face ORICE ca sa treaca neobservat
Raspunsuri - Pagina 2
corinadana spune:
Si de ce tr sa iese in fata?
Si Raluca mea este clasa a 3a. NU a iesit in fata si nici nu iese. So...Nu are nici o importanta atata vreme cat rezultatele ei scolare sunt undeva suuuuus, mult deasupra celor care ies in fata.
Nu am stresat o niciodata cu asta, asa ii este felul!
Don't throw with stones if you live in a glass house.
corina mama Ralucai
http://community.webshots.com/user/corinaraluca
Donia spune:
quote:
Initial creeata de simali
Am uitata sa va spun (legat de cochilie) ca jocurile lui preferate sunt: casuta pe care si-o face sub patul suspendat din camera lui, cutiile de televizor in care-si face culcus si-si aduce toti ursii, cortul din paturi si perne cat mai multe. Adica tot ceva retras, confortabil, in siguranta...
alice
Si fetita mea (6 ani) se joaca exact la fel. Cred in felul asta isi creaza un mediu care este al lor, pe care il controleaza ei, unde ei fac regulile. Genul asta de joc nu stiu daca are legatura cu felul de a fi al copilului.
Poate ca baiatul tau e printre cei care nu vor sa iasa in evidenta, ci prefera sa stea in banca lui si sa priveasca. Ca la teatru... unii se simt bine fiind in centrul atentiei, vor sa fie actorii, altii se simt bine stand pe scaun si urmarind piesa.
La un curs de formatori invatam ca studentii se impart in doua categorii, in functie de modul preferat de a invata: cei activi si cei reflectivi. Si ni se spunea ca e gresit sa il silesti pe un "reflectiv" sa se ridice in picioare si sa il faci sa vorbeasca in fata clasei, pe cand un "activ" se va simti foarte bine in postura asta.
Eu cred ca asta e felul lui de a fi si ca ii este foarte greu daca e impins sa se schimbe, cu atat mai mult cu cat e foarte inteligent, deci stie foarte bine pe ce lume se afla.
Fetita mea e genul "activ", dar jocul de-a cochilia
, cum spui tu, ii este necesar, cred ca se adreseaza unei altfel de nevoi.Cauta pe google "active reflective learning" sa-ti faci o idee mai clara despre deosebiri.
Copiii se nasc perfecti - rolul parintelui e sa nu strice ceea ce Dumnezeu sau natura a creat.
Elise spune:
si mie mi se intimpla acelasi lucru cind eram mica.
Si nu pot sa spun ca am crescut vreo timida sau timorata. Pur si simplu stiam ca pot sa fac unele chestii mai bine ca altii, da' nu simteam nevoia sa defilez cum vroia o invatatoare sau alta. Nu-mi trebuiau confirmari. Si nu pentru ca eram nesigura. Din contra.
Mi se pareau chestii prostesti. Si serbarile mi se pareau prostesti. Toata lumea se minuna toata ca ne urcam pe scena si spunem trei lulele. De parca s-ar fi asteptat sa fim de-a dreptul idioti. Mi se pareau scene ipocrite si fade. Vedeam lumea intr-un mod mult mai intens, colorat si caricaturizat decit acum. Am fost un copil sensibil, percepeam poate prea multe nuante, si ma deranjau notele discordante.
N-aveam nevoie de admiratia copiilor sau de impresionarea adultilor din preajma, pur si simplu. Oricum am crescut cu sila ca toata lumea se repezea sa ma pupe, cind eram mica: "vaaai...ce copil dragutz..." si pentru copilul dragutz efuziunile astea necontrolate erau un cosmar. Tot felul de matusi care miroseau a "batrin" si naftalina, sau madame cu parfumuri intepatoare, gramada pe mine ca unic odor al familiei.
De atunci probabil reticentza fata de picarea adultilor pe spate de admiratie.
Nu ma incalzea cu nimic si nu-mi destepta mindria patriotica faptu' ca in clasa a 5-a m-au facut comandant de detasament.
De fapt, mi-a folosit la ceva.
La faptul ca m-am razbunat plecind de la ora de muzica cu toata clasa dupa mine la fotbal. Primul chiul generalizat in clasa a cincea, din toata istoria scolii....
