Concediu la mare

Am scris cite ceva despre cum era la munte, si am primit "reactii" (ca sa nu zic feedback) de la o prietena de pe forum (sper sa nu te superi ca spun prietena...), care zicea ca la ei acasa, concediile erau "marine"...Ei, sa nu va inchipuiti ca nu ma tirau ai mei si la mare....

Daca muntele era o placere pentru mine, o scoala de vara intensiva de gatit pentru bunica, si o perioada de "sport" nitel fortat (ca odata ajunsi la lac, nimeni nu mai avea nici o tragere de inima sa o ia la deal spre casa) pentru restul participantilor la aventura, urma marea....sanatoasa cica pentru copil...

Ei bine, pentru copil marea nu era nici o placere. Dar sa detaliem un minunat concediu petrecut cu parintii si cu 3 fosti colegi de liceu de-ai lor...

Nu mai stiu cum am ajuns (cred totusi ca ne-am deplasat cu masina, in tren ne-ar fi trebuit doua compartimente sa indesam bagajele), stiu doar ca am stat intr-o viluta cu o foarte frumoasa terasa inverzita in fata, pe care insa bintuiau cu mult spor "stoluri" de libelule...de cind ma stiu, am avut oroare de orice fel de insecte.

Statul pe plaja era un chin pentru mine, deci pentru toata lumea. Nu pricepeam nici cu frumosul, nici cu uritul, de ce trebuie sa ma bronzez uniform, sau de ce trebuie sa ma bronzez in general. De ce trebuie sa port palariuta. De ce trebuie sa port slip, sau de ce trebuie sa stau in fundul gol. De ce trebuie sa fac dus dupa ce plecam de pe plaja. Marea era ceva....care "trebuie".

Ca sa stau intinsa pe cearsaf, mama trebuia sa numere cu voce tare, non stop. 5 minute pe spate, 5 minute pe burta insemnau numarat de 2 ori pina la 300. Cit stateam pe burta bodoganeam sa numere mai repede, cit stateam pe spate scinceam ca imi bate soarele in ochi si ca ma maltrateaza...
Acu sa nu va imaginati ca statul pe plaja era sinonim cu chinuim copilul si il invirtim de pe o parte pe alta ca pe puiul la rotisor. Dar se chinuia si mama saraca sa vina acasa cu un copil bronzat mai mult decit pe umeri...
In afara acestor reprize de stat la orizontala, mai exista faza "hai sa terorizam pe toata lumea cu jucatul in nisip". Nu stiu de unde, dar aveam la vremea aia o imagine foarte clara despre cum trebuie sa arate un castel de nisip. Dar fireste ca eu NUUUUU POOOOT SAAA-L FAAAAAC (asta cu buze tremurind, voce gituita si ochii in lacrimi), dupa care urma NU ASA !!!! NU STII NIMIC !!! si trintitul lopatelelor, galetuselor, si darimatul cu picioarele a "operei" de arta la care muncise macar unul dintre parinti, stind in genunchi, in ultima jumatate de ora. Colegii de liceu ai alor mei nu aveau copii inca, dar au fost draguti si au incercat sa isi demonstreze si ei priceperea in domeniul constructiilor, dar cu acelasi rezultat dezastruos.

Si credeti ca aici se termina aventurile pe plaja? Nuuuu, nicidecum....am fost un copil care nu vroia sa intre in apa. Pentru nimic in lume. Toate pozele mele la mare, facute la mai putin de 2 metri de apa, arata o fetita cu doua codite gata gata sa inceapa sa plinga, sau urlind de-a binelea. Urlam daca ma luau de mina si ma abureau sa intru in apa. Urlam daca ma luau in brate si intrau cu mine in apa. Urlam daca ma trimiteau sa aduc o galetusa de apa de mare pentru minunea de castel. Urlam daca intram in apa cu mama, cu tata sau cu vreunul dintre prietenii de familie. TOTI copiii de pe plaja urlau cind vroiau parintii sa ii scoata din apa, eu ma dadeam de ceasul mortii daca vroiau sa ma bage in apa. Se uita lumea la noi ca la urs...Nimic nu ma putea convinge sa intru in apa. NIMIC.

Singura chestie faina la mare era ca numai acolo imi cumpara mama inghetata polar, de-aia care arata ca un pachet de unt, si cu care te minjeai din cap pina in picioare. Fireste, toate erau bune pina cind terminam de mincat; operatiunea "descleiem copilul" era insotita de proteste disperate, plins si zbierat ca din gura de sarpe. In ultima faza, cind ma bagau in apa strigam de rasuna plaja "Vrei sa ma omoooooriiii !!!! Ajutor !!! Sariti !!!"

Pe vremea aia nu mincam. Nu-mi era foame niciodata. Mama pe de alta parte, fiind si la primul copil si citind exagerat de multa literatura proasta despre cresterea si ingrijirea copilului, ma innebunea cu mincatul. La masa de prinz mi se promiteau cite in luna si in stele: cumparam dupa-masa piersici, mergem diseara la mini-golf, iti fac rost cind ajungem acasa de o caseta video cu desene animate....
Si nu eram un copil care sa uite. Cel putin la capitolul desene animate, cind mi-au promis a doua oara, m-am enervat cumplit si i-am intrebat ce, ei cred ca eu sint bleaga?? Doar trebuie DEJA sa imi faca rost de una, de cite ori vor sa ma PACALEASCA cu acelasi lucru?? Totul devenea si mai complicat pe masura ce treceau zilele; ma saturasem de piersici, desene aveam promise....si au jucat cei 5 oameni mari de-a minigolf in concediul ala, de si acum marturisesc ca nu se mai pot uita la un teren de minigolf fara sa aiba o stringere de inima...

