Editorial Alice Nastase

Prea mult trecut ºi prea puþin noroc


La început mi-am spus, ca Scarlett O'Hara, cã nu ºtie ce simt pentru el. ªi, din cuvinte, am construit case ºi punþi ºi þãrmuri de mare. Nu m-au descurajat fricile lui încrustate în vîrste trecute. ªi am luptat sã-i cuceresc încrederea. M-am îndîrjit sã-i arãt cît de mult ºi deºãnþat îl iubesc, deºi nu-mi rãspundea nicicînd cu dãruiri pe mãsura speranþelor mele fãrã sfîrºit. L-am ademenit spre odihnã, spre luminã, spre curãþenie. ªi m-am lãsat dusã de dragoste cum s-a lãsat purtatã de valuri Ofelia, în neºtire.
În clipele alese în care a venit, m-am prãbuºit, sinucigaº, în cuprinderea braþelor lui fine, deºi ºtiam cã mã predau, necondiþionat, unei suferinþe fãrã liman.
Dupã ere de luptã cu fantomele inimii lui învinse, am înþeles cã, totuºi, singurul drept pe care mi-l pot cîºtiga, într-o poveste cu prea mult trecut ºi prea puþin noroc, e acela de a pleca. Am încercat sã-mi pregãtesc inima pentru marea ºi trista evadare. Am plîns, pînã am inundat lumile. ªi mi-am însîngerat genunchii în faþa icoanelor, rugîndu-mã sã-l uit. Noapte de noapte, am legãnat, înaintea cãderii în somn, gîndul cã-mi voi trãi ziua de mîine cu mintea eliberatã de imaginea lui. ªi-n fiecare dimineaþã, dragostea pentru el m-a trezit înaintea luminii.
Nici nu mai ºtiu cînd am plecat, nici nu mai ºtiu unde-am ajuns. Un timp, o vreme, m-am istovit în strãdania de a pãrea indiferentã. Am trecut pe lîngã el, privindu-l cu ochi serbezi, mi-am pedepsit mîinile sã nu mai deseneze cuvinte care sã-i dea dreptul sã creadã cã nu l-am uitat. Exerciþiul indiferenþei l-am transformat în probã de supravieþuire. În toate gîndurile, l-am condamnat la moarte ºi, o datã cu el, pe toþi cei care-mi aminteau de el. M-am proclamat vãduvã, m-am declarat unicã supravieþuitoare a unui cataclism din iubire. Am îndurat o singurãtate implacabilã.
Trec anii peste noi ºi nu ne mai putem scutura de zgura vechilor iubiri. Trudim nebuneºte la construcþii complexe ºi nu mai ºtim apoi sã ieºim din labirintul ruinelor, atunci cînd truda ni se nãruieºte, fãrã sã ne rãmînã nici mãcar bucuria de-a fi construit cîndva, ceva. ªi-atunci, cãutînd o salvare, ne alegem parteneri de ocazie, ne irosim în îmbrãþiºãri fãrã noimã, ne minþim cã þipãtul de plãcere neîndrãgostitã ar putea obloji memoria rãnitã. Uitãm, de-a valma, vechile dureri, dar ºi întîmplarea cumplitã cã avem o singurã viaþã. ªi cã, în ultimul vis pe care-l vom visa, (grãbit, disperat, printre lacrimi), nu va fi loc pentru amoruri de consum, nici pentru îmbrãþiºãrile minþite. Doar pentru marile iubiri, chiar ºi fãrã noroc, trãite pînã la sînge, pînã la prãsele, pînã la condamnarea la moarte.


