limitele relatiei mama-copil

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 19

Elise spune:

Daniela,

eu consider ca ai sintetizat perfect tot ce se tot spune de vreo nspe pagini incoace si nu s-a inteles pina acum.
Sper ca prin mesajul tau sa fie clar...

Nu stiu daca mai am ce sa adaug, risc totusi.
Mai ales ca am scris aseara ditamai romanul pe care l-am sters: l-am citit dimineata, mi s-a parut ierlevant in context - in fond, da, era vorba de abuz emotional la o virsta la care inca nu esti adult. Dar n-avea legatura cu parintii, in afara de faptul ca ei au permis sa se intimple...iar aici vorbim despre parinti.

So, sa revenim la parinti. La ai mei.
Intimplarea a facut sa cunosc persoane si cojuncturi care m-au determinat sa consider atitudinea lor chiar "duioasa", pina sa ma detasez de tot si sa imi fie absolut indiferenta. Deci nimic din ce scriu nu constituie un repros... la ora actuala avem chiar relatii prietenesti: e o insiruire de fapte si atit.

Mama - ca si mine, acum - nu putea pastra o sarcina. Drept urmare, s-a indopat cu toate medicamentele posibile si imposibile, a nascut aprope de termen citiva copii morti sau care au murit imediat dupa nastere. Eu am fost al saptelea "avort spontan", la 900 de gr, in Romania anilor 70, cind nimeni nu mi-a dat vreo sansa dar ea a insistat sa ma tina in viata "indiferent cum va fi".
Era satula sa tot incerce, si-a asumat riscul sa fiu o leguma.
Leguma n-am fost, in schimb am avut probleme foarte mari cardiorespiratorii, citeva stopuri consecutive la virste foarte mici, inima in pericol sa cedeze la orice efort, astm bronsic de la aproape orice cu obstructie totala a cailor respiratorii. AM fost mai mult un copil "de laborator" si nu-mi aminetsc mare lucru din anii aceia, in afara de nopti interminabile in semiconstientza.
A fost sfatuita tot timpul sa mai faca un copil pentru ca eu voi supravietui.
A mai facut. Doi.
Primul - un baiat - anatos tun, a disparut din spital intr-o zi si dus a fost. De disperare, s-a focusat si mai puternic asupra mea. Eram total dependenta de ea, si fizic si afectiv. Aveam o relatie minunata cu mama - mama era tot universul meu.
Cea mai buna mama din lume.

A doua incercare a fost sora-mea, nacuta exact de ziua mea, dupa 12 ani. Tot mare, frumoasa, sanatoasa.
Si din momentul in care a aparut sor-mea, mie mi-a taiat brusc cordonul ombilical. MI-a si spus: uite, a aparut un copil mai mic, acum ea are nevoie de mine, punct. Pa.
Desigur, mai era taica-meu. Numai ca el nu statea pe acasa. Il vedeam la luna, daca il vedeam si atunci.

Dupa ultimele analize, la nasterea sor'mii eu eram destul de subrezita sa n-o mai duc mult. De fapt, sa o duc pina la urmatoarea criza majora. Numai ca acea criza n-a mai venit.
Am inceput, incet incet, si pe cont propriu, sa ies din casa, sa socializez, sa ma plimb prin parcuri - lucru pe care nu-l facusem pina atunci.
Aveam 12 ani, eram brusc singura cuc, si rupta de lanturile care m-au tinut in pat pina atunci. Ma invirteam dupa coada si nu-mi gaseam locul si rostul. Eram intr-o tara straina, nu prieteni, nu cunostintze, pentru toti eram cam ciudata, nu vorbeam si nu ma purtam ca ei. M-am lipit de niste oameni asa la intimplare: mi-am facut prieteni, mult mai mari ca mine, pentru ca simteam nevoia unor adulti prin preajma: asa eram obisnuita, nu stiam sa ma port cu cei de virsta mea. SImtem nevoia unor parinti, a unei familii, si nu stiam unde altundeva sa o gasesc. De accea preferam sa ma invirt printre adulti.
Oricit de putin binevoitori ar fi fost ei.

Pentru ai mei eram inexistenta. As fi preferat sa ma bata, sa ma calce in picioare, sa faca orice dar sa nu ma ignore. Sa le pese cumva. Chiar sa ma urasca, nu conta. Am incercat in fel si chip sa le atrag atentia, n-am reushit. Ma simteam abandonata fara sa inteleg cu ce am gresit si ce le-am facut. Imi era imposibil sa inteleg ca, pur si simplu, brusc si inexplicabil, nu mai sint copilul lor.
Veneam cind vroiam, plecam cind vroiam, mincam ce gaseam prin frigider, in rest stateam in camera mea. La un moment dat un vazut ca n-am ieshit vreo trei zile si au chemat dr. Sa vada daca mai sint vie, probabil. Asta au considerat necesar sa faca. Nu sa vina ei sa vorbeasca cu mine, ci sa vina un doctor.
In final am constat ca, orice as face, e inutil.
Asa ca am plecat. De tot.
Nu m-au intrebat unde ma duc, de ce, samd.
Nici macar nu si-au pus problema ca aveam, totusi, o boala cronica - si era extrem de riscant a stau in conditii precare: igrasie, umezeala, etc. Nici nu i-a interesat ca n-aveam nici un ban, nici macar ce sa maninc. Le-am spus ca plec, au zis pa pa si un praz verde, decizia ta. Fara cearta si fara vreo reactie.
SI de atunci sint pe cont propriu.

Pur si simplu, mi-au fost parinti pina mi-au gasit un inlocuitor, si atit. Au trecut brisc de la o extrema la asta, ca si cum la 12 ani ai mei si-au terminat assignmentul, pe care l-au facut oricum cit au putut de bine. Apoi nici macar n-am mai tinut legatura.