Ca doar m-au investit cu putere de decizie. Greseala lor.
Elise & BBLisa
buli spune:
eu i-am zis odata lui Matei "mami, ce destept esti!". n-a avut nici o reactie. pt. asta am continuat: "ai auzit? ce, stiai, sau nu te intereseaza asta?" el cica: "stiam asta"
off topic: Felicia, felicitari, acu am vazut ca esti gravi 
www.youtube.com/watch?v=YhWZ7bpfQag" target="_blank">@
simali spune:
Sa va spun de ce mie imi este greu sa inteleg. Pentru ca eu am fost genul foarte activa la ore la gradinita, pentru ca-mi placea sa fiu mereu acolo unde erau evenimentele si nici prin cap nu-mi trecea ca cineva ar putea sa nu-si doreasca sa participe la absolut orice.
Pe mine felul acesta de a fi m-a ajutat foarte mult in viata, pentru ca la scoala de pilda eram foarte activa la ore si luam notele pe aceasta activiate. Se intampla foarte rar sa fiu ascultata, ceea ce-mi crea un mare avantaj: primeam note cand voiam eu, pe ce voiam eu, infinit mai usor decat colegii mei care nu faceu efortul de a fi activi in clasa.
Eu cred ca oamenilor carora nu le place sa iasa in fata niciodata (din lene, teama, discretie, sensibilitate, etc.) le este infinit mai greu in viata.
Legat de faptul ca unii spun chestii gen "cel mai destept", primul, etc. Sa ne intelegem: eu le consider exagerari. Viata nu-ti da niciodata cu doua maini. Daca primesti undeva prea mult vei primi in alta parte mai putin. Eu nu am considerat niciodata pe cineva mai destept ca mine. Si cred ca asa este si bine. Din pacate foarte multa lume are mania topurilor. Cred ca povestea asta cu "cel mai destept" la Vlad in clasa a plecat de la un copil. Pentru ca mie nu mi-a spus niciodata doamna lui asa ceva. Am auzit-o numai la unii copii. Dar nu asta-i relevant. Relevant este faptul ca la laude (meritate sau nu) el reactioneaza cu lacrimi.
Acum constat cu surprindere ca sunt foarte multi adulti asa... Nici prin cap nu mi-a trecut...
Filofteia - legat de gluma cu fetele care-i vor umple pupitrul cu biletele - noi uneori exageram diferite situatii, obtinem o situatie aberanta si apoi radem de ea. La faza aia era vorba despre Vlad care ar fi un om invizibil.. nu mai retin exact contextul. Oricum era unul amuzant, nu o discutie gen "daca inveti bine or sa te alerge fetele"...
quote:
In traducere: "Vladut, ce desen interesant ai facut!" si nu "Vladut, esti foarte talentat la desen!", deoarece apoi automat va interveni la orice copil teama de un esec prin care sa-si dezamageasca laudatorii.
quote:
Mie nu mi s-a intamplat niciodata ca atunci cand cineva m-a laudat sa ma gandesc automat "daca imi voi dezamagi laudatorii". Dimpotriva, m-am simtit stimulata sa muncesc mai mult, sa faca mai mult in domeniul in care excelam si aveam rezultate.
Dar am citit (intr-un numar recent al "Inteligent Lyfe")ca tipul acesta de gandire exista la copiii de bani gata. Ei nu au nici un scop in viata (totul este deja facut, rezolvat, etichetat de parintii lor) iar ei par sa nu mai aiba nici un alt scop in viata in afara de acela de a nu dezamagi pe cei ce sunt idolii lor. Toata lumea-i priveste pe acesti copii si se asteapta de la ei sa se ridice la nivelul parintilor. Dar parintii lor au, in ochii celor din jur si chiar in ochii lor insisi, o imagine idealizata. De exemplu cei mai multi oameni cu bani sunt CONVINSI ca au facut bani datorita inteligentei si ingeniozitatii lor. Dar statisticile arata ca norocul a jucat un rol major in mai toate averile din lume. Cu toate acestea parintii cu bani continua sa se prezinte in fata copiilor lor ca niste super-eroi si cer aceeasi performanta, daca nu mai mare. Cum meteoritul nu cade de doua ori pe aceeasi strada, copiii vor vedea ca nu se poate face asa o avere cat ai clipi si vor concluziona "sunt copilul incapabil al unui geniu".