Rolul de zi, ruga de noapte

Nu cred în schimbãrile esenþiale datorate trecerii timpului. Anii au curs peste mine fãrã sã-mi ostoiascã incertitudinile, fãrã sã-mi vindece nesiguranþa, fãrã a-mi fereca poarta spre tãrîmul aºteptãrilor fãrã rost. Nevoia de dragoste m-a urmat pretutindeni prin vîrste, organicã, vie, profundã, ca o sete dupã secetã. Dar am reuºit sã poleiesc, încet, încet, toate cotloanele existenþei mele. Din obiecte costisitoare, am construit o butaforie solidã pentru piesa pe care o joc zi de zi cu talent.
În fiecare dimineaþã, îmbrac haine scumpe ºi îmi intru-n rol. Asortez cu atenþie bluza mãtãsoasã cu emanciparea. Cizmele de piele finã cu dezinvoltura. Rochia din caºmir cu sentimentul împlinirii matrimoniale. Aºez pe gulerul de blanã, o datã cu un strop de parfum, bucuria maternitãþii serene. ªi-nfig în piept, împreunã cu broºa de platinã, totala, sclipitoarea, ostentativa mea izbîndã profesionalã.
ªi totuºi, în orele lungi ale insomniilor mele de iarnã, cînd gîndul se spalã de farduri ºi toate scenariile lumii amuþesc, mi se face dor cumplit de anii sãraci ºi naivi ai iubirilor mele dintîi.
Mi-amintesc cu nesaþ de garsoniera îngustã în care adormeam îmbrãþiºaþi, nebuni de iubire ºi temãtori cã nu vom mai putea, la capãtul visului, sã ne desprindem unul din braþele celuilalt, cã nu vom mai ºti cine-i el, cine-s eu. Îmi amintesc cu drag de dimineþile cu ploaie în care ne bucuram cã am prins loc lîngã geam în tramvai, de nopþile în care citeam din Villon pînã-n zori ºi fumam þigãri proaste, de seara buimacã în care mi-a legat un fir de iarbã pe deget ºi m-a rugat sã rãmîn pe vecie a lui.
Duse sînt de-acum nãdejdile dragostei noastre. Sub baldachinul cocoºat de voaluri s-au cuibãrit anii, tristeþea, neîncrederea, singurãtatea. Cu o lacrimã în colþul inimii, adorm tîrziu, adorm amar. ªi doar uneori, cînd visul mã doare prea tare, tresar din somn ºi îmi gãsesc puterea sã mã rog: Ia-mi, Doamne, tot ce-am adunat fãrã noimã prin rafturi ºi dã-mi sãrãcia înnobilatã de dragoste din anii pierduþi. Ia-mi hainele scumpe, maºina sidefatã, mobilele stivuite-n dezmãþ. ªi dã-mi înapoi puterea naivã de-a crede cã existã iubiri pentru o viaþã, vecii ale dragostei, inele din fire de iarbã care nu se vor rupe nicicînd.



Sînt condamnatã sã-mi fie milã

N-am ºtiut niciodatã sã mã despart. N-am avut puterea sã privesc în ochi o fiinþã care mã iubea ºi sã-i spun, tãios, cã povestea noastrã s-a sfîrºit. Am rãmas, ca într-o moarte, în relaþii de la care nu mai aºteptam nimic, în care nu mai cãutam înþelesuri. Pînã cînd, într-un tîrziu, legãtura s-a dezagregat de la sine. Pînã cînd frînghiile au putrezit ºi s-au rupt la o boare de vînt.
N-am ºtiut niciodatã sã-l implor sã nu plece pe cel care voiam sã mai stea lîngã mine. Am privit îngheþatã forfota lui de plecare, ba chiar, cîteodatã, l-am ajutat sã-ºi strîngã bagajul. Am bãlãngãnit din cap a aprobare cînd mi-a spus cã e mai bine pentru amîndoi sã ne despãrþim. Mîna mea micã, strivitã de durere, s-a ridicat spre fruntea lui ca sã-l închine înainte sã iasã pe uºã. Sã-l aibã Dumnezeu în pazã pe unde-o umbla.
Am declarat mereu, rãspicat ºi poetic, cã viaþa mea stã sub semnul dragostei. Prea leneºã ca sã caut drumurile ce duc la nemurirea spiritelor alese, prea simplã ca sã pot desluºi sensurile filosofice ale trecerii mele prin univers, am încercat mereu sã mã salvez de la banalitate printr-o mare ºi dureros de frumoasã iubire. Dar la bilanþurile oneste am constatat cã, la rãspîntiile destinului, cînd drumurile asfaltate mi s-au sfîºiat în direcþii opuse, am aºezat, mai presus de toate raþiunile pãmîntului, mila.
Mi-e milã sã mã smulg dintre braþe care mã vor, pentru cã nu am puterea sã îndur lacrima aproapelui meu. Mi-e milã sã-l opresc pe acela care voieºte sã plece, pentru cã ºtiu cît de greu mi-a fost mie, atunci cînd am fost nevoitã sã stau. Mi-e milã de femeile care s-au despãrþit deja de bãrbatul de care mi-e jalnic de dor.
Mi-e milã de nevestele înºelate ale iubiþilor mei, mi-e milã de amantele bãrbatului meu legiuit, mi-e milã de prietena fidelã, care-l aºteaptã acasã pe acela cu care-mi inventez pretexte de îmbrãþiºare. Am învãþat sã-mi fie milã. Pentru cã atunci cînd aº fi dat orice sã nu-mi plece iubitul dintîi, lãsîndu-mã sã decid singurã dacã pãstrez copilul acela sau nu, în clipele de ucigãtoare deznãdejde aº fi vrut sã se întoarcã la mine nu din dragoste, ci din compasiune, mãcar. Pentru cã atunci cînd marea mea iubire a hotãrît cã nu-ºi poate schimba viaþa pentru noi ºi s-a întors în conacul soþiei, am cerºit îndurarea sorþii pentru a supravieþui singurãtãþii rãmase în urmã.
Dragostea e o luptã sîngeroasã, în care trebuie sã loveºti, sã sfîrteci, sã ucizi. Dar rãnile iubirilor mele trãdate m-au durut atît de cumplit, încît nu vreau sã învãþ, la rîndu-mi, sã rãnesc. Mã încãpãþînez sã aºtept cu mîna întinsã la porþile fericirii, sînt condamnatã sã-mi fie milã, ºtiind cã pierd, ºi totuºi, neîncetînd sã aºtept.



