mi-e greu
Raspunsuri - Pagina 4
kristinutza spune:
am citit mesajele voastre. va multumesc ca va rupeti din timpul vostru si va rascoliti un pic inima si mintea in cautarea unor raspunsuri... la care nu cunoastem intrebarile.
cred ca o sa mai intru diseara aici sa recitesc cu atentie ce mi-ati scris si sa vad la ce concluzii ajung.
cel putin un mesaj ca al lui stefanluchian trebuie rumegat pe-ndelete. si cum cred ca la mine se lasa iar cu lacrimi, prefer sa analizez mai in puterea noptii.
cristina, mama de radu (09.10.2005)
poze
kristinutza spune:
va multumesc tuturor. n-as fi crezut, dar se pare ca mi-au fost de mare folos cele scrise de voi.
un multumesc f special elisei si alinei si stefan luchian.
viata mea reintra in normal. intr-un fel ma obisnuisem cu anormalitatea, cu durerile, cu spaima, cu dorul de copil, de casa. toata iarna am stat in spital, nu am mers prin zapada, nu m-a batut vantul rece. veneau mama si sotul in spital si erau uzi leoarca si cu nasurile rosii. vai, ce-mi venea sa ma lipesc de ei. as fi vrut atat de mult sa pot si eu sa merg prin frig, sa ma bata crivatul, sa ma plang ca am ciorapii uzi, sa ma inghesuiesc intr-un tramvai. aveam vedere de la fereastra la strada, unde vedeam oamenii zgribuliti. mi se parea cel mai frumos lucru atunci: sa poti merge repede-repede prin zapada.
de-abia acum vad, incet-incet, ca ma pot intoarce si singura in pat, nu mai e nevoie sa raman in aceeasi pozitie pana dimineata. ca ma pot apleca, pot face lucrurile simple pe care alta data le faceam natural, fara sa-mi dau seama de complexitatea miscarilor. de cateva zile imi iau copilul in brate. e cel mai... nu stiu, n-am cuvinte. e minunat.
hai, ca n-o mai iau de la capat. ca povestesc asa la nesfarsit cate o secventa.
are dreptate stefan in tot ce mi-a scris. si... sunt eu cu eu. asa e. si nici nu e chiar asa de rau. hihi, ca mie imi place de mine pana la urma.
multa sanatate tuturor!
poate ne mai intalnim, dar sper sa fie la subiecte mai putin apasatoare ca asta.
cristina, mama de radu (09.10.2005)
poze
alinaluchian spune:
Cristina, si eu iti multumesc. Motivul meu este concentrat in metafora care, cindva, era semnatura Principesei:
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
Sunt atitea lucruri pe care le putem lasa de la noi fara a ne simti saraci.
mi-ha spune:
Cristina,vei citi niste tampenii,dar nu pot sa trec mai departe fara sa scriu si eu ceva.
Nu stii ce cauti,ce astepti sa gasesti ,si peste tot dai de cate un "de ce?".
Nu te va consola cu nimic sa-ti spun ca nu ai fost,nu esti si nu vei fi singura care cauta raspunsuri pe care nu le va gasi niciodata.Altfel nu s-ar fi apucat Kafka,Beckett,Pinter,Hanke de scris(apropo,cred ca ar fi bine sa-i citesti,sau sa-i recitesti),si nu ar fi aparut o literatura a absurdului.De ce ti s-a intamplat tie asta?Din aceleasi motive pt care a fost K. condamnat.Adica nici macar unul.
De ce ai stat tu 3 luni la TI ? Sa-i vezi, poate, pe acei oameni murind . Sau , poate , sa vezi cum un copil isi vede pentru ultima oara mama ?! Sau,poate , sa vezi cum o mama isi vede pentru ultima oara copilul?! Sau ,poate, ca sa INTELEGI ce inseamna toate astea!
Spui ca erai egoista.Poate ca s-a vrut ca scene din lumea in care ai fost sa te impiedice sa mai fii.
Spui ca esti inca egoista.Poate ca uneori ne este greu sa ne obisnuim cu noul nostru statut.Poate ca uneori e nevoie de framantari,de lupte,de depresii pt a invata ce trebuie sa pretuim .
