Suflete de cristal si ... despre copiii ALTFEL

Nu m-am gandit ca acest text va avea ecou si ca se va transforma intr-o discutie despre copiii speciali. Dar poate ca anumite lucruri trebuia pur si simplu spuse.

Ati auzit despre copii de cristal, nu-i asa? Micile minuni cu ochi limpezi si minte precoce care ne umplu de admiratie si de repect. Un virtuoz al viorii la numai 3 ani. Copii care, la varste la care noi inca ne jucam cu papusile, ne povestesc cu voci subtirele si serioase despre Dumnezeu si depre menirea lor pe Pamant. Am venit aici cu un scop, spun micutii si, privindu-i cum fac obiectele sa leviteze, cum le ies adevarate minuni de sub pensula, aceiasi pensula cu care noi am reusi sa desenam o casuta cu acoperisul stramb ori un patruped cu forma nesigura ( sa fie un catel, sa fie un elefant...?, incepi sa le dai crezare. Poate chiar exista copii de cristal. Poate ca umanitatea urca, prin ei, o noua treapta pe scara evolutiei. Copiii de cristal, copiii indigo, copiii curcubeului, o intraga generatie de fapturi minunate, inzestrate cu puteri de poveste.
In comparatie cu ei, ce suntem noi? Eu, spre exemplu nu imi amintesc sa fi facut nimic iesit din comun ( exceptand ziua in care am introdus doua agrafe metalice in priza si am ramas intreaga ). Nu pot comunica cu pasarile, nu posed darul clarviziunii si nu pot convinge nici macar o pietricica sa se dea mai incolo daramite sa fac obiectele sa zboare prin aer.
Cu toate astea, visez necontenit la o lume curata, despovarata de poluare, fara aglomerari urbane mizere; o lume in care nimeni nu mai moare de foame si in care nu mai suntem nevoiti sa ucidem si nu ne mai este teama ca vom fi ucisi; o lume in care daca vrei sa dansezi, dansezi, daca vrei sa alergi, alergi... daca simti nevoia sa respiri, respiri! Si nu sunt singura. Sunt atatia oameni care isi imagineaza olume mai buna. Si nu de azi, de ieri sau de alaltaieri. Dintotdeauna .
In lipsa capacitatilor paranormale, in lipsa miraculosului si a ineditului noi ne infatisam in fata lumii cu sufletul. Sufletrul nostru de cristal.

Gabrielama spune:

Gabi

There is no taste like the taste of being thin!

ralucames spune:

Ai mare dreptate Dyonise!! De aceea, eu incerc sa fiu buna, iubitoare si toleranta, ca poate Dumnezeu are mila de sufletul meu si-l lasa sa se bucure de viata vesnica in Rai, pentru ca pe Pamant-nu cred ca vom apuca asemenea zile... Totusi, sunt frustrata ca nu pot schimba nimic, sunt necajita cand vad atatea lucruri rele in jurul meu... dar ca sa nu ma deprim, ma uit langa mine si vad minunile pe care le-am cladit si incerc sa ma bucur de atat! De viata tihnita pe care o avem.
Doamne ajuta!!

pozici Stefania si Luca-Mihai

mama si sotie fericita

herra spune:

columbiana spune:

Copiii de cristal, copiii indigo, copiii curcubeului, o intraga generatie de fapturi minunate, inzestrate cu puteri de poveste.


OH please! acesti copii sunt copii diferiti, copii ce sufera din cauza diferentei lor, care sunt respinsi de societate, diagnosticati, luati drept ciudati, etc; ca parinte cel mai minunat lucru este sa ai un copil normal, copil care se incadreaza in societatea in care traieste si poate fi fericit;

de un milion de ori mai bine sa fii parinte de copil normal- care nu iese din medie- decit a unui geniu nefericit! Aveti grija ce va doriti!!!!!!




http://www.floriinro.ro/

dyonise spune:

Ne dorim... o lume mai buna. O lume pe care cei mai multi dintre noi o ghicim mai mult decat o simtim dar pe care unii chiar o vad.Cat despre ciudati versus normali, cine poate spune cu siguranta care sunt unii si care sunt ceilalti?

