Cotidianul...

E clar. Sunt deja de moda veche. Nu sunt un blogger. Am un blog, pe un forum, pe un site si am scris "maruntenii" cum s-ar zice, fara valoare, fara cuvinte mari si fara intrebari retorice la care sa dea cineva vreun raspuns chiar si virtual. Nu am nici macar o adresa de blog. Pe scurt nu exist.
Nu am un sentiment anume de apasare sau de neimplinire, nici vorba. Daca este sa ma apese ceva, tine de lumea mea reala, de viata de pe strada, de cotidianul imbibat si imbibabil ce mi se tot baga pe ochi in gura si urechi, fie ca vreau, fie ca nu vreau. Nu am cum sa am scapare pentru ca asa e viata, trebuie traita si simtita din plin si chiar daca nu stii cum, au grija altii sa te invete. Fortat.
Uneori si fortatul acesta este voalat. Unii iti zambesc in timp ce te indoapa cu cotidianul lor. Te fac sa te simti bine. Nici nu realizezi ca esti indopat subtil si ca zambetul din fata care pare sa iti dea o stare de relaxare, de confort personal, nu are alt sens decat exact sa nu simti cat esti de balonat. Asa ca, mai inghite un cotidian. Acesta este fie bonus, fie la reducere, fie la promotie. Toata lumea ia tot ce se gaseste la reducere sau promotie, in fond atunci cand mergem, daca nu am citi, ne-ar lipsi pur si simplu. Il cautam cu ochii mariti, infrigurati, zgribulind si tremurand - "daca eu nu mai apuc?"
Altii vor sa te invete, sau sa te ajute, desigur dezinteresat si iti soptesc misterios la ureche secrete. Doar de ei stiute, doar acum si doar pentru tine. Ti se sugereaza subtil ce norocos esti, chiar si ei ar fi vrut sa fie la fel de norocosi ca tine, si-au dorit o viata dar nu au avut norocul tau, asa incat te sfatuiesc, iti soptesc, se strecoara tiptil-tiptil fara sa iti dai seama macar, incat esti aproape convins ca TU, doar tu esti autorul a tot ce se poate spune pe acest pamant in cotidianul lui.
Uneori murim. Nu de moarte buna. Nu ca nu am muri vreodata, insa atunci deja esti un deseu, un rest nedorit, neinteresant si fara valoare de utilizare. Atunci nu mai poti sa consumi nimic. Nici macar ceva cotidian.
Deci uneori murim inauntrul nostru. Poate ca explodam de atata cotidian, poate ne pierdem in cotidian fara sa mai stim unde suntem, de ce am ajuns unde am ajuns si mai ales cine suntem. In aceste clipe, suprasaturatia de cotidian ne poate acoperi atat de mult, incat nu ne mai vedem pe noi insine. Nu mai avem identitate, nu mai avem unicitate, nu mai avem directie, sens, fond si aspiratii.
Nici nu ne scufundam pentru ca plutim asa, intr-o masa lipicios de amorfa, imbacsita de cotidian, in aceeasi culoare ca si a noastra, fara o sansa in a trai, sau a muri. De tot.

Eu pur si simplu / Pagina legislativa

maru spune:

te citesc de mult si observ o schimbare in tonul cuvintelor tale. O perioada parea ca melancolia s-a asternut peste tastatura ta, peste ochii tai, acum miroase a resemnare... Cotidianul tau pare total resemnat intr-o existenta de gel, vascoasa, fara sperante, fara mici bucurii.
Cunosc sentimentul, l-am avut acum multi ani, cand am decis sa schimb viata mea, si a celor imediati mie. Sa incerc un alt cotidian. Nu stiu daca a meritat, stiu doar ca cotidianu meu nu mai e vascos, malos. Mici bucurii sar, rasar in orizont, exact cand nu ma astept. Plus ca nu mai am senzatia aia de indopare in cotidian, f plastic exprimat de altfel, de "nu mai apuc".
Take care!