Albumul mamelor si tatilor singuri (2)
Raspunsuri - Pagina 5
anca_nicolae spune:
Buna!
Sunt membra de azi, am tot rasfoit subiectele acestui forum, si desi eu nu am postat niciodata pana azi pe forumuri, azi m-am gandit ca asa cum mie imi face placere sa citesc diverse info/povesti de la altii, si eu as putea oferi placere altora. Asa ca iata-ma pe aici.
Am ales categoria parintilor singuri pentru ca a fi parinte singur este un subiect delicat si ff discutabil si vreau sa imi spun si eu parerea.
Stim ca, din pacate, fff multi oameni sunt tentati sa gandeasca despre un parinte singur [mai ales mama singura] ca a ajuns in aceasta situatie din cauza unei proaste gestionari a vietii. Totusi, nu este mereu asa.
Exista cazuri cand acel parinte singur a iubit cu adevarat si, desi a fost constient din start de problematica viitoarei situatii de parinte singur, a ales sa dea sansa la viata acelui copilas conceput in momente de iubire, afectiune, mai mult sau mai putin bidirectioanla. Este foarte greu pentru o femeie sa decida ce va face cu o sarcina neplanificata, realizata cu un barbat de care tocmai s-a despartit si care sigur refuza pastrarea sarcinii. In general, luarea deciziei se bazeaza pe balanta intre fericirea nasterii unui copil de la un om pe care l-ai iubit [si pe care poate inca il iubesti] si greutatea financiara/sociala de a creste singura un copil.
Exista si cazuri in care despartirea dintre parinti apare mult dupa nasterea copilului, dupa o casnicie mai mult sau mai putin reusita. Fata de situatia de mai sus, aici nu mai este de luat o decizie atat de grea, copilasul exista deja in viata parintilor, si o colaborare buna intre parinti va diminua ff mult dezavanatajul divortului, indiferent la care din parinti ramane copilul.
Eu cunosc ambele variante:).
M-am casatorit in ianuarie 1998, am doi copii sanatosi, inteligenti [cand nu fac idiotenii!!!], frumusei si voiosi, Veronica si Tudor, de 11 si 8 ani. Totusi, dinainte de casatorie am simtit ca viitorul sot nu este jumatea sufletului meu, desi ne iubeam, dar m-am gandit ca poate notiunea de acea jumate unica a sufletului este ceva utopic si iubire + admiratie ar fi totusi suficient pt o casnicie. E greu sa spun dc am gandit gresit sau nu, stiu ca dand timpul inapoi tot as vrea sa fac cei 2 copii, dar poate nu m-as mai casatori [ca sa nu mai risipesc banii pe acte etc]. In timp s-a adeverit ca nu am putut trece peste anumite caracteristici [superificialitate, egoism, trufie/orgoliu exagerate, etc] ale sotului meu. Desi am cunsocut si inainte de casatorie aceste lucruri, nu am realizat nici gradul lor si mai ales propria mea alergie la ele. Caci fiecare om accepta anumite defecte si nu accepta altele. Aici este una din bazele "potrivirii" intre parteneri si din pacate, ne iti poti cunoaste apriori ff bine reactia fata de anumite lucruri pana nu traiesti cu ele zilnic, in casa. Sau poate unii stiu ff excat ceea ce vor si sunt f cerebrali. Pana la urma am divortat/separat acum 4 ani si ceva. Pot spune ca ma descurc sa cresc singura pe cei 2 copii ai mei, si fostul sot ne viziteaza in weekend, cu o participare financiara motica, dar prioritar este ca cei 2 copii ai mei sa nu resimta in vreun fel lipsa tatalui. Ei stiu ca in weekend vine tata, si sunt bucurosi, e destul de ok, nu se percep deloc ca niste copii tristi, fara tata. Deci se poate supravietui si dupa divort, si chiar fara traume psihologice, punand meru accent pe jumatea pozitiva a lucrurilor.
