Moonwalk - 5 - Moonwalk

Off the Wall a aparut pe piata in august 1979,in luna in care implineam 21 de ani si incepusem sa administrez totul de unul singur. Albumul a fost cu siguranta unul din evenimentele majore ale vietii mele. A insemnat foarte mult pt mine, deoarece succesul avut a dovedit, fara urma de indoiala, ca un fost "copil minune" se poate maturiza, devenind un artist valoros, cu priza la public. Off the Wall a insemnat un pas inainte si ca muzica de dans. Cand am inceput acest proiect am discutat cu Quincy cat este de important sa surprinzi pasiunea si sentimentele puternice intr-o interpretare inregistrata. Cred ca asa ceva am realizat cu balada She's Out of My Life si, intr-o masura mai mica, cu Rock with You.

Privind inapoi, imi trec pe dinaintea ochilor toate pregatirile facute si observ cum m-a ajutat Off the Wall pt munca pe care avea s-o facem la urmatorul album, Thriller. Quncy, Rod Temperton si multi dintre muzicienii care si-au dat concursul la realizarea albumului Off the Wall aveau sa ma ajute sa imi vad visul cu ochii. Se vandusera aproape sase milioane de exemplare cu Off the Wall in tara, dar doream sa fac un album si mai mare. Inca din copilarie, visam sa inregistrez discul cu cea mai buna vanzare din lume. Imi amintesc cand mergeam la inot cum imi puneam in minte o dorinta inainte de a sari in bazin. Nu uitati, am crescut stiind ce inseamna harnicia, intelegera, atngerea unui scop.si mi s-a spus ce este si ce nu este posibil. Voiam sa fac ceva deosebit. Imi intindeam mainile, ca si cum as fi vrut sa-mi trimit gandurile in spatiu, imi puneam dorinta si apoi plonjam in apa. Imi spuneam: "Asta este visul meu. Asta este dorinta mea", de fiecare data cand plonjam in apa.
Cred in dorinte si in capacitatea unei persoane de a-si indeplini o dorinta. Cred din tot sufletul. Ori de cate ori vedeam un apus de soare, imi puneam in liniste dorinta secreta in fata soarelui ce se pierdea incetul cu incetul la apus. Mi se parea ca soarele imi luase dorinta cu el. Mi-o puneam chiar in clipa in care ultima raza de soare disparea. Iar o dorinta este mai mult decat o dorinta, este un scop. Este ceva ce poate deveni realitate cu ajutorul constientului si subconstientului tau.

Imi amintesc ca ma aflam odata in studiou impreuna cu Quincy si Rod Temperton, in timp ce lucram la Thriller. In timpul repetitiei, unul dintre ei m-a intrebat: "Daca albumul asta n-o sa aiba succes ca Off the Wall, vei fi dezamagit?"

M-am simtit de-a dreptul jignit ca mi s-a pus o asemenea intrebare. Le-am spus ca Thriller trebuie sa fie mai bun decat Off the Wall. Recunosc ca doream ca acest album sa aiba cea mai mare vanzare din toate timpurile.

Au inceput sa rida. Parea o dorinta abstracta, nerealista.
Au fost situatii in timpul inregistrarii cu Thriller cand ma emotionam sau ma suparam pt ca nu-i puteam face pe cei cu care lucram sa vada ceea ce vedeam eu. Asta mi se mai intampla uneori si acum. Adesea oamenii pur si simplu nu vad ceea ce vad eu. Au prea multe indoieli. Nu poti sa dai ce ai mai bun in tine cand tu insuti ai indoieli. Daca tu nu ai incredere in fortele tale, cine oare sa aiba? Daca iti intretii indoielile, nu este bine deloc. Ma gandesc la mentalitatea de genul "incearca sa obtii ce poti". Ea nu iti cere sa te autodepasesti. N-am incredere in asa ceva.

Cred ca suntem puternici, dar ca nu ne folosim mintea la capacitatea maxima. Mintea noastra este suficient de puternica sa ne ajute sa obtinem ce vrem. Eu stiam ce puteam face cu acest disc. Aveam o echipa valoroasa, idei bune si stiam ca putem face un lucru deosebit. Succesul cu Thriller mi-a transformat multe visuri in realitate. A devenit intr-adevar discul cu cea mai mare vanzare din toate timpurile, aparind si in Cartea Recordurilor Guinness.
Am muncit din greu la albumul Thriller , dar este adevarat ca numai daca dai totul, poti obtine ceva de calitate. Eu tind spre perfectiune; muncesc pina cand cad din picioare. Iar la acest album asa am muncit. De un imens ajutor mi-a fost increderea lui Quincy in tot ce faceam in timpul inregistrarilor. Cred ca a vazut de ce sunt in stare in timp ce lucram la Off the Wall. Asculta ceea ce aveam de spus si ma ajuta sa infaptuiesc ceea ce imi dorisem cu acest album, dar a avut mai multa incredere in mine in timp ce lucram la Thriller. Si-a dat seama ca dispun de increderea si de experienta necesara pentru realizarea discului in cauza si uneori pleca din studiou tocmai pt ca avea incredere in noi. Am intr-adevar o mare incredere in fortele proprii. Cand imi fac un proiect, cred in realizarea lui in proportie de 100%. Pun tot sufletul in acest scop. Chiar as muri pentru infaptuirea lui. Asa sunt eu.

Quincy stie de minune sa echilibreze un album, realizand mixajul corect, atit pt cantecele rapide, cat si pt cele lente. Am inceput sa lucram cu Rod Temperton la cantecele de pe albumul Thriller, pe care l-am intitulat initial Starlight. imi compuneam singur cantecele, in timp ce Quincy asculta melodiile altora, sperand sa le gaseasca pe cele potrivite pt album. Stie ce doresc si mi se potriveste. Amindoi impartasim aceeasi filozofie in legatura cu realizarea unui album; nu credeam numai in valoarea anumitor melodii de pe discul in cauza. Toate melodiile trebuie sa fie remarcabile, iar noi ne-am straduit intotdeauna sa fie asa.

Terminasem cateva cantece proprii, dar nu i le-am dat lui Quincy pina cand nu am vazut ce adusese el de la alti compozitori. Primul cantec pe care il aveam era Startin Something, compus de mine inca de cand lucram cu totii la Off the Wall, dar nu i-l oferisem lui Quincy pentru acest album. Uneori am un cantec compus de mine care imi place cu adevarat si nu ma pot hotari sa il prezint altora. Pe cand lucram la Thriller, am tinut deoparte mult timp melodia Beat It pina m-am hotarit sa i-o cand lui Quincy. El imi tot spunea ca avem nevoie de o melodie rock de senzatie pt album. imi spunea: "Haide, unde e? Stiu ca o ai". Imi plac melodiile mele, dar la inceput mi-e teama sa le prezint publicului, deoarece poate ca nu vor placea, iar asta este o experienta dureroasa.

In cele din urma m-a convins sa i-o cant. Am adus melodia Beat It si i-am cantat-o. I-a placut la nebunie. ma simteam in culmea fericirii.
Pe cand ne pregateam sa incepem lucrul la Thriller, i-am telefonat la Londra lui Paul McCartney si de aceasta data i-am spus: "Ce-ar fi sa ne intalnim si sa compunem niste melodii de succes?". Din colaborarea noastra s-au nascut Say Say Say si The Girl Is Mine.
Pina la urma am ales impreuna cu Quincy The Girl Is Mine, ca prim single de pe albumul Thriller. De fapt, n-aveam prea mult de ales. Cand ai mari sanse de reusita cu un cantec, trebuie sa-l prezinti cat mai repede publicului; altfel moare. Trebuia sa reusim.