Sã mã semene, sã mã culeagã

M-am lamentat ani la rînd cã am iubit fãrã folos un bãrbat care nu m-a vrut ºi nu m-a meritat. Am tot povestit - în stînga ºi-n dreapta, în e-mailuri pe care le-am scris cu tastatura bãltind în lacrimi, în misive pe care i le-am scris chiar lui cu cernealã violetã ºi-n cãrþi pe care, din dragoste, le-am tipãrit doar pentru el - cum am dat totul ºi-am primit nimic. Cum am aºteptat cu toate speranþele înflorite sã mã ia, sã mã semene, sã mã culeagã, cum neiubirea lui mi-a ofilit frunzele visului. Cum mi-a promis mincinos marea ºi luna ºi toate nisipurile þãrmurilor, dar nu mi-a dãruit, pînã la urmã, nici un cotlon de lume, de viaþã, de casã, nici un inel, nici o floare, nici un mãrþiºor.
L-am condamnat. Din patimã. L-am blestemat. Din dragoste. L-am urît. Din deznãdejde. ªi, de cîte ori a venit vorba despre cei care, în dragoste ºtiu doar sã cearã, fãrã sã aibã decenþa ºi nobleþea de a oferi la rîndu-le, am suspinat trist, cu subînþeles, convinsã cã m-am vlãguit în dãruiri ce nu mi-au folosit la nimic. Dar am uitat mereu sã recunosc cã, iubindu-l ºi încercînd sã-l pãstrez lîngã mine, am fost obligatã salvator sã fiu vie, agilã, deºteaptã, frumoasã. Cã, aºteptîndu-l pe el, am cunoscut cele mai tandre fremãtãri ale inimii. Am umplut pagini cu cîrlionþi superbi de cuvinte, am transformat în luminã suavã veghea iubirii neîmplinite. ªi-atunci cînd, totuºi, el a venit, memorabil, nãpraznic, neliniºtit, spãrgîndu-mi în þãndãri toate ezitãrile, am ars sub fulgerul îmbrãþiºãrii dorite, primite.
Acum, cînd nu mai dãruiesc ºi nu mai cer, cînd nu-i mai ºtiu recompune nici chipul, nici numele, aº da orice sã pot iar sã mã mistui într-o mare iubire, fãrã liman ºi speranþã. Acum, cînd sînt atît de singurã, încît aud lumina plecînd ºi venind, tînjesc dupã anii în care aºteptam cu îndîrjire, ºtiind cã am pe cine ºi de ce sã aºtept. ªi abia acum, din amorþita mea înstrãinare, pricep cã doar o mare iubire, chiar ºi fãrã noimã, îþi poate salva de la nimicnicie drumul prin zile ºi nopþi, prin anotimpuri ºi ere, prin vîrste ºi nedesãvîrºiri.



