Mi-e dor de bebele meu!!!

Ieri mi s-a confirmat ceea ce banuiam dar am sperat totusi sa nu fie adevarat: sarcina oprita in evolutie.
Nu stiu daca subiectul e potrivit aici dar nu stiu unde ma pot descarca si cred ca voi ma intelegeti cel mai bine!
A fost a3-a sarcina si prima oprita in evolutie. Am un baietel de 5 ani si 8 luni si o fetita de 1 an si 2 luni. Eu fac 28 in mai.
Dupa fetita am hotarat sa ne oprim doar la 2 copii. Motive, intemeiate, ziceam atunci: ca sunt singura, ca nu avem bani, sotul lucreaza mult, ca eu inca nu am o cariera.
In ianuarie, pe cand inca mai alaptam fetita, s-a intamplat sa nu ne proteajam. Am simtit din ziua aceea ca am ramas insarcinata, dar am sperat sa nu fie adevarat. Nu am avut curajul sa iau pilula ce poate impiedica conceptia, 2 sapt am stat asteptand. Tocmai incepusem niste cursuri, Florence intra din aprilie la scoala, totul mergea conform planului, nu nu se putea sa apara o sarcina.
La cateva zile de la intarzierea menstruatiei, nu am mai avut rabdare, dar nici curaj sa fac un test. Asa ca am mers direct la doctorul ginecolog unde testul si ecografia mi-au confirmat sarcina. Confirmarea m-a shocat, pe drumul spre casa nu stiam cum sa-mi abtin lacrimile. I-am spus sotului, m-a intrebat ce facem? Aveam indoieli, recunosc ca m-am gandit la avort, dar am stiu ca nu as fi niciodata in stare sa-l fac. Am vb cu 2 prietene (una din ele pierduse a treia sarcina la 4 luni), m-am calmat, am inceput sa gandesc pozitiv, cu 2 sau cu 3 nu e tot pe acolo?!, am inceput chiar sa ma bucur si sa fiu mandra de burtica.
Cu un nou bebe in burtica am inceput sa fiu mai calma, mai optimista, am inceput sa dau mai multa atentie copiilor, sa ma bucur mai mult de ghidusiile lor si sa nu mai mai supar asa tare la nazbatiile lor.
Au aparut niste probl de familie, am fost stresata, dar au trecut.
La 6 sapt m-am prezentat la spit unde am nascut-o pe fetita pt a fi luata sub observatie. La ecograf mi s-a reconfirmat sarcina, dar era cu o sapt mai mica decat varsta reala. Dar cum mai sunt cazuri, am fost chemata peste o sapt pt a vedea bataiile inimii. A fost primul ghimpe ce mi-a intepat inima, primul semn de indoiala. M-am dus peste 10 zile. Nu se vedea decat sacul embrionar si vag, vag ceva inauntru. Dar poate ca bebele va creste de acum, doctorita m-a sfatuit sa mai asteptam.
De la spit pana acasa trb sa schimb 2 autobuzuri (in ziua aceea nu am mers cu mashina si bine am facut), am tinut-o strans pe Florence in brate si incercam sa ma abtin sa nu plang. Ma rugam sa nu fie adevarat. De asta oare nu avem greturi si eram plina de energie (la primele 2 sarcini m-am simtit ff rau din cauza greturilor). Acasa am plans si m-am rugat. Acum cand ma bucuram de minunea mica, nu, nu!!! Am adormit cu FLorence in brate.
De a 2-a zi am inceput sa ma simt mai bine si am sperat. Sambata si duminica chiar am avut ceva greturi si dureri de burta si spate. Le-am pus si pe seama faptului ca o iau destul de mult pe cea mica in brate.
Vineri mi-am facut curaj si mi-am indreptat pasii spre spital. Am lasat-o pe Florence la o prietena cu un baietel de aceeasi varsta si pt ca nu mai aveam timp dupa ce terminam cu spitalul sa-l iau pe Stef de la gradi, l-am luat mai devreme, impreuna cu fetita prietenei si cu 2 puncte de sprijin m-am prezentat la spital. Copii mi-au mai atras atentia de la ceea ce ma macina. Nu am vrut sa infrunt singura si recunosc ca ei m-au tinut tare.
La ora 4 dupa amiaza, vinerea sala de asteptare goala. Mereu plina de viitoare mamici, trb sa astept , acum am intrat repede. Pana la usa cabinetului am sperat ca poate am chiar gemeni in acelashi saculet si de aceea sunt asa de mici. Cum m-am asezat pe scaun pt ecografia intravaginala am stiut si foarte senina sau rece am privit ecranul: aceeashi pata neagra, masurata, aceeashi varsta gestationala:5 sapt.
A urmat verdictul- sarcina oprita in evolutie. Nu stiu de unde putere sa astept sa-mi explice formalitatile pt interventia chirurgicala, sa-mi explice de riscuri si de analiza de sange pe care urma sa mi-o faca imediat. Doctorul (cel care m-a supravegheat cand am fost internata din cauza riscului de nastere prematura la Florence) a incercat sa ma imbrabateze: nu e vina nimanui, e selectie naturala, 1 caz din 10, data viitoare va fi ok. Nu am putut sa ii spun, ca nu a fost planificata sarcina dar ca a fost un dar minunat. Voi avea curaj pt "o data viitoare"?
Asistenta mi-a facut programarea pt chiruetaj. Daca pana acum nu s-a produs hemoragia, e mai bine sa intervina ei (asa mi s-a spus). 31 martie, ziua in care se termina un vis. De ce?
Ma simt vinovata pt ca nu am stiut sa ma bucur din prima clipa! Poate e o prostie, dar intr-un colt al mintii e intrebarea: acel sufletel mic nu s-a simtit vrut, iubit si a ales sa plece sa caute un cuib mai iubitor? Doamne, de ce?
Lui Stefan ii spusesem de bebe din burtica, venea la mine cu dif nume. Isi dorea un fratior! Ieri, pe drumul spre casa, dupa ce am luat-o si pe Florence, impingand usor la carucior, pe intuneric, neavand taria sa-l privesc in ochi, i-am zis sa nu mai zica la nimeni ca un bebe e la mami in burtica.
-De ce?, am fost intrebata! Deja l-ai nascut?
I-am spus ca bebe s-a dus sa stea langa Doamne-Doamne. Mi-a raspuns ca el, Stefan se simte singur si trist. Ca o iubeste si pe surioara lui dar si pe fratiorul din burtica. Dimineata m-a intrebat iar de bebe.