Cand l-am abordat pe Paul, doream de fapt sa-i rascumpar amabilitatea de a fi contribuit cu melodia Girlfriend, compusa pt mine, la albumul Off the Wall. Am compus The Girl Is Mine, despre care stiam ca se va potrivi vocilor noastre ingemanate, si am lucrat impreuna la Say Say Say, terminata mai tarziu cu George Martin, marele producator al formatiei "The Beatles".

Say Say Say a fost compus, in colaborare, de Paul - un barbat care stia sa cante la toate instrumentele din studiou si sa scrie stima pt fiecare - si de un copil, eu, care nu stiam atitea. Totusi, am lucrat pe picior de egalitate si ne-am distrat impreuna. Paul nu a trebuit nicicand sa ma aduca fortat in acel studio. Colaborarea a fost un mare pas inainte pt mine, sporindu-mi increderea in fortele proprii, deoarece nu mai era Quincy Jones care sa ma urmareasca si sa imi corecteze greselile. Eu si Paul aveam aceeasi parere in privinta realizarii unei melodii pop, fiind o mare sarbatoare pt mine ca puteam lcra cu el. Cred ca de la moartea lui John lennon, Paul a trebuit sa traiasca pe masura sperantelor pe care oamenii n-aveau nici un temei sa le nutreasca in privinta lui; Paul McCartney a dat foarte mult muzicii si admiratorilor sai.

In cele din urma, am inceput sa cumpar cataloagele editate de publicatiile muzicale ATV, care includeau multe cantece valoroase compuse de Lennon si McCartney. Iar multi oameni nu stiu ca Paul mi-a dat curaj sa fiu si editor muzical. Stateam cu Paul si Linda in casa lor de la tara, cand Paul mi-a spus ca este si editor muzical. Mi-a inmanat o brosura cu sigla MPL tiparita pe coperta. A zambit cand am deschis-o, deoarece stia ca o sa imi placa mult cuprinsul. Continea lista tuturor cantecelor editate de Paul, ale caror drepturi de autor el le cumparase de multa vreme. Nu ma gandisem la asa ceva pina atunci. Cand catalogul editat de publicatia muzicala ATV, care contine multe din cantecele lui Lennon si McCartney, a disparut de pe piata, m-am hotarat sa licitez si eu.

Ma consider un muzician care este intamplator si om de afaceri. Eu si Paul invataseram amindoi ca nu este usor sa faci afaceri, iar importanta editarii unor cantece era demna de un compozitor. Compozitia este izvorul fortei de viata a muzicii po****re. Procesul creatiei nu necesita numai timp sau norma, ci mai ales inspiratia si dorinta de a-ti duce proiectul pina la capat. Cand eram dat in judecata de te miri cine pentru The Girl Is Mine, doream sa imi apar reputatia si imi continuam drumul ales. Am afirmat ca multe din ideile mele imi vin din subcontient sau din visuri, dar unii credeau ca asta e o aiureala. Profesia noastra este ca un avocat care te apara atunci cand ti se intenteaza un proces pt ceea ce nu ai facut. Toate acestea fac parte din procesul tau de initiere, asa cum mi se intampla cand castigam in copilarie concursurile pentru tinere talente.

Not My Lover a fost titlul folosit de noi pentru Billie Jean deoarece Q avea cateva obiectii in privinta titlului original dat de mine acestei melodii. Se gandea ca poate oamenii se vor gandi imediat la Billie Jean King, jucatoarea de tenis. Multi oameni mi-au pus intrebari in legatura cu acest cantec, iar raspunsul este foarte simplu. Este vorba numa ide o fata care spune ca eu sunt tatal copilului ei, iar eu pledez pentru nevinovatia mea deoarece "copilul nu este fiul meu".

Niciodata nu a existat vreo "Billie Jean". (Cu exceptia celor care au venit dupa melodie). Fata din cantec este un amestec din trupul acelora care ne-au facut necazuri in decursul anilor. Acest lucru li s-a intamplat catorva dintre fratii mei, iar eu ramineam perplex. Pur si simplu, nu intelegeam cum pot spune unele fete ca au ramas insarcinate cu cineva, cand nu este adevarat. Nu pot intelege cum se poate minti in acest hal. Chiar si in ziua de azi sunt fete care vin la poarta casei noastre si fac cele mai stranii afirmatii de genul: "Oh, sunt sotia lui Michael" sau "Tocmai am pierdut cheile de la apartamentul nostru". Imi amintesc de o fata care ne innebunea peste masura. Cred ca isi inchipuia intr-adevar in mintea ei ca-mi apartine. A mai fost o fata care pretindea ca ma culcasem cu ea si ma ameninta. Am mai vazut si doi taraie-brau, care pareau seriosi, la poarta de la Hayvenhurst. Era doar o impresie; puteau deveni periculosi. Diversi indivizi incercau sa intervina in viata ta, afirmand ca Isus i-a trimis sa-mi vorbeasca si ca Dumnezeu i-a trimis sa vina - tot felul de baliverne.

Un muzician cunoaste marfa buna. Trebuie sa fie convins de asta. Totul trebuie sa mearga ca pe roate. Satisfactiile profesionale iti dau o alta stare, te fac sa te simti bine. Stii despre ce este vorba cand auzi materialul sonor. Asta am simtit in legatura cu Billie Jean. Stiam ca va fi un mare succes inca de cand il compuneam. Acest cantec ma absorbea cu totul. Intr-o zi, intr-o pauza facuta in timpul unei sedinte de inregistrari, ma plimbam cu masina pe strada Ventura cu Nelson Hayes, care lucra cu mine pe atunci. Billie Jean imi umbla prin cap si numai la asta ma gandeam. Tocmai coboram din masina cand un pusti cu o motocicleta vine la noi in fuga si ne spune: "V-a luat foc masina". Deodata am simtit mirosul si ne-am indepartat pe moment. Toata partea din fata a Rolls Royce-ului era in flacari. Acel copil ne-a salvat viata. Daca masina ar fi explodat, am fi putut muri. Dar eram atit de absorbit de melodia ce imi umbla prin cap, incat nu mi-am dat seama de ceea ce s-ar fi putut intampla decat foarte tarziu. Chiar in timp ce primeam ajutor si gaseam o alta posibilitate de a ne intoarce, eu continuam sa imi compun melodia in liniste, intr-atit ma pasiona Billie Jean.
Inainte de a compune Beat It, ma gandisem c-ar fi bine sa fac tipul de cantec rock care sa aiba succes mare si sa se vanda, dar de asemenea, sa fie ceva total diferit de muzica rock pe care oascultam la emisiunea radio Top 40.

Beat It a fost compusa gandindu-ma la copiii de scoala. Mi-a placut intotdeauna sa creez piese care sa le placa mult copiilor. Este amuzant sa compui pt ei si sa le cunosti preferintele, deoarece alcatuiesc un public foarte pretios. nu-ti poti bate joc de ei. Si astazi reprezinta publicul cel mai important pt mine, deoarece tin foarte mult la ei. Daca lor le place, inseamna ca este vorba despre o melodie formidabila, indiferent ce spun clasamentele.