Fãrã ziduri între minte ºi inimã

Dacã copiii mei ar fi în pericol, aº ucide fãrã ezitãri. Iar dacã le-ar fi vreodatã foame ori frig, aº fura pentru ei. Dacã bãrbatul pe care-l iubesc ar fi prins în vrejurile altor amoruri, nu m-aº opri sã tînjesc desfrînat dupã el. ªi, dezbrãcîndu-mã ºi de evlavie ºi de desuurile alese cu grijã, aº lupta sã-i fac mutaþie definitivã în viaþa, în casa ºi în inima mea.
Am învãþat cu greu, în ani de îndîrjite cãutãri, sã lupt cu anchiloza obiºnuinþei de-a spune "eu nu fac aºa ceva niciodatã". Sã accept, umil ºi onest, faptul cã, deºi îmi gîlgîie în vene teama de justiþia divinã ºi ruºinea faþã de judecãþile semenilor, aº încãlca toate poruncile dacã sufletul meu sau al celor dragi mie ar avea nevoie de asta.
Aºa cum privesc pieziº cãtre aceia care se declarã pe vecie fideli cãsniciilor lor, tot astfel mã îndoiesc de temeinicia lozincilor la modã în companiile cu cifre de afaceri enorme sau mai pipernicite, unde se impune sã nu amesteci nicicînd sufletul cu mintea; sã nu încurci interesele precise ale businessului cu þelurile nãbãdãioase ale inimii; sã nu faci amor acolo unde faci profit. Pentru cã eu n-am fost niciodatã în stare sã înalþ ziduri între raþiunea ºi simþirea mea. Într-un vîrtej ce-mi defineºte dureros ºi iremediabil ezitãrile, deznãdejdile, nedesãvîrºirile, am adorat cu toate simþurile dezlãnþuite pe cine-am admirat mai întîi cu mintea. Am ajuns sã iubesc pînã-n rãdãcinile fiecãrui gînd pe cel pe care l-a dorit, mai întîi, trupul meu cel fãrã de noimã. M-am mãritat cu un coleg de slujbã ºi l-am iubit pînã cînd m-am îndrãgostit, nebuneºte, de un altul. Mi-am scris scrisori de amor cu un ºef, sms-uri de patimã cu un subaltern, am rãmas gravidã cu un partener de afaceri ºi, înainte sã nasc, m-am sãrutat pe furiº pe culoarele firmei cu un alt coleg pe care l-am iubit nebuneºte. ªi-am aºezat, mereu, rosturile fericirii mele eterice mai presus de cele ale rînduielilor materiale.
Am fãcut carierã numai ºi numai pentru cã n-am avut norocul unor eterne peregrinãri nomade alãturi de bãrbatul iubit. Am cîºtigat bani numai ºi numai pentru cã alesul inimii mele n-a vrut sã accepte invitaþia mea la veºnicã, fierbinte ºi pauperã îmbrãþiºare.
Sînt pregãtitã în fiece orã a vieþii mele sã renunþ la izbînzile ieftine ale numelui, pentru împlinirile preþioase ale inimii. Sã falimentez firmele, sã închid în urmã copertele ºi sã mã ascund dincolo de gardurile vii ale unei poveºti de iubire. Dau tot regatul iluzoriu de trufie ºi trudã pe o fîºie îngustã de viaþã luminatã de lunã, sãrutatã de valuri, în care singurele porunci de neîncãlcat sã fie sã nu uiþi sã iubeºti, sã fii liber, sã fii fericit. Pentru întotdeauna.