Si asa cum scriam mai sus, am reusit sa pun accent pe jumatea buna a lucururilor incat eu insami m-am simtit mereu tanara, si inca dorind iubirea. Asa ca in martie-aprilie acest an, m-am indragostit din nou. Pana in acest an, am mai avut ceva relatii, dar fara ecou prea mare in sufletul meu. De data asta, as putea sa spun ca, din toti oamenii pe care i-am cunoscut, ca parteneri afectivi, acesta este singurul cu o mare sansa de suflet pereche pentru mine. Am simtit acest lucru din primele intalniri, si eu, care aveam o lacuna in perceperea unor mesaje sufletesti am avut revelatia acestor sentimente. Abia acum, la 37 de ani, am inteles ce spun oamenii precum: "nu stiu sa explic cutare lucru, dar simt ca asa este". Intr-adevar, exista anumite perceptii venite din alta parte decat din propriul creier si gandire. Eu am facut politehnica, am o gandire preponderent rationala, bazata pe demonstratii matematice/fizice, si totusi, acum sunt fericita ca am avut norocul ca viata sa imi ofere cadou acest om cu care am cunoscut perceptiile de suflet. Si in continuare spun ca acest om este un cadou pentru mine, desi azi, in acest prezent, sunt despartita de el de peste 2 luni, si sunt insarcinata cu un copilas de la el. Aproape din startul relatiei noastre i-am spus ca, din cauza diferentei de varsta de 10 ani in plus la mine, exista probabilitatea de 90% sa ne despartim. Pana sa ne cunoastem, el avea tendinta de a camufla anumite adevaruri dureroase si a se purta aparent amabil. Cu mine a invatat sa comunice TOT ce este sufletul si gandul lui, indiferent ca ceea ce va spune este favorabil sau nefavorabil relatiei. Astfel ca, desi a recunoscut ca nu vrea sa ramanem impreuna, el dorind o relatie cu cineva de varsta lui, normal, s-a intamplat ca am continuat sa ne intalnim, aproape in fiecare saptamana. Am hotarat impreuna sa nu avem nici o obligatie, sa ne vedem fiecare de viata lui, si atunci cand sufletele noastre isi vor dori sa se revada, o vom putea face, fara apanajul unei relatii "oficiale". Stia ca il iubeam suficient de mult cat sa ii doresc fericirea lui mai mult decat a sta langa mine. De aceea, chiar mai il intrebam cateodata ce succes mai are in gasirea unei prietene... Dar cel mai important este timpul petrecut impreuna, ceea ce simteam amandoi, la nivel de comunicare afectiva fff adanca si calda intre noi 2. Relatia fizica s-a produs doar ca o consecinta naturala a nevoii noastre de a sta cu sufletele fff lipite... A reusit sa aiba 2 prietene in aceste 5-6 luni, si chiar pe una o iubea, cel putin asa spunea, insa era foarte contrariat ca, in pofida gandurilor lui de iubire, nu a reusit sa simta/gaseasca cu nimeni altcineva decat cu mine linistea sufleteasca. Si doar din acest motiv, nu a putut in aceste luni sa renunte la mine, desi eu i-am propus asta. El a fost foarte corect cu mine, nu m-a mintit cu nimic, amandoi am simtit si recunoscut ca intr-adevar ne potrivim ff bine pe ff multe planuri, chiar dc el nu a vrut sa accepte dif de varsta, si de aceea, si azi il iubesc si il simt ca pe jumatea sufletului meu. Si in acele luni, am ramas insarcinata de 2 ori, neplanificat. Dar prima sarcina s-a oprit in evolutie, si nu am mai avut ce decizie sa iau. La 2 luni dupa intrerupere, am ramas din nou insarcinata. De data asta se paer ca am un copil sanatos, desi mi se pare o mana a destinului. Am 37 de ani si pana in acest an nu am ramas niciodata insarcinata neplanificat; totusi, cu acest om s-a intamplat, cu toate calculele si pastilele de postinor, administrate corect. Si acum, a doua oara, am aflat ca sunt insarcinata excat dupa ce tocmai el se hotarise sa se desparte definitiv de mine. Prietena aceea pe care el o iubea i-a gasit sms-urile pe tel mobil si reactia lui de moment pt a-si salva relatia oficiala a fost sa imi trimita mesaj