Textul melodiei Beat It exprima ceea ce as face eu daca as fi intr-o situatie dificila. Mesajul sau - detestarea violentei - este pt mine o profesiune de credinta. Le spune copiilor sa fie inteligenti si sa evite incurcaturile. Nu vreau sa zic ca trebuie sa intorci si celalat obraz atunci cand te pocneste cineva, dar, daca esti la strimtoare si n uai de ales, incearca sa te retragi inainte ca violenta sa izbucneasca. Daca te bati si esti ucis, n uai castigat imic; dimpotriva, ai pierdut totul. tu esti invinsul, iar cei care te iubesc sunt si ei la fel. Cam acesta este mesajul melodiei Beat It. Spre mandria mea, eu rezolv toate divergentele cu altii pe cale pasnica si cu intelepciunea ca aleg cea mai buna solutie posibila.
Cand Q i-a telefonat lui Eddie van Halen, acesta a crezut ca este o farsa. Datorita legaturii proaste, Eddie era convins ca vocea de la celalat capat este a altcuiva. Dupa ce i-a spus sa-l lase in pace, Q a mai facut o data numarul. Eddie a fost de acord sa participe la repetitiile noastre si ne-a oferit un solo de chitara incredibil pentru Beat It.

Ultimii membri ai formatiei noastre erau orchestra "Toto", care inregistrasera discurile de succes Rosanna si Africa. Cu totii in parte fusesera foarte apreciati in calitate de muzicieni inainte de a forma un grup. Datorita experientei lor, cunosteau ambele fatete ale inregistrarilor in studiou, cand sa fii independent si cand sa fii cooperant, urmand sfaturile producatorului. Steve Porcaro lucrase la Off the Wall si cantase la claviatura in orchestra "Toto". De data asta si-a adus colegii de orchestra cu el. Muzicologii stiu ca David Paich, conducatorul orchestrei, este fiul lui Marty Paich, care a lucrat la discurile celebre ale lui Ray Charles cum ar fi I can't Stop Loving You.

FanClubMJ spune:

Imi place enorm Pretty Young Thing, compus de Quincy Jones si James Ingram. Don't Stop Till You Get Enough imi stimulase apetitul pt introducerea vorbita, partial pt ca eu nu credeam ca vocea mea sa fie ceva ce trebuie sa ascunda cantecul. Am avut mereu o voce placuta. Nu am cultivat-o si nici n uam alterat-o chimic; asta sunt eu - las totul asa cum este. Imaginati-va cum trebuie sa fie atunci cand esti criticat pt un lucru natural, dat de Dumnezeu. Imaginati-va cat de mult te doare cand presa imprastie tot felul de neadevaruri, facandu-i pe oameni sa se intrebe daca spui sau nu adevarul. Tu singur, iti iei apararea, stiind ca oricine poate scoate un material bun din asemena calomnii, obligandu-te sa negi ce se spune despre tine si creionand o alta poveste. in trecut am incercat sa nu raspund la asemenea provocari ridicole deoarece asta innobileaza atit provocarile, cat si pe oamenii care le fac. nu uitati, presa inseamna afaceri: ziarele si revistele apar ca sa faca bani - uneori in detrimentul acuratetei, cinstei si chiar al adevarului.

Oricum, la introducerea vorbita la Pretty Young Thing eram ceva mai increzator decat am fost in albumul precedent. Imi placeau cuvintele care contribuiau la succesul acestei muzici rock'n'roll si care nu existau in dictionare. Le-am adus in studiou pe Janet si LaToya pt acest cantec, iar ele au cantat acompaniamentul vocal "adevarat" din culise. James Ingram a programat impreuna cu mine un dispozitiv electronic numit Vocoder, care a produs vocea lui E.T.

Human Nature a fost cantecul adus lui Q de formatia Toto, si amindoi am fost de acord ca avea cea mai frumoasa melodie auzita de noi in ultima vreme, chiar mai frumoasa decat Africa. Este o muzica inaripata. Oamenii mi-au pus intrebari referitoare la cuvinte: "De ce imi place asa....Mie imi place sa iubesc altfel...". Multi cred ca texul pe care il canti are o semnificatie speciala, personala pt tine, ceea ce nu prea este adevarat. Important este sa ajungi la oameni, sa-i emotionezi. Uneori, acest lucru poate fi facut cu mozaicul format din aranjamentul melodic si cuvinte. Alteori, continutul ideatic al cuvintelor emotioneaza. Mi s-au pus multe intrebari referitoare la Muscles, cantecul pe care l-am compus si produs pt Diana Ross. Acest cantec mi-a indeplinit un vis stravechi de a compensa o parte din numeroasele favoruri pe care mi le-a facut. Am iubit-o mereu pe Diana si am respectat-o. Oricum, Muscles este numele sarpelui meu.

The Lady in My Life a fost una dintre cele mai dificile melodii realizate de mine. Ne obisnuiseram cu multe repetitii, astfel incat sunetul vocal sa fie perfect, dar Quincy nu era satisfacut de mine, chiar si dupa zeci de repetitii. In cele din urma, m-a luat deoparte in timpul unei pauze si mi-a spus sa cant, ca si cum m-as ruga. Chiar asa a spus. Dorea sa ma intorc in studiou si sa ma rog, literalmente. Deci m-am intors si le-am spus sa stinga luminile din studiou si sa traga draperiile dintre studiou si camera de control, astfel incat sa nu mai fiu constient de mine. Quincy a dat drumul la banda, iar eu m-am rugat. Rezultatul este ceea ce auziti pe disc.

Pina la urma am fost extrem de presati de casa noastra de inregistrari ca sa terminam Thriller. cand o casa de discuri te grabeste, poti fi sigur ca n use joaca. Iar pe noi ne-a grabit foarte tare la Thriller. Spuneau ca trebuie sa fie gata intr-o zi anume, orice s-ar intampla.

Deci am parcurs o perioada in care ne dadeam de ceasul mortii sa terminam albumul inainte de termenul fixat. S-au facut multe compromisuri in privinta mixajului si nu se stia daca anumite sunete se vor gasi sau nu pe disc. S-au facut atitea taieturi incat aproape ca am pierdut tot albumul.

Cand in cele din urma am ascultat ceea ce facuse, Thriller avea un sunet atit de ondulat incat mi-au dat lacrimile de suparare. Eram cu totii foarte presati deoarece in timp ce incercam sa terminam Thriller, lucram si la E.T., unde aveam de asemenea, termen. Toti oamenii astia se luptasera unii cualtii degeaba, iar noi am reusit sa intelegem ca tristul adevar era ca mixajele de la Thriller nu sunt bune.

Ne-am asezat in studiou, Studioul Westlake din Hollywood si am ascultat tot albumul. Eram suparat. Toata aceasta emotie retinuta iesise la iveala. M-am infuriat si am parasit incaperea. Le-am spus baietilor: "Asta este situatia, nu il scoatem. Telefonati la CBS si spuneti-le sa renunte la acest album. NU il scoatem".

Stiam ca asa este. Daca ne-am fi oprit din lucru si am fi examinat ceea ce faceam, discul ar fi fost grozav. Nu fusese revazut asa cum trebuia pt ca, dupa cum am aflat, poti distruge un album splendid in timpul mixajului. Este ca si cum ai distruge un film celebru la final, cand zici ca l-ai pus la punct. Trebuie doar sa nu te grabesti.
Unele lucruri nu pot fi grabite.

La inceput au fost auzite niste strigate, niste tipete din partea personalului tehnic, dar la sfarsit au inteles totul, ca niste baieti destepti. Stiau si ei; numai ca eu spusesem primul. Pina la urma mi-am dat seama ca trebuie sa iau totul de la inceput - sa fac mixajele pt tot albumul inca o data.

