Pot merge mai departe fara copilul meu?

Intr-adevar, nu exista pierdere mai mare pentru o mama decat propriul copil. E greu si sa te gandesti la asa ceva daraminte sa traiesti o astfel de tragedie. Nu conteaza faptul ca pruncul tau a fost nenascut, ca a fost de cateva zile, luni sau ani sau ca a fost adolescent sau adult. O mama care traieste asa ceva e marcata pe viatza.
Si totusi ........se intampla. Eu ma lupt cu pierderea copilului meu secunda de secunda, ceas de ceas si parca nimic si nimeni nu ma poate scoate din starea aceasta de lupta cu viatza.
Simt ca sufletul imi plange, bratele imi sunt goale si nu mai am un motiv real sa merg mai departe atat timp cat el mi-a luat o data cu plecarea lui si fortza mea de a trai...sa nu mai vorbesc de toate celelalte. Nu ma refer la faptul ca Doamne fereste prefer sa imi iau propria viatza sau ceva de genul (astfel sansele mele de a fi din nou cu el candva se anuleaza) ci efectiv la viitor, la inca un pas.
Mamici care ati trecut mai curand sau mai demult prin aceasta golgota a sufletului vostru, ce v-a motivat sa continuatzi?

Brigit spune:

Indygo,

imi fac eu curaj sa iti raspund, mai ales ca am observat ca post-ul tau a fost citit pana acum de cateva zeci de ori si inca nu ai primit reply. Pentru ca e foarte dureros si pentru ca e impotriva firii ca un parinte sa isi ingroape copilul, poate ca tocmai de aceea ne e foarte greu sa acceptam acest lucru.

E foarte adevarat ce spui ca o mamica e marcata pe viata de o astfel de intamplare si e greu sa mearga mai departe.Eu zic ca e foarte greu MAI ALES atunci cand ai apucat sa iti tii copilul in brate si sa te bucuri de el.E posibil ca durerea sa fie aceeasu , asa cum zici si tu, indiferent daca vorbim de un copilas nenascut, un bebe sau un adolescent. E foarte greu sa pui o scala unei dureri sufletesti.

Eu am trecut prin durerea pierderii unei sarcini. A trecut ceva timp de atunci, insa sechele au ramas...Eu nu am apucat sa imi tin bebelusul in brate.Asta nu a insemnat ca pierderea a fost insignifianta. Deja aveam planuri, multe planuri. Deja ma obisnuisem ca sotul sa ma strige mami.La fel ca si tine mi-e greu sa povestesc cum si ce a fost. Doar ca bebe nu a mai vrut sa vina la noi si a ramas un gol imens in sufletele noastre. DAR

si de aici incepe lupta. Lupta cu tine, cu gandurile tale, lupta pentru viitorul tau. TREBUIE SA TE MOTIVEZI SI SA MERGETI MMAI DEPARTE. Pe mine sotul m-a ajutat foarte mult sa trec peste perioada de dupa. De fapt si acum cand ma gandesc ma ia cu fiori. Insa prefre sa nu reflectez prea mult la trecut.


E foarte greu sa ACCEPTI ce s-a intamplat, in primul rand. Dar asta va trebui sa faci, pentru a merge mai departe. Gandeste-te ca timpul nu poate fi dat inapoi, ca oricat de ingrozitoare au fost momentele respective , acele momente AU TRECUT.Incearca sa nu iti pui intrebarea DE CE? Incearca sa nu te invinovatesti pe tine sau pe altii pentru ceea ce s-a intamplat. Orice ar fi fost, e tardiv atat pentru regrete cat si pentru vinovati. Incearca sa te sprijini pe cineva, ideal ar fi ca acel cineva sa fie sotul tau, cineva care sa iti poata da forta sa privesti in viitor.

Nu o sa reusesti sa faci lucrul acesta repede, insa cu rabdare, intelegere din ambele parti veti reusi. Descarca-ti sufletul si nu strange in tine toata durerea.

Plangi, daca simti ca iti vine sa plangi.

Si dupa ce treci de aceasta faza, dupa ce poti sa ACCEPTI ca nu poti schimba absolut nimk, abia atunci poti sa iti pui problema adoptarii unor strategii care sa te readuca la un ritm de viata sanatos, care sa te motiveze sa faci inca un pas.

te imbratzishez din tot sufletul

APRIL
www.youtube.com/watch?v=l9KHHkEluv4" target="_blank">WALKING ON SUNSHINE

Eleni spune:

Ti-am vazut primul post pe forum si am plans atunci.
Mi-am facut curaj sa iti scriu un PM si apoi mi-am dat seama ca nu as stii ce sa spun.
Noi am pierdut un nepotzel, baietelul surorii mele, la o luna de la nastere. Si am fost la un pas de a-mi pierde copilul la nastere. DIn fericire la noi a fost un miracol si operatia a reusit.
Nu stiu ce as putea sa iti spun.Decat ca sunt sigura ca toti cei care citim un asemenea mesaj ne gandim cu multa durere la tine si iti intelegem suferinta. Insa nu stim sa fim parte la ea. Pentru ca din pacate numai cand treci prin asta stii...
Si in egala masura nu stiu ce as putea sa zic sa alin suferinta unui om care si-a pierdut ratiunea de a fi cand eu am una acasa... ma simt ipocrita.
Daca ai nevoie de un umar sau de un imbratisat iti stau cu mare drag la dispozitie. Daca ai nevoie sa vorbesti, stiu sa ascult.
Acum nu pot decat sa ma rog pentru tine, asa cum am facut de cand am vazut primul tau post pe forum.

marius spune:

Am sa-ti dedic o poveste. Tot ce ai de facut este sa ai rabdare sa o citesti, atenta.

