ADHD?

Am un copil in grupa care prezinta toate semnele ca ar avea acest ADHD, dar nu sunt psiholog sa pun eu un diagnostic. Cert e ca bietul copil nu e in apele lui, ca sa zic asa. Nu are stare nici o clipa, repeta fara noima cuvinte fara sens, pe care le-a auzit cu cateva minute in urma sau cu cateva zile in urma. Cred ca acasa il bat parintii - sunt sigura de asta de fapt pt ca se fereste daca treci mai repede pe langa el si cat de cat obtii 3 minute de liniste daca ridici tonul la el. L-am inteles si l-am acceptat asa cum e; este clar integrat in mica noastra societate de la gradinita; problema e ca dialogul cu parintii lui pe acesta tema este imposibil - nici nu vor sa auda ca ar avea probleme. Daca le spun ca deranjaza orele il cearta si sigur a doua zi apare la gradi cu o vanataie suspecta... Cu chiu cu vai l-au dus la un psiholog (de gura mea) si la data respectiva mama lui a spus ca psihologul i-a zis ca inteligenta lui e undeva la 2.5 ani (copilul are 6 ani!!!) si ca trebuie sa-l duca la mare si la munte cam o luna pe an... Din toata povestea asta nu a mai retinut insa decat partea a doua - nu au mai continuat sa il duca la terapeut si refuza si terapeutul recomandat de gradinita. Evita subiectul ori de cate ori incerc sa-l aduc in discutie. Ce sa fac? M-am atasat mult de el si am investit enorm in acest copil, dar pur si simplu nu stiu cum sa il ajut... Ce esa fac? Deja problemele lui s-au agravat si deranjaza orice activitate. Copiii rad uneori de el si n-am ce sa le fac... pana la un punct este chiar haios caci face ca toate lighioanele de la zoo la un loc.. Nici eu nu stiu ce sa mai zic.

Andrada spune:

Eu cred ca baietelul are probleme serioase, pe care nici scoala, nici parintii si nici psihologul nu le trateaza serios.
Orice copil la care ridici tonul va pastra linistea numai pentru 3 secunde (ADHD sau nu), pentru ca de obicei motivul pentru care copiii nu asculta nu e pentru ca nu te-au auzit.
Si e de inteles ca si ceilalti copii rid de el atita timp cit nici adultii din preajma nu il trateaza cu mai multa intelepciune.
Fapt e ca nu toti copiii care cer atentie constanta au ADHD, dar orice cerere de atentie e un strigat de ajutor.
Eu ti-as recomanda acelasi lucru pe care il recomanzi si tu parintilor, cere ajutor specializat atunci cind nu te descurci, eventual terapeutului din scoala, cum sa te descurci cu copilul si cum sa abordezi parintii pentru a ii face sa realizeze ca au o problema si ca trebuie sa munciti impreuna pentru a o rezolva.
Nimic nu e haios intr-un copil atit de singur in problemele lui, abuzat fizic acasa si care cere ajutor in toate limbile pe care le cunoaste el. E numai ingrozitor de trist,
A



www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=Andrada" target="_blank">Camera lui Marcu

anamari spune:

aici sunt total de acord cu Andrada.
copilul acesta e abuzat fizic, probail si mental, neglijat...
aici ai fost obligata sa chemi protectia copilului-nu stiu in RO.

Andrada spune:

Un lucru e minunat lala, ca ai cerut ajutorul si asta inseamna ca poate baietelul acela poate avea o sansa!
E un lucru f bun faptul ca vrei sa il ajuti si nu-l lasa, se pare ca esti singura deocamdata care poate face ceva,
A

www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=Andrada" target="_blank">Camera lui Marcu

betiana spune:

Din nefericire problema nu este copilul,ci familia.Parinti care au fost o data la un psiholog si care au primit o evaluare a copilului lor, care nu au inteles ca trebuie un terapeut pentru problemele pe care le prezinta copilul lor.Nu o data m-am lovit de opacitatea unor parinti.Ei nu inteleg ca inceperea unei terapii cat mai timpurii mai poate recupera din intarziere si din instabilitate.Sunt parinti carora nu le convine eticheta de hiperactivitate pusa copilului si care prefera sa se ascunda in cochilia unei indiferente care il va costa mai tarziu, in evolutie,pe copil.

columbiana spune:

Betiana,

opacitatea parintilor respectivi este 100% produsul societatii in care traiesc; si societatea este summum de toti indivizii ce-o compun, cu prejudecatile, ignoranta si lipsa de informatie si de specialisti de rigoare.

un copil odata diagnosticat devine ciumat cu pecetea pusa, citi parinti si-au manifestat opinia ca odraslele lor normale nu au ce cauta intre copii diangosticati, si citi sunt convinsi si nu s-au pronuntat :)));

eu inteleg teama acelor parinti de diagnostic ( nu vorbesc aici despre copilul on-topic, abuzul fizic nu are chiar nici o justificare.)
mai e si alta problema, odata acceptat diagnosticul, presupune terapii, medicatii, cozi la cabinete, specialisti inexistenti in orase mici, mita, etc...un sir lung de frustrari si suferinta pentru parinti si copil deopotriva; inca nediagnosticat...ramane speranta ca copilul e doar energicsi cu timpul se va corecta...




"If you talk to God, you are praying; If God talks to you, you have schizophrenia. If the dead talk to you, you are a spiritualist; If you talk to the dead, you are a schizophrenic."

LindaZ spune:

Din cate ai spus pana acum, personal nu cred ca are ceva copilul. Cred ca problema e in modul in care acesta a fost si este crescut si educat de catre parinti. Spunea odata un psiholog american care lucra cu copiii ca si-a dat seama la un moment dat ca NU copiii aveau probleme, ci parintii.Si avea cazuri grave, ca tentative de sinucidere la adolescenti si chiar si in cazul lor, problema era relatia defectuaosa a parintilor cu ei si nu copilul in sine. Dar cum sa le spui parintilor ca au probleme sau sa isi educe copiul altfel, fara batai sau tipete macar si sa obtii un raspuns favorabil din partea lor???? Daca ar fi sa reformulez problema, din punctul meu de vedere asta ar fi. Si mi se pare foarte greu, intr-adevar. In primul rand nu trebuie sa se simta in nici un fel invinovatiti de ceva fiindca atunci prima reactie e sa nege ceea ce spui tu si sa nu mai colaboreze. Poate merge sa fii atenta la ceea ce ii intereseaza pe ei in legatura cu copilul lor si sa le arati o alta cale de a ajunge acolo. Presupun ca chiar daca il bat intentia e sa il faca sa devina cuminte (adica au o intentie pozitiva totusi) si nu sa-i provoace o suferinta fizica degeaba. Poate ar fi deschisi sa afle ca mai exista si alte cai de a avea un copil cuminte, chiar daca implica mai mult timp si efort (intelectual, emotional din partea lor si nu fizic...). Si fara sa spui sau sa insinuezi un diagnostic. Asta sperie si oricum e mult prea devreme pentru asa ceva.