sa nu ne mai vedem niciodata. L-am inteles, stiam amandoi ca va veni acest moment. Totusi, nu si-a putut salva relatia si a inteles in timp ca de fapt nu exista o comunicare afectiva adevarat intre el si acea fata. Cateva saptamani dupa mesajul lui de despartire, m-am tot gandit ce sa fac legat de sarcina. Stiam ff clar ca nu isi doreste copil cu mine, eram pentru el doar o oaza de linistie sufleteasca si stare de bine [pe care nu si-a putut-o explica niciodata, in pofida convingerilor lui impotriva dif de varsta]. Dar stiam si parerea lui cu privire la o astfel de decizie, ca trebuie luata in 2. Asa ca, pana la urma, i-am spus. Am avut 3 zile grele, de discutii lungi cu el, in care amandoi ne-am spus argumentele pro si contra. Mi-a spus ca dc pastrez copilul el va fi cu sufletul rupt in 2 toata viata, stiind ca are un copil cu a carui mama nu se poate casatori, chiar daca intelge ca singura persoana cu care a avut o relatie afectiva adevarata si profunda sunt eu. M-a rugat sa ii ofer o a 2 sansa sa se maturizeze si sa poata incepe o viata mai corecta, pe un drum mai drept, si fara probleme din trecut. Eu am inteles ca situatia il depasea. Chiar daca tendinta oricarei femei este sa urasca un astfel de barbat si comportament las, eu stiu ca nu avea in spate o experienta amoroasa prea plina, ca era inca imatur, si ca nu a vrut in mod intentionat sa ma supere. Prin urmare, in ziua a 4-a, cand trebuia sa fac intreruperea, i-am trimis un sms de genul: "m-am gandit sa iti ofer a 2 sansa. sa ai o viata buna, pa.". De atuncil el a ramas cu ideea ca am facut intreruperea, dar eu de fapt am pastrat copilul. Consider ca nu l-am mintit, pentru o perioada de timp i-am oferit sansa de a se linisti, de a se maturiza, pur si simplu mi-a fost frica sa nu aiba vreo cadere psihica dc il anunt ca pastrez copilul. Il iubeam si il iubesc, nu ii vreau raul. Pur si simplu am inteles ca cel putin momentan, nu poate accepta in sinea lui ideea unui copil. Nu stiu dupa ce nasc dc il voi anunta sau nu, o sa vad atunci.
Acum, in prezent, cresc singura 2 copii si sper si astept cu bucurie sa am si al 3-lea copil sanatos si voios. Sper ca si Dumnezeu sa fie bucuros ca am ales sa dau sansa la viata unui sufletel, si sa ne ajute cu sanatate [asta mai presus de orice].
V-am scris povestea mea, sper ca macar cineva, poate in situatie similara, poate nu, sa o perceapa ca pe o placere.
anca
.
alina023 spune:
Anca, te felicit si te admir pentru alegerea facuta! 
Iti doresc ca lucrurile sa se limpezeasca in viata ta si sa ai o sarcina si nastere usoare! 
Mai scrie-ne despre tine!
Alina, mami de Ana Antonia 
(06 Dec 2007) si Luca nazdravanul 
(14 Feb 2003)
Poze botez Ana 02.03.2008
poze Luca nazdravan 
poze Ana mica 
Povestea nasterii Anei 
Eseea spune:
Numai bine Anca! Te-ai gandit bine sa scrii, chiar am citit mesajul tau cu mare placere. Si chiar te-am simtit ca pe o oaza de liniste! Sa fii fericita alaturi de cei trei copilasi.
Mami de fetita 
si de baietel 
20+
catale spune:
Anca, bravo pentru puterea pe care o ai.:)
ramycubebei spune:
salut mamici si tatici!
sunt nouta pe aici, dar pot spune ca anca mi-a captat atentia cu povestea ei, si mai ales cu curajul ei.
anca esti o persoana deosebita cu o poveste de viata demna de un best-seller si pot spune ca, copilasii tai,atunci cand vor creste vor fi mandrii de tine. capul sus, sarcina usoara si sa dea Dumnezeu sa ai o viata fericita si linistita alaturi de copilasii tai si de cine mai vrei tu.
Robertino26 spune:
Foarte triste povestile de viata ale voastre
anca_nicolae spune:
Buna!
Multam gandurilor frumoase de la toti ce mi-au scris eu, chiar zambesc cand le citesc:).
Legat de mesajul cu "best-seller" de la ramy, pentru a "mari nr de episoade" si a concura cu "tanar si nelinistit", :)), va voi mai povesti ceva...