Ne-am luat cateva zile libere, am respirat adinc si ne-am pus pe treaba. Apoi totul a iesit la iveala proaspat, curatindu-ne urechile de ce auzisem si am inceput sa facem mixaje pt doua cantece pe saptamana. Cand am terminat - grozav - suna altfel. CBS a sesizat, de asemenea, diferenta. Thriller a fost un proiect dificil.

Ne simteam atit de bine cand am terminat! Eu eram atit de emotionat incat nu mai aveam rabdare sa-l vad pe piata. Cand am terminat, n-a fost nici o sarbatorire a evenimentului, de care sa-mi pot aminti. Nu ne-am dus la nici o discoteca, nici altundeva. Doar ne-am odihnit. Asta e felul meu de a sarbatori.

Cele trei videoclipuri pt televiziune care au iesit din Thriller - Billie Jean, Beat It si Thriller - faceau parte cu toate din conceptia mea originala cu privire la album. Eram hotarit sa prezint aceasta muzica intr-un mod cat mai atragator cu putinta. Pe atunci, ma uitam cum fac altii emisiuni tv si nu puteam intelege de ce atit de multe erau primitive si slabe. Am vazut copii urmarind si acceptand emisiuni plicticoase la televizor, neavand de ales. Telul meu este ca tot ceea ce fac sa fie la superlativ, indiferent de domeniu, deci de ce sa muncesc atita la un album si apoi sa fac un videoclip groaznic? Doream ceva care sa-i lipeasca pe spectatori de televizoare, ceva care sa poata fi vazut mereu. De la inceput, ideea a fost sa le ofer oamenilor calitate. Deci doream sa fac o munca de pionierat in acest domeniu relativ nou si cele mai bune videoclipuri. Nici macar nu-mi place sa le spun asa. Pe platoul de filmare le-am explicat ca facem un film si asta a fost maniera de amordare a emisiunilor. Imi doream cea mai talentata echipa - cel mai bun scenarist, cel mai bun regizor, cei mai buni masinisti pe care-i putea avea. nu turnam pe banda obisnuita, ci era vorba despre un film de 35 mm. Lucram cu seriozitate.

Pentru primul videoclip, Billie Jean, am stat de vorba cu cativa regizori, cautand pe cineva cu adevarat unic. Cei mai multi dintre ei nu s-au prezentat in fata mea cu ceva inovator. In acelasi timp, am inceput sa discutam si despre problema financiara. Totul s-a rezolvat in privinta ambelor clipuri, Beat It si Thriller, deoarece nu doream sa ma cert cu nimeni in legatura cu banii. ca rezultat, am si astazi filmul celor doua videoclipuri.

Billie Jean a fost facut cu banii retelei CBS - vreo 250.000 de dolari. Pe atunci era o mare suma de bani pt un videoclip, dar mi-a placut foarte mult ca aveau atita incredere in mine. Steve Baron, cel care a regizat Billie Jean, avea multa imaginatie, desi la inceput n-a fost de acord ca trebuie sa se si danseze. Simteam ca spectatorii vor sa vada si dans. Era grozav sa dansezi pt televiziune. Cadrul este atit de spontan, ca de altfel si multe altele.

Videoclipul Billie Jean a lasat o impresie puternica asupra spectatorilor, fiind un mare succes.

Beat it a fost regizat de Bob Giraldi, care facuse multe reclame. Imi amintesc ca ma aflam in Anglia cand s-a hotarit ca Beat It sa fie urmatorul single din Thriller, iar noi trebuia sa alegem un regizor pt videoclip.

Simteam ca Beat It trebuie interpretat literal, asa cum a fost compus, o banda luptand impotriva alteia pe strazile orasului. Trebuia sa fie dur. Despre asta era vorba in Beat It.

Cand m-am intors in Los Angeles si am vorbit cu Bob Giraldi, mi-am dat seama ca el este regizorul ideal pt Beat It. Imi placea nespus cum isi facea meseria, deci am pus la punct totul cu privire la Beat It. Am discutat despre tot felul de lucruri, despre ideile lui si ale mele, rezolvand totul. Am facut impreuna regia, framintind si sculptind intreaga materie.

Ma gandisem la banditii de pe strada cand am compus Beat It, deci a trebuit sa adunam cateva dintre cele mai dure "bande" din Los Angeles si sa le punem la lucru. Ideea s-a dovedit a fi buna, iar eu am avut multe de invatat din asta. Gasiseram niste copii vagabonzi, copii duri, si n ua fost nevoie de machiaj. Acest baieti din tripoul care aparea in prima secventa nu erau actori. "Marfa" era reala.

Desi nu fusesera adusi adevaratii banditi din cartier, la inceput baietii ne cam intimidasera. Noi eram bine paziti, fiind bine pregatiti pt orice. Sigur ca in curand ne-am dat seama ca nu era nevoie de toate astea, ca banditii erau in mare parte umili, draguti si amabili in relatiile cu noi. Le dadeam sa manince in pauze, iar ei inghiteau tot ce aveau in farfurie. Mi-am dat seama ca aceia care sunt rai si duri o fac pt a se impune in fata celorlalti. Doreau sa fie vazuti si respectati, iar acum noi urma sa-i distribuim la televiziune. Le placea la nebunie. "Hei uitati-va la mine, sunt cineva!" Si cred ca din cauza asta multe bande se comporta asa cum bine stim cu totii. Sunt razvratiti, dar razvratiti care vor atentie si respect. Ca noi toti, vor si ei sa iasa in evidenta. Iar eu le-am dat ocazia. Macar pt cateva zile au fost staruri.

Se purtau atit de frumos cu mine - politicosi, linistiti; ma sprijineau in tot ceea ce faceam. Dupa numerele de dans mi-au laudat munca si pot spune ca asta a contat enorm. Doreau multe autografe si deseori stateau in jurul meu. orice doreau, le dadeam: fotografii, autografe, bilete pt spectacole, orice. Erau niste baieti simpatici.
Adevarul acelei experiente a iesit la iveala pe ecran. Videoclipul cu Beat It era intr-adevar incitant si simteai emotiile tuturor. Simteai viata de pe strada si realitatea acestei vieti. Priveai Beat It si stiai ca acesti baieti sunt duri. Erau ei insisi, iar acest lucru s-a vazut. Nu erau actori, interpreti; erau departe de asa ceva. Erau ei insisi, iar senzatia pe care ti-o dadeau era spiritul lor.

M-am intrebat mereu daca au inteles acelasi mesaj ca si mine din cantec.
Cand a aparut Thriller, casa de discri a presupus ca osa vanda vreo doua milioane de exemplare. In general, casele de discuri nu cred ca un nou album va fi mult mai bun decat cel de dinainte. Isi inchipuie ori ca ai avut noroc data trecuta, ori ca numarul discurilor vandute a fost egal cu numarul spectatorilor. De obicei, expediaza numai vreo doua milioane in magazine, ca sa-si acopere cheltuielile.