Te deranja faptul ca prietenii iti spuneau "Fii tare" etc.? Oare pe ei nu-i deranja cand tu le spuneai ca esti mai bine,si tu nu erai?!Sau ,altfel,...Oare nu te deranja faptul ca vroiai sa le spui ca ti-e rau ,rau,...,in schimb TU le spuneai ca te simti mai bine?!
Cred ca tot ce poti sa faci este sa meditezi,detasat(ca atunci cand iti pansai burtica).
Nu stiu daca asta vroiai sa ti se spuna.Nu stiu daca asta vroiam sa-ti spun. Si totusi ,ti-am spus.
kristinutza spune:
multumesc tuturor. toate parerile au fost cat se poate de binevenite.
am vorbit cu sotul. cred ca nu vrea sa-si aminteasca prin ce a trecut. mi-a spus doar ca, din ce citea de pe internet, din ce spuneau doctorii, din evolutia bolii se stia ca... mor. iar el era disperat si facea tot ce putea sa impiedice lucrul asta. of, si parea atat de optimist si de sigur pe situatie! dar cred ca de fapt era mai speriat decat mine.
important e ca suntem din nou o familie si ne este clar ca avem cel mai frumos si mai destept copil din lume .
multa sanatate!
cristina, mama de radu (09.10.2005)
poze si www.dropshots.com/new.php?userid=128437&cdate=20060625&cimg=0" target="_blank">video
diplodocus spune:
Cristina
am citit cu sufletul la gura toate postarile d la subiectul tau...S-a spus cam tot ce as fi vrut si eu sa-ti spun...dar totusi nu pot trece mai departe fara sa scriu si eu putin...
Mi se pare ireal prin ce ai trecut...Nu mai am cuvinte pt suferinta ta...imi dau lacrimile cind ma gindesc la ce simteai mai ales fata de Raducu
Eu am avut o experienta cit de cit asemanatoare cind mama mea era in faza terminala, cu metastaze craniene si pulmonare...in august medicii ne-au spus clar ca nu mai are nici o sansa, dar nu se stie cit poate trai...Si de atunci pina in ianuarie cind a murit, zilnic traiam cu spaima ca poate moare azi...Dormeam cu ea in camera si ma trezeam speriata ca mi se parea ca nu mai respira...Sau stateam treaza sa o aud ca respira inca...
Ma enervau si pe mine la culme toti care-mi ziceau ca eu sunt tare si ca doar eu o pot ingriji si incuraja asa...ca eu am puterea necesara...Si imi venea sa urlu sa stie toti ca nu mai pot ,ca sunt prea slaba si eu..ca nimeni nu e tare in astfel de situatii...
Ca e groaznic sa stai sa astepti sa-ti moara mama...
Ca e groaznic sa inveti sa-i faci injectii cu morfina...
Ca e groaznic sa nici nu poti plinge pt ca trebuia sa fiu tare si optimista...
Am crezut si eu ca e socul vietii mele care ma va schimba pt totdeauna, si ca voi deveni mult mai sociabila, buna, iertatoare, etc...M-am schimbat poate, putin..Dar am redevenit aceeasi ca inainte, in mare
Te pup, ca nu mai vad tastele din cauza lacrimilor :)
IOANA si Luca-Mihnea
RalucaCostiurin spune:
Mie una mi se pare cu mult mai greu sa lupti pentru tine decat sa lupti pentru altul. e drept, eu n-am trecut decat prin partea cu luptatul pentru altul.
Dar au trecut doi oameni care au fost cerul si pamantul pentru mine: tatal si mama mea. Si desi amandoi au luptat la randul lor pentru altii, nici unul dintre ei n-a fost un luptator pentru sine. Din pacate.
Tata a fost primul. Cand s-a vazut in spital, cu infarctul acela pe care il cara de doua saptamani pe picioare, a considerat ca a venit momentul despartirii. "Daca e sa mergem, sa mergem, zise papagalul, pe cand pisica il tara sub pat", este un vechi proverb rusesc, pe care tata il avea in sangele sau de rus. Acesta este spiritul rusesc, Cristina. In doua zile s-a terminat totul.
