Astenia de primavara si propria coloana sonora

Motto: eat less, think more

Merg prin oras si fiecare strada, fiecare suflu de vant ma trimite in timp si spatiu. Imi infund castile in urechi, dau muzica mai tare incercand sa imi ametesc creierul, ca pe miel inainte de taiere. Efectul este exact invers. Cu cat e mai tare muzica, cu atat urla in mine mai tare vocea amintirilor, incercand parca sa acopere muzica. Flashback-urile se amesteca intre ele. Unele sunt atat de puternice incat ma transpun aproape fizic: simt mirosul epocii, ora zilei, locul exact in care am mai auzit melodia...Refuz sa mai ascult melodiile din alte epoci. Chiar si asa, muzica recenta imi trezeste stari asemanatoare anumitor epoci. Simt ca umblu cu propria mea coloana sonora. Sunt regizor, actor si public in acelasi timp. Nici nu vreau sa ma gandeasc cum imi arata figura cand ascult un „Gloomy Sunday” sau un Amon Tobin dat la maximum. Chiar si mersul mi se schimba. Incerc cu putere sa nu imi misc buzele si capul in ritmul muzicii. Ma afund. Ma pierd. Imi vine sa plang. Sa urlu. Sa dau stop si rewind vietii. Nu trebuia sa ajung sa ascult muzica asta si sa ma intristez. Trebuia sa fie melodia de triumf, nu de zacut in sant. Trebuia sa fie altfel, alt soundtrack.

Nuka si Mama la Nuka

notquiteso spune:

soundtrackul meu se schimba odata cu peisajul. sau poate ca eu inaintez impinsa de forta ritmului, cine stie? si melodiile altor epoci ma fac mereu sa mi se incarlige degetele de la picioare. de placere si durere. poate ca-s un pic masochista :) da' nu stiu cum, durerile alea imi fac placere acum. si placerile alea ma dor. oricum e mai bine decat sa nu fi simtit nimic.
si muzica de defilare nu se pregateste dinainte. doar asa.. dintr-un pas de deux, aluneci intr-o pejumatatereverenta, te saluti cu cea mai solemna mutra pe care o poti obtine si gata, ai propriul tau spectacol in care esti protagonista, public si daca te superi.. chiar si cortina.
pasii candentati, burta supta si privirea scrutator pierduta in zare sunt pt amatori..
haide, cheer up. shantzu' nu e niciodata destul de adanc, doar ca se vede asa de jos in sus, mai ales daca stai pe spate sau intr-o rina.

sofia_misicu spune:

Recitesc textul care trebuia sa fie unul in cu totul alt ton. Dar nu ma supara. Pentru ca patetismul imi sta in fire asa cum lui Mozart ii statea in fire muzica.Cu toate acestea nu o sa ridic patetismul la rang de arta, dar nici nu o sa ma rusinez cu el. Il regasesc cu placere dupa cativa ani de cinism impus si ma bucur sa il vad. E patetismul MEU si e unul aparte, pentru ca imi arata ca mai am capacitatea de a simti si altceva decat plictiseala si indiferenta. Pentru prima oara dupa multi ani pot sa pun degetul pe ceea ce imi trece prin minte. Azi, de exemplu, eram melancolica. Imi dadeam seama ca e o perioada de care as trebui sa ma bucur, de care ar trebui sa profit la maximum, dar imi lipseste ceva. Stiam si ce anume. Dar asta nu mai conteaza, pentru ca simplu fapt ca puteam sa fac o schema si o diagrama exacta a ceea ce simteam, mi-a dat un sentiment de siguranta. STIU ce imi lipseste si STIU ca pot trai si fara. Am un copil perfect care rade din tot sufletul cand ma vede. Are toate degetele la maini si picioare, mananca cu pofta, scoate sunetele cele mai minunate de pe pamant si se bucura de mine la fel de mult cum ma bucur eu de ea. In momentele astea dispare toata melancolia, tot patetismul si instaleaza o liniste de ne-egalat in mine. Un sentiment pe care nu l-am mai cunoscut niciodata: acela de suficienta. Nimic nu lipseste. E de ajuns sa adoarma copilul si totul o ia de la capat. Dar nu conteaza, pentru ca maine seara stiu ca o sa imi recapat recompensa pentru o zi pierduta pe coclauri in compania patetismului.

Nuka si Mama la Nuka