe el langa mine, nici chiar atunci cand ma tinea in brate.....sunt singura si speriata. Nu mai pot scrie... ma napadesc lacrimile. As vrea un sfat, o incurajare...
Marcela, imi pare rau sa citesc despre durerea pe care o simti. Eu, fiind intr-o situatie asemanatoare, nu pot sa iti dau un sfat pentru ca, eu insami, nu stiu incotro sa o iau. Oricum, in cazul tau, cel mai important lucru este copilul pe care il astepti, de acolo ti se va trage puterea, de acolo va veni speranta si bucuria.
Iti inteleg durerea pentru ca o simt si eu, ma lupt cu ea si simt ca ma doboara. Daca vrei sa vorbim mai multe, sa ne facem un fel de grup de suport, poti sa imi dai un PM.
M
alice2004 spune:
Marcela, tare rau imi pare sa citesc si mesajul tau ! Am sa subliniez din el (desi in mare seamana cu povestea mea) partea cu "nu imi explic de ce". Sa stii ca nici eu, dupa atita timp trecut, nu pot raspunde la intrebarea aceasta ! Ceea ce este mai trist este ca l-am rugat pe sotul meu sa vina si sa vorbim, pentru ca eu am nevoie sa inteleg ce s-a intimplat, nu pot trece asa de usor peste partea aceasta din viata noastra ! Si inca mai astept sa vina sa imi vorbeasca ... el imi spune "pai mi-am cerut iertare", bun, am inteles asta, dar ma acuza ca din cauza mea s-a intimplat tot. Si pe cuvint ca eu nu imi gasesc vina ... poate ca nu vad eu, de aceea l-am si rugat sa discutam. Doar ca am vaga senzatie ca astept in van. Imi aduc aminte insa (si o sa o fac mereu) de figura lui pe care se asternuse un maaaare zimbet, mergeam pe strada, acum tz ani, ne tineam de mina(ca noi numai asa mergeam, oriunde ne-am fi dus) si vad ca zimbeste laaarg. Intreb ce s-a intimplat ? Omul meu tot cu figura shugubeata ... astept rabdatoare raspunsul si imi povesteste ca in drumul lui spre Tirgoviste (ca el este dimbovitean), a luat-o pe o duduie cu masina noastra (respectiva facea autostopul si cum de data aceea eu nu il insotisem, a putut sa faca figura, ca deh, era singur). Uel, m-am gindit ca ce poate fi nevinovat in a acorda ajutor unei damzel in distress ?? Doar ca de aici s-a ajuns la mesaje pe robotul meu de acasa primite de la ea in care plingea ca "acum e rindul tau sa dai telefon, ca eu te-am tot cautat !".
Nu stiu cum este la tine, Marcela draga, dar ceea ce e mai important este micuta viata din burtica ta. Stiu insa ca iti va fi tare greu sa treci peste hopul acesta din viata, cu atit mai mult cu cit esti singura (si eu tot singura, am facut imensa greseala sa imi scot din viata prietenii, sa ramin exclusiv a sotului meu, e adevarat, am familia alaturi).
Daca ai nevoie de un umar (virtual), noi sintem aici ! Si iti dorim mult bine si sarcina usoara si un bebe sanatos si cuminte !
Moira, o 
si pentru tine !! Am sa va citesc in continuare si am sa sper in vesti bune de la voi toate !
Alice si Andrei
Poze 2004 2005 www.shutterfly.com/view/pictures.jsp" target="_blank">2006-2007www.dropshots.com/alice2004" target="_blank"> Filmulete
Ramona J spune:
Ce trist e, sinteti atit de tinere si treceti prin asa ceva. Mi-a placut cum a explicat Miss Parker si tind sa-i dau dreptae.
Nu aveti nici o vina, eu zic sa fugiti mincind pamintul. Nu va irositi viata linga niste barbati care nu va merita.
The best thing you can do for your children is to love your wife.