Am crescut la casa de copii pana la varsta de 3,5 ani. Am fost infiata de parintii mei adoptivi, si, isteti din fire, m-au dat de a 2-a zis la gradinita cu orar prelungit, astfel ca multi ani nu am sesizat nici o diferenta intre viata de la leagan cu viata de la noua casa. In mare, in afara orelor de somn de nopate, eu am trait "cu copiii". Crescand, am inceput sa sesizez niste detalii, insa, TOT TIMPUL am avut in minte vorbele mamei [cea adoptiva] ca mama este cine te creste nu cine te face. Astfel, am stiut ca ar suferi f tare daca ar afla ca eu banui existenta adoptiei, si deci, toate cercetarile le-am facut in "silent mode". A venit momentul cand am obtinut certitudinea adoptiei [actul oficial de adoptie], dar mama era bolnava si nu mai avea mult de trait, asa ca nu am discutta nimic. Dupa ce s-a dus, din pacate destul de tanara, 57, am ramas cu tata, un om fff inteligent, dar mai echilibrat, mai cerebral. Totusi, inca nu l-am intrebat nimic. Pe foaia de adoptie era numele mamei mele naturale, liniuta la tata, si un alt prenume la mine, Andreea. Ce interesant, prima persoana la care am povestit este o prietena din Ucraina, care, citind numele de familie al mamei, a recunsocut ca fiind nume din Rusia. Asa ca, a hotarat instant sa sune ea la telefon, ea vb si romana, si rusa. La telefon a raspuns tatal mamei mele naturale, care, cf presimtirilor, nu ar fi dat nici un detaliu despre fi-sa, dc nu i-ar fi spus prietena mea ca sunt prietene din copilarie, din Rusia... Am ajuns sa vb la telefon cu mama mea naturala, pt a o intalni. Eram deja casatorita, aveam 28 de ani, si primul copil de 1 an. Ne-am intalnit, este "foarte din Rusia", cel putin la fizic nu ne asemanam deloc. Intr-o ora mi-a povestit ca am rezultat dintr-o relatie ff frumoasa si deosebita, ea avand 16 ani, el... 30. Dupa mai multe luni, amandoi au hotarat ca dif de varsta e prea mare si s-au despartit. Dupa alte 3 luni, ea a inteles ca e gravida, era in luna a 4-a, refugiati din Rusia, fara nici un cunsocut pe aici, anii '70, niic vorba de intrerupere. A dus sarcina linistita, nu a spus nimanui, nici macar parintilor ei. La 8,5 luni dadea proba de rezistenta la sport, asa ca m-a nascut cu 2 sapt mai devreme decat stia ea. A stat 1 sapt in spital, apoi parintii au semnat de abandon [ea fiind minora nu avea drept de semnatura] si a plecat acasa. Nu s-a pus problema de a pastar copilul, parintii i-au interzis asa ceva, considerand ca un bastard ii va face de rusine. Am intrebat-o dc l-a anuntat pe fostul prieten/tata, mi-a spus ca nu, pt ca nu a vrut sa lase impresia ca vrea sa-l aduca inapoi prin existenta unui copil. Asta a fost verisunea ei. Din pacate, nu a dorit sa imi dea nici un detaliu despre tatal meu natural, specificand ca vrea sa-l protejeze. Azi, ea este intr-o functie de conducere la Rompetrol, am mai schimbat cateva mailuri cu ea, insa nu isi doreste o relatie cu mine, de pritenie macar, deoarce actualul ei sot nu stie nimic si doreste o viata safe pt ea. Destul de dura tipa, ma rog, ii multumesc totusi pt ca a dus o viata sanatoasa de eleva ok si mi-a dat sansa la viata, cu sau fara voia ei.
A sosit si momentul cand a trebuit sa aflu dc eu am fost botezata, deci, pe la 29 de ani, am vb prima si singura data cu tatal meu adoptiv despre mine. El nu stia, pt ca luandu-ma la cca 4 ani, nu si-au pus problema botezului [eventiment asociat de obicei cu bebelusii de 3-4 luni]. Asa ca, stiind ca pe timpul lui Ceausescu nu se prea boteazau copiii la leagane, si dupa ce am vb cu preotul, am considerat ca decat deloc, mai bine sa fiu botezata de 2 ori. La 30 de ani, aveam deja 2 copii, m-am botezat, si.. pe langa prenumele meu Anca, am adaugat totusi si prenumele Andreea, am considerat ca desi nu am avut niciodata iubirea mamei mele naturale, nici in trecut nici in prezent, am primit de la ea viata si caracter curajos [sper eu :)].