Copilul terorist (doar la mare, pe cuvint...) mai avea o problema. Era vesnic constipat. Asa ca urma distractia cu olita. Daca nu ma puneau pe olita, mie din proprie initiativa nu imi venea niciodata sa fac treaba mare. Asa ca, desi se insista in fiecare zi pe tema asta, o data la 2-3 zile mama cu tata si care mai era satul de plimbare in ziua aia, stateau pe terasa vilutei si ma lasau in camera sa "muncesc", cu geamul deschis...deci ne conversam la greu. Dupa umilinta pe care o simteam la inceput, cind toata lumea se distra si eu eram priponita cu fundul pe olita, urmau din nou nenumarati "maaaaaamiiiii" pe diverse tonuri si intonatii, de la "hai oleaca" la "acus incep sa pling", de la "te urasc" la "nu mai pooot". Urmau negocieri cu "cred ca am facut", cind se saturau de "cred" care insemna "de fapt nu", treceam la "sigur am facut o bucatica", la plins...dupa care, spre disperarea mamei, renuntam cu totul la ultimul dram de bunavointa de a face ceva, si fie desenam cu degetele pe mocheta, fie urmaream mozaicul de pe jos imaginindu-mi ca fiecare pietricica seamana cu ceva, ma jucam cu degetele, imi rodeam unghiile, ma uitam in camera la fiecare nervura a mobilei sau la tesatura cearsafurilor...Daca taceam de prea mult timp, era clar ca lupta era pierduta, asa ca...ma ridicau de pe oala, ma indopau cu lapte si piersici...si sperau ca a doua zi vor avea mai mult succes.

Nu am reusit sa inteleg niciodata masochismul alor mei, de a continua sa ma duca la mare in fiecare an. Niciodata nu se schimba nimic. Asta pentru ca pofta de mincare mi-a revenit imediat ce s-a nascut sora-mea, cind nu mai avea mama timp sa ma intrebe de 50 de ori pe zi daca mi-e foame si ce vreau sa maninc, problema constipatiei s-a ameliorat cind am inceput sa maninc cu mare placere iaurt cu tarite si apoi s-a rezolvat cu totul tot dupa nasterea sora-mii...iar buna prietena cu apa nu cred ca o sa devin vreodata. Am aproape 27 de ani, in mare intru doar daca nu e picior de meduza si doar cu colacul. Colac mare, pus la briu, cum si-l pun copiii. Iar la performanta asta am ajuns dupa ce m-a dus mama la curs de inot o vara intreaga, desi fiecare serie dura doua saptamini. Eu devenisem abonata acolo, mergeam cu fiecare serie, iar si iar....si dupa o vara intreaga au reusit performanta sa ma faca sa stau in pluta, cu fata in jos, in apa, dar numai daca ma tineam cu miinile de bara de pe marginea bazinului...apoi m-au crezut pe cuvint si au renuntat...

if you can't say something nice, then don't say it at all

miki68 spune:

Mie-mi placea in apa (nascuta in Pesti, deh) si as fi stat numai in apa. De jucat, ma jucam numai acolo unde bateau valurile. Si acuma isi aminteste mama cum de atata stat in apa, pana si "duduia" era zbarcita. Mi-am mai amintit si de inghetata trasa in cioco pe care o mancam doar o data pe an pentru ca se gasea numai la mare.

Editez pentru a-ti spune ca ma simt onorata (pe bune!) de faptul ca ma numesti prietena si nu mi-ar displacea nicicum sa ne cunoastem "in direct" cand vei reveni acasa dupa "aventura pariziana" chiar daca am varsta colegei de camera "mirositoare"

cristina d.
www.flickr.com/photos/9558016@N05/?saved=1" target="_blank">Motaneii mei

herra spune:

eu m-am nascut la Constanta; pentru mine marea inseamna libertate, iubesc mirosul ala special, de alge si de nisip si de piele sarata si arsa de soare.
in fiecare vacanta plecam acolo, la bunici, si stateam pana incepea scoala si plecam acasa (la munte!) plangand...
iar ai mei nu ne stresau, pt ca in timpul asta calatoreau prin tara si ne aduceau chestii faine...

---

Eu
stau pe tarm si-sufletul mi-e dus de-acasa.
S-a pierdut pe-o cararuire-n nesfârsit si nu-si gaseste
drumul înapoi. (Lucian Blaga, „La Mare”, 1919)

---

pisigri spune:

miki, m-as bucura sa ne cunoastem si "de-adevaratelea"; nu virsta ma deranjeaza, ci mirosul...:-)
da, marea miroase intr-adevar ALTFEL. acum imi place si mie la mare, doar ca imi este in continuare frica de apa, dar in limite mult mai rezonabile...
sotul in schimb, desi iubeste si muntele, este un fan al litoralului, asa ca nu "scap" in nici un an. si spre deosebire de mine, intra in apa si daca sint meduze....

if you can't say something nice, then don't say it at all