Astea au fost relatiile cu ai mei.
Le-am reluat - previzibil - atunci cind bebele mic de atunci, "inlocuitorul", n-a mai fost mic si nu le-a mai indeplinit necesitatile de a proteja pe cineva. Atunci si-au amintit de mine, s-au gindit ca, daca sor'ma nu mai are, s-ar putea sa am eu nevoie de ei. De fapt, nu eu aveam de ei - ci ei de mine. De mine sau de alt "pui".
Si relatiile s-au sudat definitiv la loc atunci cind au descoperit ca vreau sa fac un copil - copil, bebeu, nepot, alta fiintza neajutorata careia sa i te dedici. Nu total, nu definitiv, doar atit cit iti place ca e mica si dragutza.

Nu le port pica, nu le port nimic, de fapt. Avantajul este ca orice ar face imi este absolut paralel- dezavantajul este ca n-am mai putut relua niciodata relatiile de familie. Nu mai reprezinta familia mea. Sintem prieteni, dar prieteni si atit.

Nu cred in teoria "mostenirii" defectelor - singura mea grija la ora actuala este sa nu repete EI povestea mea cu bblisa - sa nu se apropie suficient cit sa ii rupa si ei sufletul cind va creste si ii vor da un sut in fund la fel de brusc. Pentru ca stiu sigur ca o vor face. O sa apara la un moment dat alt nepot, alta jucarie, alta tentatie mica si scumpa.
Nu vreau sa se repete istoria.
In rest, nu mai am absolut nici o problema cu ce s-a intimplat.
Mi-a luat citiva ani si citeva socuri mult mai puternice sa ajung la indiferentza, asa cum spunea si principe - dar am ajuns.

Elise & BBLisa

LauraFlo spune:

O Doamne Elise ! pentru tine, pentru ce ai trait, pentru ceea ce ai devenit.

Edit: acum am reusit sa citesc si paginile din urma.
Daniela tu esti o piatra pretioasa...slefuita prin metode barbare, dureroase, dar stralucitoare acum.
Felicia,. Imi plac argumentarile tale si mai ales taria cu care le sustii si crezi in ele.

Niciodata nu uitati ceea ce sunteti acum. Femei instruite, inteligente, pe picioarele lor.

Adela99 spune:

daniela, elise va admir puterea de a va destainui (si nu numai)

mai ca-mi vine si mie s-o fac :-)

marcellinna nu numai ca nu vom repeta unele din greselile parintilor nostri ci vom face si greseli proprii

mihuta spune:

Daniela si Elise , o imbratisare din partea mea.

Stiu ca nu aduce consolare, dar am invatat ca suferinta cladeste caracterul. Aduce profunzime. Un om nu poate fi numit bun daca face bine cand tot ce a vazut in viata a fost bine. Daca a trait si binele si raul si alege sa faca bine, atunci e un om bun.

14s + Sophia 80%

Qamar spune:

daniela_b,

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!

Noe si Anne-Bianca (14.03.2006)

Madness does not always howl. Sometimes, it is the quiet voice at the end of the day saying, "Hey, is there room in your head for one more?"

Qamar spune:

Elise, acum am citit si povestea ta

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!

Noe si Anne-Bianca (14.03.2006)

Madness does not always howl. Sometimes, it is the quiet voice at the end of the day saying, "Hey, is there room in your head for one more?"

MissParker spune:

Elise si Daniela, si pentru sufletelele voastre!

Elise, ai trecut si tu prin multe, amare-amare... Totusi, tu ai inceput procesul desprinderii mult mai devreme decat mine, deci ai avut un avans considerabil. Nu uita asta. Eu abia de vreo 3 anisori. Asa ca ai si tu mai multa rabdare, caci eu pe langa abuzul emotional am fost abuzata si fizic si sexual in familia mea. Poate ca drumul meu e mai lung (nu zic mai anevoios, ca nu stiu ce-o fi fost si in sufletul tau de copil respins sufleteste).

Of, Doamne, numai de am reusi sa ne vindecam si apoi sa ramanem vigilente pentru a nu repeta greselile parintilor, pentru a le recunoaste si pe cele ale noastre si a le opri, de asemenea pentru a incerca sa ajutam si pe altii sa deschida ochii la ce inseamna abuzul si ce consecinte are. Cred ca asta e caruta la care in fond tragem cu totii pe forumul asta.

Felicia

Poze cu noi si vacantele noastre

*****************************
Adevar > Autonomie > Identitate

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!

capra cu trei iezi spune:

quote:
Originally posted by daniela_b

Ieri am auzit pe un post de televiziune pe cineva intrebind (citez din memorie): Daca viata ar fi o calatorie si in spate ai purta un bagaj emotional, ce ai prefera sa ai in el: "pietre pretioase" sau "gunoi"?

Cine ar putea raspunde altceva decit :pietre pretioase?

Qi

daniela, din pacate uneori fara sa vrem, viata ne obliga sa ducem si gunoi. important e sa constientizam si sa ne debarasam de el, atat cat se poate. si daca zice cineva ca el duce numai pietre pretioase, eu una nu-l cred . frustrarile, mizeriile de zi cu zi ale vietii, revolta fata de nedreptate, etc. eu cred ca ne fac sa purtam si gunoi. alfel am fi niste oameni luminosi, cu pace in suflet, generosi. ori eu cred oameni dintr-astia sunt foarte rari. nu spun ca suntem toti niste frustrati... sau poate fiecare e cu frustrarea lui? spuneti voi...

capra cu trei iezi cucuieti, si ce cucuieti!