Era odata ca niciodata o femeie. La fel ca orice femeie, era insa parca mai tacuta, mai retrasa. O vad si acum cu parul strans cum statea la rand la gara. In fata ei erau o multime de oameni, unii mai batrani, altii mai tineri, unii mai veseli altii mai tacuti. In spatele ei la fel alti oameni stand la rand asteptandu-si locul pentru a lua un bilet. Nu ma intrebati de ce mi-au cazut ochii pe aceasta femeie. Poate din cauza ochilor ei tristi.
Am intrebat-o intr-o doara incotro pleaca? Ea si-a ridicat ochii si mi-a zis ca nu stie mirata fiind si ea de raspunsul ei. Eu am zambit. Probabil se astepta sa ma mir si eu. Insa eu doar am zambit cu intelegere si i-am spus ca mai are timp, randul e lung si o gramada de oameni in fata. Mi-a zambit usor, a oftat si m-a intrebat incotro?
Eu i-am raspuns la fel de sincer ca inainte, aratandu-i randul din fata noastra.
-Bine, bine , inteleg, dar unde mergeti? a revenit ea cu intrebarea
-Am sa vad atunci cand imi va sosi randul. pana atunci insa astept rabdator si ma uit in jurul meu la cei din fata, la cei din spate si stiu ca ula un moment dat imi va sosi randul. In mod negresit. Unii sunt mai grabiti, altii mai putin grabiti. Nu stiu de ce unii sunt un pic in fata mea. Nici de ce altii in spatele meu. Stiu insa ca odata un copil a strigat catre mama sa.
- Mama te astept sunt aici in fata!
Eu cautam din ochi femeia, dar nu mi-am putut da seama care era din multimea aceea de oameni ce stateau asteptandu-si randul. Poate era chiar femeia cu ochii tristi. Nu am intrebat-o desi as fi vrut. dar daca era ea stiu cu precizie ca acel copil o asteapta rabdator, pentru simplul motiv ca din motive ce imi scapa mie, a fost in fata noastra.
Asa ca mi-am ridicat din nou privirea si stau si ma uit din locul meu la randul ce se intinde in fata si in spate, stau si imi astept rabdator...randul. Unii sunt mai in fata, altii sunt mai in spate, toti asteptand sa ajunga... sa ajunga.... oare unde ajungem? Oricum deja mai stiu ceva. Cei din fata ii asteapta pe cei din spate. O stiu de la acel copil. Deja ma simt fericit. Oare pe mine cine ma asteapta? Trebuie sa ma rabdare, probabil voi afla. Mai devreme sau mai tarziu, oricum sunt oameni in fata mea, si in spate.... Randul acesta si Eu, Randul-Eu.... Randul-Eu....

Ai rabdare. Drumul este in fata ta.


Marius Pernes
www.marius.rdsor.ro
Anul 2006 /Anul 2007 /Serbarea Ioanei/Croatia 2007
Pagina legislativa

betiana spune:

Mi-a placut povestea.Exista un timp si un spatiu pentru fiecare.Exista un drum care pare predestinat.Suferinta pierderii este imensa, mai ales cand este vorba de3 un copil.Caci stii ca el ar fi avut un drum lung in fata pana la capatul randului.Toti stam intr-o sala de asteptare dinaintea lungului drum final.Trebuie sa facem ceva.Sa iesim cumva din starea de imensa tristete, sa gasim noi cai, noi supape ca sa ne ducem corvoada spre final.Draga mamica in suferinta, incearca sa crezi ca EL te va ajuta sa va regasiti cumva.Roaga-te pentru sufletul mic si noi ne vom ruga pentru tine.

BalMascat spune:

IndyGo, nici eu nu stiu ce sa-ti scriu, sora mea tocmai si-a pierdut fetitza dupa 9 ani de suferinta, si este devastator. nu cred ca se poate descrie durerea si deznadejdea.
nici eu nu stiu cum poti merge mai departe. cred ca singurul care te poate ajuta e Dumnezeu. in EL este puterea si linistea.
nu stiu ce as putea sa adaug mai mult, si io sunt devastata.
poate o cale ar fi aceea sa vorbesti despre puiul tau. incearca sa povestesti mai mult.