Noi, evident, nu suntem in situatia mai sus mentionata. Dar cred ca oferindu-i tot ceea ce si-ar putea dori un copil (iar Vlad nu este un copil foarte pretentios) nu este exclus sa fi simtit ca mami si tati sunt coplesitor de capabili...
Chiar sunt curioasa, Elise, ai crezut la un moment dat despre parintii tai ca au performante imposibil de atins?
alice
Elise spune:
Da.
Mama mi se parea foarte frumoasa, si io paream o galushka (si chiar eram 
) pe linga ea. Iar taica-meu, fiind destul de "sef" si cu o poveste de succes... orfan, plecat de la zero.... ei bine, tata era "cel destept".
Evident, muuult mai destept decit restul oamenilor, inclusiv decit mine cu celelalte neamuri cu tot.
Si il mai invidiam profund pe ascuns pentru ca vedea lumea...si io pina la un moment dat n-am putut sa plec cu el nici la bagajele de mana. In mod repetat am vrut sa ma fofilez pe toboganul pt. geamantane, la Otopeni, in mintea mea urmind negresit sa ma "incarce" aia in avion daca reusesc sa cobor toboganul, da' nu mi-a ieshit figura.
Well, nici dupa ce am plecat cu el "in lume" n-am scapat de imaginea asta, pentru ca el era VIPul, si noi "familia".
Adik mama era zina din dreapta lui.
Eu eram umplutura.
Ei, probabil modul meu de a ma apara de toate astea - care, in fond, si fara vina nimanui, constituiau cumva o agresiune - a fost sa imi jur in barba ca o sa seman cu TATA ba chiar o sa-l intrec. Pina cind am ajuns brusc la extrema cealalta, si mi-am dorit din tot sufletul sa seman cu oricine, numai cu el nu!! 
Probabil am evoluat spre atitudinea "da' mai lasati-ma in pace, eu sint eu, n-am nimic de demonstrat, si cu asta basta!"
Elise & BBLisa
Andrada spune:
Parintii par coplesitori (indiferent de performante) numai cind se prezinta ei asa in fata copiilor.
Am intilnit copii de notar care erau doboriti de povara unei asemenea impliniri profesionale si alti copii de medaliati olimpici care habar n-aveau ca tatal e primul cuvint in materia respectiva in tara.
Un simptom care ar trebui sa ne ciuleasca urechile e acela cind copilul isi doreste cu disperare sa fie ca noi.
A
www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=Andrada" target="_blank">Camera lui Marcu
diana2004 spune:
Copiii simt nevoia de prieteni ,de alti copii la fel ca ei ;de aceea nici nu vor sa fie diferiti ,ei vor sa fie la fel ca ceilalti copii.Nu conteaza ce vor parintii sau ce crede educatoarea.
simali spune:
quote:
Parintii par coplesitori (indiferent de performante) numai cind se prezinta ei asa in fata copiilor.
Am intilnit copii de notar care erau doboriti de povara unei asemenea impliniri profesionale si alti copii de medaliati olimpici care habar n-aveau ca tatal e primul cuvint in materia respectiva in tara.
Un simptom care ar trebui sa ne ciuleasca urechile e acela cind copilul isi doreste cu disperare sa fie ca noi.
quote:
Cred ca ai dreptate; problema este ca nu stim intotdeauna ce mesaj transmitem copiilor nostrii. De cele mai multe ori parem in fata lor niste eroi coplesitori iar noi nu stim asta.
Poate si pentru ca evitam sa le spunem copiilor nostrii si ce escuri avem... Dar o facem pentru ca vrem sa-i protejam, pentru ca nu vrem sa-i incarcam cu problemele noastre...
Mie personal imi este foart greu sa ma descurc cu asa ceva.
Nu voi uita niciodata primul desen al lui Vladut cu copacul. Un trunchi foarte gros, foarte mare, cateva crengi, in varf un cuib si doua pasari uraise (parintii, mi-a spus el) venind catre cuib. Daca ai fi fost pui in acel cuib te-i fi simtit in siguranta... dar coplesit.
alice
simali spune:
Elise, constat cu panica ca sotul meu este EXACT tatal tau........
alice