columbiana spune:

dyonise, dincolo de poezie si blabla, ai copii?
eu sunt mama unui astfel de copil: copil de cristal (brrr, ce urit mi se pare ca suna); pina la 4 ani n-a vorbit, acum a primit o diploma la matematica, este in clasa a treia dar selectat in proiecte de lucru cu clasa a patra deja;
viata mea se imparte intre terapiile lui, integrarea lui, si ce mai ramine;

nu mai poetizati pe spinarea copiilor!

http://www.floriinro.ro/

dyonise spune:

Imediat ce am citit replica referitoare la copii de cristal mi-am spus: aceasta este o persoana care nu a inteles mesajul meu ca intreg ci a luat doar o parte din el. Apoi, mi-am spus: doar poate ca este mama unui copil "de cristal" si vorbeste din experienta. Asa ca am raspuns: cine poate spune cu siguranta cine sunt unii si cine sunt ceilalti? Adica: nu te necaji, nimeni nu are dreptul sa puna etichete, nimeni nu este destul de bun incat sa-si permita sa califice un copil diferit ca fiind ciudat. A doua replica mi-a confirmat banuielile dar m-a mirat. Caci da, era o mama a unui copil deosebit. M-as fi asteptat la un comentariu de genul: "sa stii, ca, in ciuda aparentelor, viata unui copil deosebit e grea. Tu faci sa para totul grozav si minunat". Si as fi raspuns: stiu. Viata oricarui copil care sufera (din orice cauza) e grea. Iar durerea parintilor e la fel de mare ca a puiului lor, uneori poate chiar mai mare. Dar asta nu schimba faptul ca acesti copii sunt minunati chiar daca nu toata lumea ii intelege. Si asta nu schimba mesajul meu referitor la dorinta comuna de mai bine a tuturor, fie ei considerati deosebiti, fie nu.
Dar tonul si intentia replicilor primite m-au necajit. Propria suferinta nu da nimanui dreptul la cenzura. E opinia mea si mai poetica sau mai putin poetica, ma reprezinta.

columbiana spune:

dyonise, dureros este ca in fata hirtiei/tastaturii suntem poeti, in viata reala contactul cu copii respectivi este total invers (nu ma refer la topicul acesta si la persoanele de fatza)
oricit de poet esti, in parc cu propriul copil nu stii cum sa-l feresti, sa-l indepartezi de contactul direct cu acesti copii diferiti; sunt mame care protesteaza la prezenta acestor copii in clasele propriilor odrasle, in scolile propriilor odrasle, etc; asta face ca in Romania viata acestor copii sa fine si mai mult ingreunata de societate;
un lobby pentru integrarea si scoaterea din izolare a acestor copii valoreaza aur, si daca cineva are intr-adevar incredere in ei e singurul ajutor viabil posibil si real;
de aceea ma doare cind citesc poezii si idealizari despre ei, si in schimb realitatea lor in Romania e atit de dura, trunchiata si nedreapta; imaginea noastra despre ei- fabricata la distanta- nu ii ajuta cu nimic pe ei, ajuta doar ego-ul personal, o fapta concreta, un benevolat, o vorba buna pentru acceptarea si integrarea lor ii ajuta pe ei, pe acesti copii!

http://www.floriinro.ro/

dyonise spune:

Hai sa vorbim despre copii atunci.
Discutam acum doi ani cu o doamna psiholog. Ii spuneam ca mi-ar placea sa petrec mai mult timp in preajma copiilor. Poate sa merg din cand in cand la un orfelinat.
- Nu stii ce vorbesti, mi-a spus, tu nu ai rezista intr-un orfelinat nici 2 saptamani. Mai degraba ar trebui sa infiintezi o gradinita pentru copii supradotati.
- Pai cred ca sunt destule, am spus.
- Nu, nu sunt.
M-am mirat. Mi se parea de bun simt sa existe si astfel de gradinite. Nu pentru a-i separa pe acesti copii de ceilalti, fireste, ci pentru a-i trata corespunzator necesitatilor lor intelectuale.
Nu am infiintat gradinita respectiva. Pentru a te ocupa de astfel de copii trebuie sa le cunosti necesitatile iar eu nu aveam decat mult entuziasm si dorinta de a ajuta si... cam atat.
Nici acum, cand sunt mama, nu pot pretinde ca stiu mai multe. Baietelul meu se inscrie in categoria "copilul cu zulufi de aur pe care il place toata lumea" sau aproape toata lumea si, pana acum, nu a dat semne ca ar fi cu ceva iesit din comun (fireste, pentru mine e cel mai cel, dar mai pastrez si eu un gram de obiectivitate).
Numai ca, asta e viata, are unele probleme de sanatate. M-am intrebat deseori: de ce a trebuit sa ni se intample tocmai noua asta ?
In luna de miere am fost in Creta si am stat la un hotel ideal pentru vacante in familie. Aici o sa venim cand vom avea copii, am hotarat atunci impreuna cu sotul meu. In loc de Creta, am stat prin spitale.
Cineva mi-a spus odata: fiecare copil isi alege parintii. Si oricat de fantezista ar parea ideea asta, cred in ea. Asa ca mi-am spus: daca micutul asta ne-a ales pe noi, a avut un motiv intemeiat. Trebuie sa facem tot ce este posibil pentru a-l ajuta sa isi rezolve problemele de sanatate. Si treptat unghiul din care priveam situatia s-a schimbat: am inceput sa privesc problemele lui de sanatate ca pe o sarcina pe care o avem de rezolvat impreuna, ca familie. Aceasta noua optica m-a ajutat mult.
Daca as fi fost insa mama unui copil cu autism sau diabet sau sindromul Down, as mai fi putut privi lucrurile astfel? Sincer, nu stiu.
Cata rabdare le trebuie acelor parinti, cata iubire ca sa treaca peste propria dezamagire si durere (nimeni nu vrea sa-si vada copilul suferind) si sa isi creasca copilul cu dragoste. Pentru ca tot vorbeam de copii pe care societatea ii considera ALTFEL.
In cea ce va priveste, Ana, imi inchipui ca este foarte greu. Cand am vazut raspunsul tau anterior imi si imaginam o scena in parc cu o bunicuta scandalizata:
- Vai, doamna, are 3 ani si nu vorbeste! Pai nepotica mea a inceput sa spuna primele cuvinte la 11 luni!
Poate ca nu ti s-a intamplat chiar asa. Dar ultimul tau mesaj confirma in mare tabloul.
Acum, concret, zilele trecute am gasit mentionata pe net o fundatie care incearca sa ofere burse de studii copiilor supradotati. In treacat am vazut mentionate si unele propuneri de reformare a sistemului de invatamant in sensul integrarii lor. Asa ca, ma gandesc ca lucrurile au inceput sa se miste. Poate doar la nivel intentional inca dar oricum si acesta e un progres.
Un lucru insa nu inteleg: baietelul tau nu a vorbit pana la 4 ani. Dar acum vorbeste. Si are o inclinatie speciala catre matematica si poate catre alte stiinte exacte. Aceasta nu poate fi un motiv suficient pentru a starni reactii atat de dure din partea copiilor si a parintilor. Ce altceva il face pe el atat de iesit din comun incat ceilalti doresc sa il evite? In textul initial eu ma refeream la aptitudinile neobisnuite ale copiilor care se nasc acum dar mi-ar face placere sa extindem discutia, daca tot am intrat pe fagasul acesta. Si daca si tu esti de acord.

sanziana72 spune:

"Eu, spre exemplu nu imi amintesc sa fi facut nimic iesit din comun ( exceptand ziua in care am introdus doua agrafe metalice in priza si am ramas intreaga ). Nu pot comunica cu pasarile, nu posed darul clarviziunii si nu pot convinge nici macar o pietricica sa se dea mai incolo daramite sa fac obiectele sa zboare prin aer. "

De ce crezi ca nu poti face nimic deosebit ? Uneori calitatile extraordinare nu sunt vizibile, nu sunt cele pe care le-ai insirat mai sus. Deja ati infatisa sufletul in fata lumii este o calitate extraordinara, pentru ca inseamna sa accepti ca poti fi lovit sau neinteles.
Sa ajuti o fiinta sa isi traiasca viata pe acest pamant este si ea o calitate extraordinara, chiar daca uneori inseamna oboseala si disperare, dar are frumusetile ei nebanuite.

Poate ca viata nu e totdeauna o poezie, dar de ce sa nu avem dreptul si placerea de a face o poezie din ea ? La ce ne ajuta sa o traim incrancenati in loc sa ne bucuram de ea ?



"We can do no great things - only small things with great love." ("Nu putem face lucruri mari – doar lucruri mici cu multa dragoste.")Mother Teresa (1910 - 1997)