Oliv75 spune:

" Se povesteste ca un om a avut intr-o noapte un vis interesant. Se facea ca se afla intr-un pustiu urias, unde vedea, privind indarat, ca intr-un film, urmele pasilor pe nisip pe care ii facuse pe urmele pasilor lui Isus : un pas al lui Isus, un pas al sau, un pas al lui Isus, un pas al sau. A vazut acesti pasi facuti in fiecare zi din viata pe care o traise pana atunci. Dar, spre surprinderea sa, a remarcat ca in anumite zile nu erau doua urme de pasi pe nisip, ci una singura : erau zilele in care avusese cel mai mult de suferit. Atunci a zis : Doamne, tu ai promis ca vei ramane cu noi in toate zilele. De ce m-ai lasat singur tocmai in momentele cele mai grele? Iar Domnul a raspuns : "Zilele in care ai vazut o singura urma pe nisip sunt zilele in care te-am purtat in brate. Nu e urma pasilor tai, ci urma pasilor mei".

anaisanais spune:

quote:

---

Initial creeata de IndyGo

Intr-adevar, nu exista pierdere mai mare pentru o mama decat propriul copil. E greu si sa te gandesti la asa ceva daraminte sa traiesti o astfel de tragedie. Nu conteaza faptul ca pruncul tau a fost nenascut, ca a fost de cateva zile, luni sau ani sau ca a fost adolescent sau adult. O mama care traieste asa ceva e marcata pe viatza.
Si totusi ........se intampla. Eu ma lupt cu pierderea copilului meu secunda de secunda, ceas de ceas si parca nimic si nimeni nu ma poate scoate din starea aceasta de lupta cu viatza.
Simt ca sufletul imi plange, bratele imi sunt goale si nu mai am un motiv real sa merg mai departe atat timp cat el mi-a luat o data cu plecarea lui si fortza mea de a trai...sa nu mai vorbesc de toate celelalte. Nu ma refer la faptul ca Doamne fereste prefer sa imi iau propria viatza sau ceva de genul (astfel sansele mele de a fi din nou cu el candva se anuleaza) ci efectiv la viitor, la inca un pas.
Mamici care ati trecut mai curand sau mai demult prin aceasta golgota a sufletului vostru, ce v-a motivat sa continuatzi?

---

IndyGo, pentru ceea ce s-a intamplat nu cred ca s-au inventat cuvinte...... Nu cred ca exista in vreo limba a pamantului vreun cuvant care sa cuprinda in el intelesul real al faptului ca un copil pleaca inaintea parintilor lui!
As vrea sa-ti sugerez sa incerci sa nu ai, cel putin in prima perioada, prea mari cerinte de la tine; incearca sa te exteriorizezi - adica, daca iti vine sa tipi, tipa, daca vrei sa plangi,asa sa faci. Cu alte cuvinte, acorda-ti timp si nu incerca''sa arzi etapele'', pentru ca orice lucru are un curs firesc. Vei ajunge sa te obisnuiesti cu durerea( o sa fie ca o rana care nu se va vindeca niciodata, dar care, in timp, va capata o crusta din ce in ce mai groasa), apoi sa traiesti cu ea, cu durerea aceasta, asa cum acum nu-ti poti imagina, apoi, intr-o dimineata, o sa deschizi ochii si lumea n-o sa mai fie la fel ca pana atunci. Cu alte cuvinte, forta va veni din tine la momentul la care vei fi pregatita sa mergi mai departe.
Apoi iti vei randui prioritatile si vei gandi ca, pentru copilul tau plecat asa de reprede, trebuie sa te ridici si sa-ti continui viata, ca sa faci ceea ce ai de facut pe Pamant, pana la intalnirea de Dincolo, cu el.

ralcat spune:

Draga mea, nu poti merge mai departe, nu tu 100%. A murit o parte din tine si nu cred ca vei mai fi cum erai vreodata. Dar timpul vindeca ranile si ushor ushor vei reinvata sa zambesti macar.
Te motiveaza sa continui speranta ca de acolo de sus e alaturi de tine, sau macar te mai "viziteaza" din cand in cand, speranta unui alt inceput in care sa ai norocul unei a doua sanse, a uneia adevarate de data asta.
Nu poti renunta la speranta, nu poti renunta la ceea ce esti: esti mama si cand vei fi pregatita sper ca vei fi din nou. Si-l vei pretui ca pe primul, si-l vei iubi la fel de mult, si-ti va bucura sufletul, si-i vei povesti ca are un fratior acolo sus care il apara.


Raluca, leoaica cu Pui Nazdravan

goldi spune:

Nu cred ca este durere mai sfasietoare si dezamagire mai profunda in fata sortii.
Cinic, iti pot spune ca te va durea mereu; optimist, ca viata nu se opreste aici. Nici a ta, nici a celor de langa tine.
Pana la urma ne obisnuim sa traim cu ea, cu durerea.

Lemoni spune:

Nici eu nu stiu ce sa-ti spun pt ca orice as zice nu as putea sa-ti alin durerea , atit sa sti ca din mesajele care le-am citit stiu ca noi toti suntem alaturi de tine si ne rugam la doamne , doamne sa-ti de-a puterea sa lupti.