Mama a fost a doua. Dupa ce a considerat ca eu sunt pusa la locul meu, pe roate. N-a suflat o vorba de boala ei, iar cand am internat-o cu pneumonie, diagnosticul fatal de ciroza in ultim stadiu mi-a daramat lumea in cap. Pe ea, am crezut c-am motivat-o. E foarte greu sa fii acolo, sa zambesti, sa radiezi optimism, sa te antrenezi ca sa crezi cu toata fiinta ta ca lucrurile se pot ca prin miracol schimba, sa crezi ca poti transmite energia ta, sanatatea ta omului iubit de langa tine, care iata, are sentinta scrisa. Am crezut c-am reusit, doctorii erau mirati de progrese, vorbeam de extarnare; si deodata, totul s-a schimbat. Ea n-am mai vrut sa lupte. Si gata. Iar eu am ramas sa explic acest cel mai mare esec al vietii mele mamei ei, bunica.
Pretuieste-l pe sotul tau, tare-tare de tot. Personajul principal al dramei are voie sa fie egoist, sa fie capricios, sa fie slab sau tare, sa fie oricum. Sustinatorul insa, in nici un caz. El trebuie sa fie mereu optimist, mereu tare, mereu anticipand crizele si construind argumentele potrivite ca sa le combata, mereu odihnit, mereu acolo, chair atunci cand e alungat ca un caine batut.
E firesc sa nu vrea sa vorbeasca despre asta, sotul tau. E greu sa povestesti de frica de a pierde omul iubit, de vinovatia de a fi tu cel sanatos, de panica, de disperarea ce te apuca noaptea, de puterea de care ai nevoie, ca sa fii ok pentru ceilalti din jur, sa nu se prinda ca esti praf, sau de disciplina de care ai nevoie ca sa invingi epuizarea, extenuarea aceea fara comparatie, sau de ardoarea cu care te rogi. Fizic, el n-a trecut prin boala ta. Dar in sufletul lui sunt cu mult mai multe cicatrici decat va lasa vreodata sa se banuiasca.
Cele ce-am scris poate vor fi un argument ca nu suntem numai "eu si cu eu". Suntem "eu si cu cei care ma iubesc". E trist daca suntem numai "eu si cu eu". E gol. E sfarsitul.
Inca ceva ce-mi sta pe suflet. Cei care te-au sunat la spital, eu sunt convinsa ca au facut-o din prietenie. Asa-zisii prieteni fug de cei ce au stigmatul mortii asupra lor, si-i uita foarte repede.
Obisnuim sa punem prea repede termenii in tipare. Ni s-a impus tiparul luptatorului: acel om impunator, cu vointa nestirbita, cu demnitatea intacta, cu principiile pure. Nu-nu, luptatorul este acela care a trecut prin iad, iadul din el si dinafara lui, care a fost si las, si rau, si infricosat, care a plans de durere si care a urat pe toti, DAR care a reusit. Toate astea nu-i stirbesc deloc din valoare.
Tu esti o luptatoare. Respecta-te pentru asta.
Cu siguranta, noi toti ceilalti te respectam.
Iata oglinda pe care (ma incapatanez sa)ti-o tin eu.
kristinutza spune:
diplodocus si raluca, multumesc si voua ca scrieti aici ceva atat de intim si de dureros pt voi. despre asta e si vorba la un asemenea subiect. sa povestim, sa ne sustinem unii pe altii, sa ne spunem parerile.
raluca, tu ai fost una dintre persoanele care m-au sunat in spital. si s-a cunoscut imediat ca ai avut, din pacate, persoane apropiate cu grave probleme de sanatate. desi era prima oara cand vorbeam la telefon, deci... nu eram tocmai prietene, ai stiut sa asculti. si chiar am observat: dintre cei care m-au sunat, i-am simtit imediat pe cei care au mai avut de-a face cu spitalul. ei au fost cei care au ascultat si au spus: "of, prin ce treci...". asta ai facut si tu. nici nu mai are rost sa spun mai multe... cred ca se intelege.
of, ar fi multe de spus. va multumesc tuturor.