Asa se intampla de obicei, dar odata cu Thriller, am avut sa le modific atitudinea.
unul dintre cei care m-au ajutat la Thriller a fost Frank Dileo. Frank era vicepresedintele sectiei de reclama la "Epic", atunci cand l-am cunoscut. Alaturi de Ron Weisner si Fred Demann, Frank era raspunzator de transformarea visului meu cu Thriller in realitate. Frank a auzit primul fragment din Thriller in studioul "Westlake" din Hollywood, unde a fost inregistrat in mare albumul. Era acolo impreuna cu Freddie Deman, unul dintre impresarii mei, iar eu si Quincy le-am cantat beat It si fragmente din Thriller, la care inca lucram. Au fost foarte impresionati si am inceput sa discutam la modul serios cum sa "dam lovitura" cu acest album.

Frank a muncit intr-adevar enorm si s-a dovedit a fi mina mea dreapta in timpul anilor ce aveau sa vina. Intelegerea profunda a industriei inregistrarilor s-a dovedit nepretuita. De exemplu, am scos pe piata Beat It ca single, in timp ce Billie Jean era inca pe locul I. Ce ide la CBS urlau: "Esti nebun. O s-o ucideti pe Billie Jean". dar Frank le-a spus sa nu-si faca probleme, ca ambele melodii vor fi extraordinare, concomitent, in Top 10. Asa a si fost.

In primavara anului 1983 era clar ca albumul este un mare succes. Fara limite. De fiecare data cand se reedita albumul, se vindea tot mai repede.
Asa s-a intamplat cu Beat It.

La 16 mai 1983, am interpretat Billie Jean la o retea de televiziune in onoarea celei de-a 25-a aniversare a firmei "Motown". Aproape cincizeci de milioane de oameni au vazut acest spectacol. Dupa aceea, multe aveau sa se schimbe.
De fapt, spectacolul Motown 25 fusese pregatit cu o luna mai devreme, in aprilie. Titlul complet era "Motown 25: Yesterday, Today and Forever" si ma vad silit sa mentionez ca am participat si eu la realizarea lui. Ma bucur ca a fost asa, pt ca spectacolul mi-a adus pina la urma cateva dintre cele mai fericite si rasunatoare momente din viata mea.

Asa cum am mentionat, la inceput am raspuns nu acestei idei. Mi s-a cerut sa apar ca membru al grupului "Jackson" si sa fac un numar de dans personal. Dar nici unul dintre noi nu mai era angajat la "Motown". S-au nascut discutii indelungate intre mine si managerii mei, Weisner si DeMann. M-am gandit cat de mult a facut Berry Gordy pt mine si pt grup, dar le-am spus managerilor si celor de la "Motown" ca nu voiam sa apar la tv. Intreaga mea atitudine fata de tv este mai degraba negativa. Berry a venit sa ma vada si sa vorbim despre asta. Tocmai editam Beat It la studioul "Motown" si probabil ca cineva ii spusese ca ma flam in cladire. A coborit in studiou si mi-a spus pe larg despre ce era vorba. Am spus: "Okay, dar daca o fac, vreau sa cant Billie Jean". Urma sa fie singurul cantec din spectacol ce nu fusese facut la "Motown". Mi-a spus ca asta era oricum ceea ce vroia el de la mine. Am cazut de acord sa facem un potpuriu al Jacksonilor, care l-ar fi inclus si pe Jermaine. Eram toti infiorati.

Asa ca i-am strins pe fratii me isi am inceput repetitiile pt acest spectacol. I-am pus intr-adevar pe treaba si ne simteam bine, intr-un fel cam ca pe vremea lui "Jackson 5". Eu am facut coregrafia si am repetat-o cu ei zile intregi, in casa noasrta din Encino, inregistrand fiecare snur pe banda video, pe care o vizionam dupa aceea. Jermaine si Marlon si-au adus si ei contributia. Apoi ne-am dus la "Motown" in Pasadena pt alte repetitii. Ne-am facut numarul si, cu toate ca ne menajam resursele si nu dadeam niciodata totul din noi la repetitii, s-a strins toata lumea in jurul nostru sa ne priveasca, apoi au inceput sa aplaude. Apoi am facut eu pasajul cu Billie Jean, pe care de fapt l-am improvizat, neavand nimic pregatit. Nu avusesem timp pt asta din cauza repetitiilor cu grupul.

A doua zi am sunat la biroul meu managerial si le-am spus: "Va rog sa-mi comandati o palarie, o sapca, ceva-ceva ce ar putea purta un agent secret". Voiam ceva sinistru si special, un fel de palarie pleostita si cu boruri mari. inca nu aveam o idee foarte clara despre ceea ce aveam de facut cu Billie Jean.

In timp ce lucram cu Thriller am gasit o jacheta neagra si am zis: "Sa stii ca intr-o zi am sa ma imbrac in asta pt spectacol". Era atit de perfecta si se potrivea atit de bine cu show-business-ul, incat am purtat-o la Motown 25.

Dar in noaptea ce preceda inregistrarea inca nu aveam idee despre ce voi face in numarul meu solo. Asa ca am coborit in bucataria de acasa si am cantat Billie Jean. Tare. Eram acolo singur, cu o noapte inainte de show si am lasat cantecul sa-mi spuna ce aveam de facut. Intr-un fel, am lasat dansul sa se creeze singur. Am intrat intr-o adevarata comunicare cu el; am auzit bataile de intrare, am luat palaria de spion si am inceput sa pozez si sa pasesc, lasind ritmul Billie Jean sa creeze miscarea. Ma simteam aproape obligat sa o las sa se creeze singura. Nu puteam sa fac nimic, sa ma opun in vreun fel. Fiind in stare sa "pasesc inapoi" si lasand dansul sa vina singur, totul n ua fost decat o distractie.

Am repetat anumiti pasi si anumite miscari, cu toate ca numarul era de fapt mai mult spontan. Am repetat o vreme si Moonwalk, si mi-a venit ideea, acolo in bucatarie, sa prezint in cele din urma Moonwalk publicului tot la Motown 25.

La vremea aceea Moonwalkul ajunsese deja pe strazi, dar l-am mai imbunatatit putin cand l-am facut si eu. Se nascuse ca pas de break-dance, o chestie haioasa pe care copiii de negri o creasera dansand pe la colturile strazilor din ghetto. Negrii sunt cu adevarat niste dansatori foarte inventivi, ei au creat multe dintre noile dansuri, pur si simplu. Asa ca mi-am zis: "Am acum sansa sa-l fac" si l-am facut. Trei pusti m-au invatat. Ei mi-au explicat miscarile de baza, iar eu le-am repetat indelung acasa, singur. Am intercalat acest pas intre alte miscari, amestecandu-le. Tot ceea ce stiam sigur era ca in timpul lui Billie jean urma sa merg inapoi si inainte in acelasi timp, de parca as fi mers pe luna.

In ziua reprezentatiei "Motown" isi desfasura activitatea avand programul ramas in urma. Se facuse tarziu. Mi-a sarit tandara si incepusem sa repet de unul singur. Imi facusem deja rost de palaria dorita. Fratii mei au vrut sa stie la ce foloseste, dar le-am spus ca vor trebui sa astepte si vor vedea. Si l-am rugat pe Nelson Hayes sa ma ajute.

FanClubMJ spune:

"Nelson...dupa ce fac numarul cu fratii mei si se sting luminile,paseaza-mi palaria prin intuneric. Voi fi in colt, linga culise, voi vorbi cu spectatorii, iar tu sa mi-o pasezi pe la spate, sa mi-o pui in mina prin intuneric".