De ce iubesc, atît de mult, femeile

Pentru cã, dinspre ele, femeile dragi, am primit cele mai trainice ºi mai rãvãºitoare dovezi de iubire. Pentru cã, întotdeauna, atunci cînd mi-a fost rãu, pustiu ºi deznãdejde, o femeie, prietena mea, mi-a stat lîngã suflet ºi m-a þinut de mînã, aºa cum mi-aº fi dorit sã mã þinã bãrbatul dupã care plîngeam adînc.
Pentru cã, alãturi de o femeie iubitã, n-am simþit niciodatã nevoia umilitoare de-a practica exerciþiul prefãcãtoriei. Mi-am desfãcut paftalele inimii fãrã sfialã. Mi-am arãtat slãbiciunile toate ºi purele frumuseþi ale gîndului, fãrã sã-mi fie teamã cã aºa, dezvelitã de platoºã, aº putea fi rãnitã de moarte.
M-am lãsat sã alunec în confesiuni absolute, cu siguranþa implacabilã cu care mã scufund în visul de noapte, în lumina din zi. Ei i-am mãrturisit adoraþia mea risipitã, în seri nãrãvaºe, cînd hergheliile dorului îmi tropãiau prin vene. ªi-n faþa ei m-am vindecat, mãrturisindu-mã, de cele mai ascunse ruºini, de gravele, profundele, sîngerîndele mele taine adunate în toiul marilor iubiri.
Iubesc femeile, pentru cã niciodatã femeile nu m-au lãsat sã mã sfîºii în îndoieli cumplite - torturile de rînd ale bãrbatului pe care îl aºtept credincioasã, deºi nici umbra nu i-am sãrutat. Pentru cã niciodatã o femeie nu m-a venerat noaptea, ca sã îºi uite de mine dupã rãsãrit. Pentru cã nicicînd, atunci cînd am strigat-o, rãstignitã pe crucea dorului meu însingurat, o femeie n-a lãsat sã-mi rãspundã ecoul, harnic mesager al nepãsãrii.
Atît de mult iubesc femeile, pentru cã iubesc, atît de fãrã margini, un bãrbat. Ele sînt singurii martori ai existenþei mele neprefãcute. Mã agãþ de dragostea lor, rotundã ºi fragilã, cu îndîrjirea cu care mã agãþ de viaþã. Cãci dacã ele, bunele, nepreþuitele mele nu mi-ar sta alãturi, oglinzi în care sã tremure lumina iubirilor mele trãite în vis, m-aº risipi în crunta mea singurãtate, preschimbîndu-mã în pulbere de lacrimi, în razã timidã de stea.



Iubiri mari sau deloc

Am încercat o viaþã întreagã sã demolez fortãreaþa burlãciei. M-am încãpãþînat sã nu consider inexpugnabilã nici o construcþie mentalã din care fuseserã repudiate amarnic responsabilitãþile amorului. De-a lungul ºi de-a latul dragostelor mele, m-am strãduit sã nãruiesc apucãtura bãrbaþilor de-a nu se lãsa duºi la altar nici în ruptul relaþiei.
M-am folosit, mai mult sau mai puþin iscusit, de toate uneltele ce mi-au picat în mînã. Am lovit perseverent în culmile nepãsãrii cu sapa bunãtãþii fãrã limite ºi a rãbdãrii pe termen bombat. Am mînuit cît mai artistic mistria ademenirii erotice. Am poruncit burghiului cu dor sã sfredeleascã fãrã milã îndepãrtãrile ºi cîteodatã am recurs ºi la menghina anunþului cã pruncii nu cer voie sã ne dea bunavestire a eternitãþii. La temelia iubirii am aºezat, cu lopata, strãlucirea toatã a sufletului meu. ªi am bãtut la porþile împotrivirii cu bãtaia ruptã din rai a inimii îndrãgostite.
Numai cã, atunci cînd mi-am dorit mai nãpraznic sã izbutesc, strãdania mi-a fost în zadar. Am rãmas, cu fruntea asudatã, cu mîna întinsã ºi însîngeratã, sã aºtept o decizie pentru care s-a fãcut tîrziu.
Nu tînjesc sã mã ascund în cotloanele pufoase ale unei cãsnicii în care bãrbatul sã-mi poarte pe umeri toate grijile. Nu am nevoie de ocrotirea numelui sonor al celui iubit ºi nici un fel de alte bunuri, în afarã de cele ale sufletului, nu preþuiesc. Dar cred cã iubirile pot fi mari sau deloc. Am convingerea cã n-are rost sã înalþi castele, dacã nu speri din toatã inima cã vei locui în ele mereu. Cã e pãcat sã te risipeºti în poveºti pe care nu le crezi, mãcar într-un prim ºi nebunesc avînt, atinse de lumina veºniciei. Cã este nespus de poetic, dar nedrept, sã vezi în femeia iubitã o logodnicã de-a pururi, soþie niciodatã. ªi cã o poveste nu meritã sã fie consemnatã ca mare iubire decît atunci cînd, trãind-o, o simþi - chiar dacã te înºeli - ca pe-o iubire pentru toatã viaþa ºi pentru toatã moartea.




poze foarte recente