Avand 2 sarcini soldate cu 2 copii superbi nici nu mi-a trecut prin minte ca de data aceasta nu va fi la fel. Imi faceam griji ca nu mai am haine de gravida si hainute pt nou-nascuti. Cum am putut fi atat de naiva?
Acum, nici nu stiu ce simt. Sunt pustiita? Ma simt goala? Urmeaza 4 nopti si 3 zile de asteptare, de teama. Ma intreb daca se va porni inainte hemoragia? Ce va fi miercuri si dupa ce totul se va termina incotro o voi apuca. Parca sunt in deshert fara nici un indicator. Sunt confuza.

Ieri i-am pus o intrebare prietenei care a avut grija de Florence in timpul cat am fost la spital. Acest bebe nu va mai veni, oare e datoria mea morala sa dau sansa unui alt bebe? (imi cer scuze nu stiu cum sa pun in cuvinte ceea ce simt)
Iar acum rememorand cele intamplate, m-a "lovit" asa dintr-o data. Daca acest sufletel asteapta inca o sansa?

Mi-e dor de bebele meu!!!

ciarli spune:

Imi pare rau de ce s-a intamplat. Curaj!

Laura25 spune:

Imi pare rau. Stiu ce simti. As vrea sa imi gasesc cuvintele potrivite, sa te alin, sa te imbarbatez. Dar nu le am , nu le gasesc. Stiu cat de tare doare. Te imbratisez strans, strans si iti doresc sanatate si putere.

---

Bazar umanitar DC

---

Laura, mami de shtrumphi gemeni: Bianca Andreea si Rares Mihai (13.06.2005)
Cugetari gemene, Poveste cu shtrumphi

'Cos what I feel is the only truth for me

bobocel_07 spune:

Durerea pe care o simti acum se va mai diminua cu timpul dar tot vei simti un gol pe care nu ai cu ce sa il umpli.Nu e vina ta ca ai pierdut sarcina asa a fost sa fie.Fii tare, trebuie sa treci peste asta oricat de mult te doare.

alexia_07

hannen spune:

of,eliza!imi pare tare rau!!
Dumnezeu sa-ti dea putere sa treci peste si poate va fi o data viitoare!

Hannen mamica de trei printzese Amira Israa Inas
ISLAM DENOUNCES TERRORISM

I want to tell the world... a Story

Occupation 101: Voice of the Silenced Majority

The Future`s So Bright I Gotta Wear Shades

"In a world filled with hate,we must still dare to hope.In a world filled with anger,we must still dare to comfort.In a world filled with despair ,we must still dare to dream. And in a world filled with distrust,we must dare to believe."-Michael Jackson

Tala spune:

Imi pare tare rau pentru tine, dar DD stie si ordoneaza lucrurile asa cum trebuie. Gandurile mele bune sunt alaturi de tine.

http://tabloute.blogspot.com/
Bucurie!

carmenp spune:

imi pare rau

philip spune:

eli, imi pare tare rau

szivarvany spune:

Iti scriu si aici Eli, sper ca azi esti un pic mai bine ! Macar fizic !

Daria & felina fioroasa GIULIA(2004 08 16) cu Sela

leeloo2004 spune:

Eli - imi pare tare rau, stiu foarte bine prin ce treci...dar viata vindeca toate ranile...

Gabriela mami de Stefan David (8 Iulie 2004) si Tudor Andrei (21 Mai 2008)
Poze
Povestea nasterii lui Tudorel

Giving is the secret of a healthy life. Not necessarily money, but whatever a person has of encouragement and sympathy and understanding
John D. Rockefeller, Jr.

roberta04 spune:

ELI, imi pare rau!