Asa ca, dupa ce fratii mei si cu mine ne-am terminat numarul impreuna, m-am deplasat pina la marginea scenei si am spus:" Sunteti minunati! As vrea sa spun ca au fost timpuri frumoase, au fost momente magice prin care am trecut impreuna cu fratii mei, inclusiv Jermaine. Dar ceea ce imi place mie cu adevarat" - si Nelson mi-a strecurat palaria in mina - "sunt cantecele cele mai noi". M-am intors, mi-am pus palaria si am inceput Billie jean, am intrat in ritmul acela apasat; pot sa spun ca spectatorilor le-a placut cu adevarat spectacolul meu. Fratii mei mi-au povestit ca se inghesuiau in culise uitandu-se la mine cu gurile cascate, in sala aflindu-se si parintii si surorile mele. tot ce imi aduc aminte este ca la sfarsit am deschis ochii si am vazut acea mare de oameni stind in picioare si aplaudand. Am simtit o emotie fantastica. Stiam ca dadusem din mine tot ce putusem si ma simteam bine, foarte bine. dar, in acelasi timp, simteam si o usoara dezamagire launtrica. Planuisem sa fac o pirueta lunga si sa ma opresc pe varfurile degetelor de la picioare, ramanand astfel suspendat o vreme, dar n uam reusit sa stau asa atit de mult cat mi-as fi dorit. Am facut pirueta si am aterizat pe varfurile degetelor de la picioare. Voiam pur si simplu sa ramin asa, sa "inghet" acolo, dar nu a mers chiar asa cum imi facusem planul.

Cand am ajuns in spatele scenei, cei aflati acolo au inceput sa ma felicite. Eram inca necajit din pricina piruetei. Ma concentrasem atit de tare, iar eu sunt un perfectionist. In acelasi timp, stiam ca acesta era unul dintre cele mai fericitee momente din viata mea. Mai stiam ca era pt prima data cand fratii mei aveau ocazia sa ma vada si sa afle ce stiu sa fac, cum evoluam. Dupa reprezentatie, fiecare dintre ei m-a luat in brate si m-a sarutat, in spatele scenei. Nu mai facusera asta pina atunci, si m-am simtit fericit pentru noi toti. A fost atit de minunat cand ma sarutau in felul acesta. Imi placea la nebunie! Ne imbratisam tot timpul. Toata familia m-a luat in brate si m-a sarutat, cu exceptia tatei; el este singurul care n ua facut-o. Oricand ne revedem unul cu celalat ne manifestam astfel; dar cand m-au pupat in seara aceea, m-am simtit ca si cum as fi primit din partea lor o binecuvantare.
Spectacolul inca ma zgandarea in sinea mea, si nu m-am simtit multumit pina cand nu a venit la mine, in spatele scenei, un baietel. Avea cam 10 ani si era imbracat intr-un tuxedo. Se uita la mine cu ochii stralucitori, nemiscat in locul in care statea si mi-a spus: "Cine naiba te-a invatat sa dansezi in felul acesta?".

Am scos un fel de zambet si i-am spus: "Practica, presupun." Si baiatul s-a uitat la mine coplesit de respect. Am plecat dar, pt prima data in seara aceea, m-am simtit intr-adevar bine pentru ceea ce realizasem in spectacol. Mi-am spus ca trebuie intr-adevar sa-mi fi iesit foarte bine, caci copiii sunt cinstiti. Atunci cand pustiul mi-a spus ce mi-a spus, am simtit ca intr-adevar facusem o treaba buna. Am fost atit de miscat de intrega intamplare, incat m-am dus acasa si am asezat pe hartie cum a decurs totul. Intrarea, debutul meu, a luat sfarsit o data cu acea intalnire cu copilul din spatele scenei.

A doua zi dupa spectacolul Motown 25, m-a sunat la telefon Fred Astaire. Mi-a spus, acestea fiind cuvintele lui exacte: "Te misti diabolic. Omule, i-ai lasat pe toti paf, au cazut toti in fund aseara". Asta mi-a spus Fred Astaire. I-am multumit. Apoi mi-a mai zis: "Esti un dansator nervos. Si eu sunt la fel. Si eu faceam chestii de-astea cu bastonul meu".

Ma mai intalnisem cu el pina atunci o data sau de doua ori, dar aceasta era prima data cand el ma cauta pe mine. A continuat, spunandu-mi: "M-am uitat aseara in mod special; am inregistrat totul si m-am uitat astazi dimineata din nou. Te misti diabolic".

A fost cel mai mare compliment pe care l-am primit in viata mea, si singurul pe care mi-am dorit vreodata sa-l cred. Venind de la Fred Astaire, el insemna pt mine mai mult decat orice. Mai tarziu, aceasta reprezentatie a mea a fost propusa pt un premiu Emmy la categoria muzicala, dar am pierdut in fata lui Leontyne Price. Nu mai conta. Fred Astaire mi-a spus lucruri pe care nu le voi uita niciodata - iar acesta este premiul meu. Mai tarziu, m-a invitat acasa la el, iar acolo mi-a facut o sumedenie de complimente, pina cand m-a coplesit. S-a oprit asupra reprezentatiei mele cu Billie Jean pas cu pas. Marele coregraf Hermes Pan, care a semnat coregrafia in filmele lui Fred, a venit si el acolo si i-am aratat si lui cum se executa Moonwalk, explicandu-i si alti cativa pasi, care il interesau in mod deosebit.

Nu mult dupa aceea, a venit in vizita la mine acasa Gene Kelly si mi-a spus si el ca ii place cum dansez. Acel show a fost o experienta fantastica, pentru ca am simtit ca prin el am fost introdus in grupul neoficial dar fratesc al dansatorilor, si m-am simtit deosebit de onorat, pt ca acestia erau oamenii la care tineam cel mai tare, pe care ii admiram cel mai mult pe pamint.

Imediat dupa Motown 25, familia mea a citit prin ziare tot felul de lucruri despre persoana mea, ca as fi un "nou Sinatra" si "la fel de incitant ca Elvis", tot felul de chestii de genul asta. Era foarte placut sa aud toate acestea, dar stiam ca presa poate sa fie foarte nestatornica. Intr-o saptamana te iubesc toti, pentru ca saptamana urmatoare sa se manifeste de parca nu ar fi nimic de capul tau.
Mai tarziu, i-am facut cadou lui Sammy Davis jacheta cea neagra si stralucitoare pe care am purtat-o la Motown 25. Mi-a spus ca vrea sa faca o preluare dupa ceea ce am facut eu pe scena acolo, asa ca i-am spus: "Iata, nu vrei sa porti asta atunci cand o vei face?" A fost foarte fericit. Il iubesc pe Sammy. Este un tip minunat si un adevarat om de spectacol. Unul dintre cei mai buni.

Am purtat o singura manusa inca cu mult timp inainte de Thriller. Simteam ca a purta o singura manusa este ceva rece, dur. A purta doua manusi parea ceva obisnuit, insa una singura iti dadea in mod categoric o aparitie de alt gen. Mult timp am crezut ca e cea mai mare greseala pe care o poti face, aceea de a te gandi prea mult la felul cum arati, pentru ca un artist trebuie sa-si lase propriul stil sa se manifeste, sa evolueze in mod natural, spontan. Nu te poti gandi la toate acestea, trebuie sa simti locul si rolul.

De fapt, purtam o manusa de foarte mult timp, insa nu am dat prea mare atentie acestui fapt, pina cand, deodata, toate au inceput sa se portiveasca pe Thriller in 1983. mai purtasem una si in cateva din turneele mai vechi, din anii '70, ca si in timpul turneului Off the Wall, precum si pe toate copertile discurilor in concert pe care le-am scos dupa aceea.