postarile celor care mi-au prezentat si partea cealalta a baricadei in lupta pt viata imi sunt de mare ajutor. imi pare rau ca, pana la urma, trecem toti prin momente din astea. cineva drag sa aiba de suferit, iar noi sa fim in pozitia de sustinator.
sa pretuim sanatatea, viata, sa ne bucuram de lucrurile marunte, sa nu ne certam aiurea, pt nimicuri, sa nu pierdem timp valoros, sa fim prieteni, sa iubim, sa investim atentie, dragoste, energie in copiii nostri.
suntem din nou o familie fericita.
cristina, mama de radu (09.10.2005)
poze si www.dropshots.com/new.php?userid=128437&cdate=20060625&cimg=0" target="_blank">video
RalucaCostiurin spune:
Citeam aici ca exista o carte numita "boala si cancerul, o sansa pentru o noua viata".
Ei bine, o buna prietena de-a mea, de suflet, a luptat 6 luni cu TBC-ul. 3 luni in spital, 3 luni acasa, injectii, pastile, rau de la ficat....
A avut convingerea ca Dumnezeu a oprit-o cu forta din cursa nebuneasca de autodistrugere a tot ce era frumos in ea si in familia ei.
A considerat ca i s-a dat o noua sansa.
Conteaza sa stii cum s-o valorifici, dar mai conteaza si sa perseverezi pe acea cale.
S-a mutat din Bucuresti la Medias. Acum e ghid la castelul din Biertan, face/vinde suveniruri turistice, a scris o istorie a locurilor, canta la orga din catedrala, are soare, are verde, are flori, are albine, are timp de citit, are liniste sufleteasca. Nu prea are bani. Dar ea zice ca are exact cati ii trebuie. A mai alergat o data dupa ei si a pierdut dimensiunea adevarata a vietii, zice, daca o intrebi.
Copilul e foarte bine, invata intr-un mediu normal de oameni, nu de snobi, sistemul sau de valori si-a revenit usor usor, nu mai sufera ca nu are nu stiu ce joc sau telefon si ca nu-si face vacanta in Grecia. in schimb e fericit sa bantuie prin coclaurii de pe-acolo. creste normal.
iar sotul, bucurestean convins, s-a adaptat si el traiului patriarhal, si acum, cand ajunge in Bucuresti,nu mai intelege nimic!!
Ei experimenteaza fericirea.
Cateodata imi zic ca as dori si eu un astfel de semn de la Dumnezeu, chiar daca atat de cumplit, care sa imi dea scuza perfecta in fata mea si a celor din jur sa pun capat cursei acesteia nebune in care ma vad prinsa si care nu duce nicaieri, de fapt. Si care nici nu se numeste viata, ci pierdere de timp din viata.
bebestrumfitza spune:
Draga Cristina,
poate ca avem mai multa putere decat credem, si fiecare dintre noi, in momente de cumpana trebuie sa dam tot ce putem sa le facem fata cat mai bine.
Eu am stat 3luni si jumatate in spital, in pat, pentru ca puteam pierde sarcina. M-am internat pentru 3 zile, in martie anul trecut, si m-am externat exact acum 1 an, pe 6 iulie. Nu am trecut prin durerile fizice prin car eai trecut tu, dar am trai in fiecare clipa cu groaza ca pot pierde copilul.
Si eu sunt marcata de tot ce am vazut/auzit in spital; femei cu sarcini oprite in evolutie, avorturi facute inaintea mea pe masa de consultatie, urlete in mijlocul noptii, copii nascuti la 600g, considerati avortoni si care totusi maiaveau un licar de viata in ei si alergau asistentele cu ei in brate sa-i bage la incubator.
Acum am un baiat sanatos si destept si frumos si minunat...inteleg ca si tu ai un baietel. Ei sunt comoara noastra cea mai valoroasa
Poate ca trebuie sa trecem prin intuneric ca sa stim care e lumina, trebuie sa suferim sa stim ce e fericirea. Nu exista bine fara rau.
Macar sa invatam ceva din toate experientele prin care trecem noi sau cei de langa noi!
Sanatate si iubire iti doresc!
http://uk.photos.yahoo.com/ph/anca_0901//my_photos
anca si matei(4 iulie 2005)