Prin prisma acestor evenimente, anul acesta am vrut si eu la randul meu sa dau sansa la viata la un copilas ce imi aminteste de un om pe care l-am iubit si cu care am fost ff fericita, chiar dc nu a vebnit planificat, si chiar dc, material si social, ma pune la "si mai multa treaba"..:).
Pana acum eco de 14 sapt a fost f ok, saptamana asta astept rezultatele de la triplul test [atat de discutabil] si sapt viitoare voi merge la eco de 18 sapt... Sper sa fie sanatos bebe si chiar cred ca voi fi vesela dupa ce il voi naste si ii voi avea pe toti 3 copiii mei langa mine.
Va pup pe toti si mai vorbim, mai povestim..., mai traim cu adevarat.
anca
.
alina023 spune:
Anca inca o pentru ca ti-ai deschis sufletul in fata noastra si pentru femeia care arati ca esti. Copiii tai sunt norocosi sa te aiba mama.
Alina, mami de Ana Antonia (06 Dec 2007) si Luca nazdravanul (14 Feb 2003)
Poze botez Ana 02.03.2008
poze Luca nazdravan
poze Ana mica
Povestea nasterii Anei
anca_nicolae spune:
Va vizitez din nou, pe voi, cei ce citind/postand pe forum faceti sa circule sentimentele prin aerul acesta electronic, dar chiar si asa electronic cum e, reuseste sa ne incline sufletele spre ganduri mai calde si mai putin legate de exactitatea serviciului de zi cu zi, sau de radicalitatea normelor de "buna si rationala conduita sociala".
Azi vreau sa va scriu despre perceptia noastra asupra fericirii vs viata, dar dupa ce povestesc putintel si despre copilasul meu number 3.
Desi am 37 de ani, mi-a iesit bun triplul test, la toate cele 3 categorii de probleme concluzia este risc low. Sigur, triplul test nu ofera o garantie 100%, dar oricum, e bine ca a iesit bun. Eco de 18 sapt a fost buna si ea, dar a fost doar o eco normala, nu morfofetala. Pe 22 decembrie voi face eco morfofetala, cea mai imp din toata sarcina. Am aflat ca e baietel, cum a fost si feeling-ul meu din start, desi eu mereu am dorit copii sanatosi, nu conteaza sexul. E adevarat ca de data asta inclinam mai mult catre baietel, pentru ca, mi se pare mie, mi-ar pastra o imagine mai apropiata de "iubitul" meu, decat o fetita. Stiu, in general fetele seamana mai mult cu tatii, insa eu nu ma refer la aspectul fizic, ci asa, ca fire, ca gandire, simt eu ca sunt sanse mai mari ca un baietel sa semene mai mult cu tatal decat cu mine.
De vreo 2 sapt am inceput sa simt miscarile copilasului, lucru ce ma face foarte fericita. Oricat de nervoasa/suparata as fi in vreun moment, cand misca bebe sunt FERICITA. Si chiar ma gandesc ca oricat de implicat este un barbat ca tata, natura nu l-a lasat sa aiba aceasta bucurie specifica doar mamelor, si mi se pare frustrant/inegal pentru ei, acei tati implicati.