Acea manusa desperecheata face parte din show-business. Imi placea foarte tare sa o port. Odata, din pura coincidenta, mi-am pus o manusa neagra, la decernarea premiilor Americii, ceremonie care s-a intamplat sa aiba loc tocmai in ziua de nastere a lui Martin Luther King jr. E ciudat cum se potrivesc lucrurile uneori.

Admit ca imi place foarte tare sa lansez noi mode, dar nu m-am gandit niciodata ca portul ciorapilor albi o sa prinda. nu cu mult timp in urma era considerata o extravaganta extrema sa porti ciorapi albi. In anii '50 nu era chiar asa, dar in anii '60 si '70 barbatii nu i-ar fi purtat nici morti. Pentru multi oameni parea o extravaganta atit de mare, incat nici nu se gandeau la asa ceva.

Eu insa i-am purtat intotdeauna, si-i voi purta intotdeauna. Fratii mei spuneau despre mine ca parca sunt intr-o cada de baie, dar nu ma interesa. Intr-o zi, Jermaine s-a suparat si m-a spus mamei: "Mama, Michael iar poarta ciorapi albi. Nu poti face ceva? Vorbeste cu el". Era tare amarit din cauza asta si se plingea mereu. Ziceau ca parca sunt o paiata. Insa eu am continuat sa-i port, iar acum sunt la moda din nou. probabil ca ciorapii albi au prins din nou doar ca sa-i faca in ciuda lui Jermaine. Ma simt magulit cand ma gandesc la asta. Dupa ce a iesit Thriller devenise ceva obisnuit , din nou, sa porti pantalonii atit de scurti incat sa ti se vada gleznele.

Atitudinea mea este ca daca moda spune ca un anumit lucru este oprit, eu voi face exact acel lucru.

Atunci cand sunt acasa, nu-mi place sa-mi pun cine stie ce haine. Iau pe mine ce-mi pica in mina. Obisnuiam sa-mi petrec zile intregi in pijama. Imi plac camasile din flanela, tricourile clasice, strimte, hainele simple.

Atunci cand ies, ma imbrac in haine tipatoare, stralucitoare, mult mai complicate, dar prin casa si la studiou merge orice. Nu prea port bijuterii; de obicei, nu port deloc pt ca ma incurc in ele. Uneori primesc de la oameni giuvaeruri drept cadou, pe care le pun bine datorita valorii lor sentimentale, insa de cele mai multe ori le las aruncate undeva. Unele mi-au fost furate. Jackie Gleason mi-a dat un inel minunat. Si l-a scos de pe mina si mi l-a dat mie. Mi-a fost furat si mi-a parut rau, nu pt inel in sine, ci pt ca gestul conteaza mai mult decat orice. M-a deranjat faptul ca mi-a fost luat. Inelul nu era decat un simplu obiect.

Ceea ce imi placemie cel mai tare, ceea ce ma face fericit, este sa dau spectacole si sa creez. Intr-adevar, podoabele nu ma intereseaza deloc. Imi place sa imi pun sufletul in ceva si sa-i fac pe oameni sa accepte si sa le placa acel ceva. Acesta e un simtamint minunat.

Apreciez arta din acest motiv. Sunt un mare admirator al lui Michelangelo si a felului in care acesta si-a picurat sufletul in lucrarile lui. Stia in adincul inimii sale ca intr-o zi va muri, insa lucrarile pe care le-a facut vor trai mai departe. Poti spune ca a pictat tavanul Capeli Sixtine cu intreg sufletul lui. La un moment dat chiar l-a distrus si a luat totul de la inceput, pentru ca vroia sa fie perfect. El a spus asa: "Daca vinul este acru, arunca-l".
Pot sa ma uit la o pictura si sa ma pierd. Te atrage prin patos si drama. Comunica cu tine. Poti sa-ti dai seama ce a simtit artistul. Acelasi lucru simt si in legatura cu fotografia. Despre o fotografie bine facuta, patrunzatoare, poti scrie volume intregi.
Asa cum am mai spus, in viata mea au intervenit multe schimbari dupa Motown 25. Mi s-a spus ca spectacolul a fost urmarit de peste 47 milioane de spectatori si ca s-ar parea ca multi dintre ei s-au dus si au cumparat Thriller, Pe la sfarsitul anului 1983, albumul se vanduse in opt milioane de exemplare, intrecand cu mult asteptarile celor de la CBS. Cam pe atunci, Frank Dileo mi-a spus ca i-ar placea sa ne vada producand un alt filmulet, sau o caseta video.

Ne era cat se poate de clar ca urmatorul single si videoclip avea sa fie Thriller, o piesa lunga si cu un material bogat, pe care un regizor destept l-ar fi putut face in joaca. Imediat ce a fost luata decizia, am stiut cine doream sa regizeze tot. Cu un an in urma vazusem un film de groaza numit An American Werewolf in London si mi-am dat seama ca realizatorul lui, John Landis, era perfect pt Thriller, din moment ce conceptul nostru de filmare TV se caracteriza prin aceleasi transformari pe care le-am vazut intamplandu-se si in cariera lui.

Asa ca l-am contactat pe John Landis si l-am rugat sa regizeze. A fost de acord cu bugetul si am pornit la treaba. Detaliile tehnice ale acestui film erau atit de descurajatoare, incat foarte curand a trebuit sa-l sun pe John Branca, care era nu numai avocatul meu, ci si unul dintre cei mai apropiati si mai valorosi consilieri. John a inceput sa lucreze cu mine inca de la Off the Wall; de fapt, m-a scos din nenumarate incurcaturi pe care le-am avut cu o serie de persoane suspuse, neavand alt impresar, dupa ce a fost scos Thriller. Este un om extrem de talentat, capabil sa faca orice. Oricum, John era in panica, deoarece devenea cat se poate de clar ca bugetul initial al lui Thriller avea sa se dubleze. Finantam eu insumi acest proiect, asa incat banii pt buget, care se duceau asa de repede, proveneau din propriul meu buzunar.
In acest moment insa, John a venit cu o idee nemaipomenita. El ne-a sugerat ideea sa facem un filmulet separat, finantat de altcineva, despre cum a decurs realizarea lui Thriller. In plus, se parea ca nimeni nu mai facuse asta pina atunci. Eram siguri ca va iesi un documentar interesant, care in acelasi timp ne ajuta sa platim cealalta parte, dublata, a bugetului. Lui John nu i-a luat prea mult timp sa puna aceasta afacere pe roate. Finantarea a fost facuta cu bani gheata de MTV si "Showtime Cable Network", iar realizarea a ramas pe seama lui Vestron.
Succesul filmului The Making of Thriller a fost oarecum un soc pt noi. Acesta s-a vandut in aproximativ 1 milion de exemplare, si asta numai sub forma casetelor video. Chiar si acum detine recordul tuturor timpurilor al vanzarii muzicii video.

Filmul Thriller a fost gata la sfarsitul anului 1983. L-am lansat in februarie, debutul facandu-l la MTV. "Epic" a lansat Thriller sub forma de single, iar vanzarile albumului au crescut nebuneste. Potrivit statisticilor, in urma filmului Thriller si a lansarii discului single, in mai putin de 6 luni, s-au vandut in plus 14 milioane de albume si casete. La un moment dat, in 1984, intr-o singura saptamana s-au vandut un milion de discuri.