Dar poate ca exista alte avantaje daruite doar lor, barbatilor. Asa ca, inegal sau nu, e foarte interesant/important/deloc usor sa ajungem in viata la armonia de a ne bucura de ceea ce ni s-a daruit. Chiar stiu persoane in jurul meu ce si-ar fi dorit sa se fi nascut de sex opus. Si probabil pentru ca nu au gasit implinirea pe drumul ce li s-a dat. Dar aceasta notiune de implinire DEPINDE fff mult de propriul nostru sistem de analiza si gandire. Pana la urma, ponderea pe care NOI SINGURI o atribuim lucrurilor ce ni se intampla este ceea ce ne ajuta sau, din contra, ne impiedica sa ne simtim realizati, impliniti, multumiti. Chiar azi am gasit un citat de genul "zambeste, si atunci o lume intreaga iti va zambi". Este foarte adevarat, cand esti luminos tu inauntrul tau, fara resentimente pentru ceea ce nu ai reusit sa obtii in trecut, atragi pe cei din jurul tau, atragi fericire. Sigur, nu poti sa pretinzi ca toate lucrurile din viata ta sunt perfecte, dar sa poti sa te simti norocos pentru cele care sunt bune, e mare lucru. De exemplu, oamenii parasiti in dragoste, mai ales femeile, tind sa expandeze acest esec peste intreaga lor existenta, cand, de fapt, INCA ar putea sa se bucure de diverse activitati, paralele cu planul afectiv. Despre cei care reusesc, cei din jur spun ca au putere. Insa, de fapt, nu de putere e vorba, ci despre DORINTA de a fi bucuros, macar pe alte planuri, sau, din contra, despre auto-cainare, auto-deplangere. Viata este un cumul de MAI MULTE planuri, si cred ca este usor superficial sa rezumam viata si menirea noastra doar la planul afectiv. Cei care, ramanand singuri si deprimati, tind sa isi anuleze restul planurilor arata cumva o lipsa de apreciere fata de darul ce le-a fost oferit cand s-au nascut: o viata cu o MULTITUDINE de planuri, nu doar cu unul singur. Desigur, nu toate planurile au aceeasi importanta, dar chiar daca sunt mai maruntele decat fericirea in dragoste, sunt totusi nenule, si poate, de exemplu, meditand pe gratis un copil mai nevoias produci o fericire destul de importanta pentru el. Si aceasta daruire pe care tu o faci arata ca inca sufletul tau este VIU. Sau poti sa te rasfeti, mancand in plina cura de slabire o inghetata de ciocolata, buna, buna... mmm. Sigur, e normal sa fi trist seara cand cel pe care l-ai iubit/il iubesti nu te strange in brate, dar, si maine e o zi :). O zi in care, SI de tine va depinde cat de multe lucruri minunate si vesele vei realiza.
Ceea ce am scris mai sus as vrea sa fie un ajutor celor singuri, tristi, tentati sa se lase in voia deprimarii si a sentimentului de viata traita in van.
Intorcandu-ne totusi la iubire, am citit azi pe forum si alte subiecte si am gasit ca o persoana care, la 2 saptamani dupa divort, intalnind un om mai tanar, destul de implicat afectiv, avea retineri de genul: "nu vreau sa o dau din nou in bara". Eeeee, aici e aici, cum privesti notiunea de relatie afectiva. Vrei sa o "cantaresti" cat mai bine si sa iesi "doar in castig", SAU vrei sa simti ca iubesti, ca esti indragostit, ca sufletul tau este viu? Astepti ca o relatie afectiva sa fie o garantie a realizarii tale concrete in viata SAU vrei ca, pe langa planurile tale concrete in care iti faci treba cat mai bine sa ai si sansa vibratiilor calde din inima? Problema e ca nimeni nu poate garanta ca va iubi la infinit pe o anumita persoana. Aceasta stare tine de prezent si de trecut, dar nu iti ofera garantii de viitor. Cei care IMPUN/PRETIND din start partenerului "stabilitate" sunt cei carora le este frica sa ramana singuri, nu cei care au curajul sa iubeasca, cu riscul ca, peste un timp, cu "garda jos" fiind, si total daruiti iubirii, sa fie dezamagiti, parasiti. Este o similitudine cu ghicitul in carti despre viitor. Unii vor sa fie cat mai "pregatiti" si sa poata alege, in cunostiinta de cauza, calea cea mai eficienta/rentabila, altii vor vrea sa aiba curajul de a trai prezentul, la valoarea lui maxima.
Voi, dragii mei cititori, ati putea renunta la sansa simtirii caldurii in PROPRIUL vostru suflet, pentru a obtine beneficiul stabilitatii oferite de un CELALALT, pe care insa nu-l adorati? De fapt, asta este intrebarea: ati vrea sa adorati pe cineva, cu riscul unui posibil final trist, sau preferati sa ramaneti cerebral si implicat DOAR in relatii avantajoase, cerebrale, rationale?
Va doresc multa dorinta si intelepciune de a va bucura de viata,
anca
.
gravi[20]
val77 spune:
anca_nicolae...o meriti din plin...astept cu nerabdare urmatorul mesaj