Sunt inca ametit de rezultatul acesta. In momentul in care am incheiat, in sfarsit, campania cu Thriller, un an mai tarziu, se ajunsese la 32 de milioane de albume vandute. Astazi, vanzarile au ajuns la 40 milioane. Un vis a devenit realitate.

In aceasta perioada mi-am schimbat si impresarii. Contractul cu Weisner si DeMann a expirat la sfarsitul lui 1983. Deja tata nu ma mai reprezenta, iar eu cautam alti oameni. Intr-o zi m-am dus la hotelul Beverly Hills sa-l vizitez pe Frank Dileo, pe care l-am intrebat daca l-ar interesa sa paraseasca studiourile Epic si sa se ocupe de cariera mea.
Frank m-a rugat sa ma gandesc mai bine si, daca era o certitudine, sa-l sun inca o data vineri. Inutil sa va mai spun, l-am sunat din nou.
Succesul lui Thriller din anul 1984 m-a socat cu adevarat, mai ales ca albumul a primit un magulitor numar de premii, cum ar fi American Music Awards si Grammy. Imi aduc aminte ca am avut un sentiment entuziasmant al triumfului. Chiuiam de bucurie, dansand in jurul casei, topaiam si strigam. Atunci cand albumul a fost declarat cel mai bine vandut album al tuturor timpurilor, nu-mi venea sa cred. Quincy Jones se lamenta: "Eroule, desfa sticla cu sampanie!". Toti ne simteam la fel. Dumnezeule! Ce sentimente! Sa muncesti atit de mult la ceva, sa investesti atit de mult si sa reusesti! Toti cei care fusesera implicati in Thriller parca pluteau. A fost minunat.

FanClubMJ spune:

Mi-am imaginat ca ma simt asa cum ar trebui sa se simta un alergator de cursa lunga care rupe banda de hartie la linia de sosire. Ma gandeam la un atlet care fuge cat poate de repede, dand din el tot ce poate. In cele din urma se apropie de final sisimte panglica cu pieptul, in timp ce multimea din tribune se ridica in picioare, incurajandu-l. Dar eu nu am nici o legatura cu sportul.

Ma indentific insa cu acel om, datorita faptului ca stiu cat de intens s-a antrenat, si mai stiu cat de mult inseamna pt el acel moment. Poate ca si-a devotat intreaga viata acestui efort, acestui moment unic. Apoi castiga. Aceasta este realizarea unui vis. Aceasta este masura puterii. Impartasesc acest simtamant pentru ca il cunosc.

Unul dintre efectele secundare ale lui Thriller si ale acelei perioade a fost acela ca ma obosise sa fiu constant in ochii publicului. Din aceasta cauza mi-am aranjat o viata mai linistita, mai intima. Eram inca foarte timid la aparitiile mele. Trebuie sa va amintiti ca am fost un copil-minune, iar cand cresti fiind privit astfel, oamenii nu vor sa te schimbi, sa imbatrinesti si sa arati altfel. Atunci cand am inceput sa fiu cunoscut, sa devin vedeta, eram inca grasut ca un bebelus, avand fata rotunda si durdulie. Mi-am pastrat aceasta rotunjime pina acum cativa ani, cand mi-am schimbat dieta, renuntand sa mai maninc carne, fie ea de vaca, pui, porc sau peste,si nici anumite mincaruri, care stiu ca ingrasa. Vroiam doar sa arat mai bine, sa traiesc mai bine, sa ma simt mai bine, sa fiu mai sanatos. Pe masura ce pierdeam in greutate, fata mea incepea sa capete forma actuala, iar presa a inceput sa ma acuze ca mi-as fi transformat fizionomia prin interventii chirurgicale, in afara de forma nasului, la care recunoasc cinstit ca am umblat, asa cum au facut multi alti interpreti si alte staruri. Ei iau de obicei o fotografie din adolescenta, ori de la terminarea scolii si o compara cu imaginea mea actuala. In pozele mele vechi, fata mea este rotunda si indesata. Pe deasupra, fotografia este prost luminata incat arat ca un african. In pozele recente mi se observa fata de om matur. Am alta coafura si nasul imi este transformat. De asemenea, in fotografiile recente, cei care mi le-au facut, niste profesionisti, mi-au asigurat o lumina excelenta. Nu este tocmai cinstit sa faci asemenea comparatii. S-a spus ca mi-am facut operatie plastica la oasele fetei. mi separe foarte ciudat ca oamenii au ajus la o asemenea concluzie si cred ca sunt foarte rauvoitori.

Judy Garland, Jean Harlow si multi altii si-au facut si ei nasurile. Problema mea este ca, fiind celebru inca de copil, oamenii s-au obisnuit sa arat intr-un anumit fel.

As vrea chiar acum sa spun lucrurilor pe nume. Nu mi-am transformat niciodata pometii sau ochii. Nu mi-am subtiat buzele, cum nu am facut nici transplant de piele. Toate aceste acuzatii sunt ridicole. Daca ar fi fostadevarate, as fi recunoscut, insa nu sunt. Am facut doua operatii la nas, iar recent mi-am facut o despicatura in barbie, dar asta a fost tot. Deocamdata. Nu ma intereseaza ce spun ceilalti - este fata mea, iar eu stiu cel mai bine.

Acum sunt vegetarian, din care cauza sunt mult mai slab. Tin dieta stricta de ani de zile. Ma simt mai bine ca oricand, mai sanatos si mai plin de energie. Oricum, nu inteleg de ce este presa atit de interesata in speculatii la adresa fizionomiei mele. Ce legatura are fata mea cu muzica pe care o cant sau cu dansul meu?

Zilele trecute cineva m-a intrebat daca sunt fericit. I-am raspuns: "Nu cred ca voi fi vreodata pe deplin fericit". Fac parte dintre acei oameni care sunt cel mai greu de satisfacut, dar, in acelasi timp, stiu cat de recunoacator trebuie sa fiu, si chiar sunt, pt faptul ca sunt sanatos, ca familia si prietenii ma iubesc.

De asemenea, sunt intr-o usoara incurcatura. In noaptea in care am castigat opt premii American Music Awards acestea mi-au fost inminate intr-o emisiune in direct, in timpul careia purtam ochelari de soare. Katherine hepburn m-a sunat si m-a felicitat, dar m-a pus intr-o situatie dificila din cauza acelor ochelari. "Admiratorii tai vor sa-ti vada ochii" m-a dojenit ea. "Nu ii pacali". Luna urmatoare, in februarie 1984, la acordarea premiilor Grammy, in timpul galei, castigasem deja cu Thriller sapte premii si se parea ca va veni si al optulea. Toata seara m-am dus pe podium si mi-am luat trofeele si diplomele purtand ochelari de soare. In cele din urma, atunci cand Thriller a castigat premiul pt cel mai bun album, cand m-am dus sa-l ridic, mi-am dat jos ochelarii, m-am asezat in fata camerei de luat vederi, uitandu-ma spre obiectiv si am spus : "Katherine Hepburn, acesta este pentru tine". Presupuneam ca se uita la tv si chiar asa a si fost.
Trebuie sa te mai si distrezi.

iona2005 spune:

multumesc fetelor care lucreaza la acest blog,parca as citi o carte despre mine..nu pot sa cred ca ne asemanam atat de mult pana si faptul ca nu-i placea sa poarte bijuterii si ca-i placea sa stea in pijamale,sincer imi vine sa plang si sa rad in acelasi timp.Cu siguranta de ziua noastra pe tort va scrie MJ iar fam imi va spune ca-s dusa rau...si asa si este .

copil special in viata mea