mi-e greu

nu stiu de ce simt nevoia sa scriu cate ceva despre mine, despre ce a fost... poate ca sa nu uit, poate ca sa ma cunosc un pic mai bine. scriu aici si ma mai gandesc daca chiar deschid subiect nou sau sterg totul.

am un baietel de 8 luni. cand avea 2 luni am mers de urgenta la spital pt ca imi era f rau. m-au internat si... m-au externat dupa 3 luni si jumatate si trei operatii. au fost 96 de zile numarate. nouazecisisase de zile...
doamne, cum imi dau lacrimile.
trebuie sa ma organizez un pic. sa vad de ce vreau sa scriu.
sotul vroia sa-mi aduca la un moment dat in spital jurnalul pe care-l tin de la 14 ani ca sa scriu in el. am refuzat, am fost chiar oripilata de gand. cum, sa scriu despre asta?! perioada asta trebuie sa dispara, sa nu existe, nu vreau sa-mi amintesc nimic din ea. si totusi... imi amintesc.
imi amintesc durere. multa durere. era durere fizica. multa. dar era si crancena durerea ca aveam acasa un copil mic. copilul meu. eu trebuia sa fiu cu el. obsesiile mele legate de copil fusesera: sa-l alaptez si sa nu cer ajutorul mamei sau soacrei sa-l ingrijeasca. sa fac eu totul singura. si uite ca nici nu-l alaptam, iar soacra si-a lasat serviciul sa stea cu copilul meu.
in spital a fost groaznic. si cu toate acestea, trebuie sa fiu recunoscatoare ca traiesc. cel putin asa imi spune toata lumea. sunt recunoscatoare... dar sunt si ingrozita. a fost mult prea urat. si greu.
imi aduc aminte tot felul de cuvinte, imagini de atunci.
doamne, e chiar mai greu decat am crezut...
in spital nu plangeam. eram vesnic sub supraveghere, nici nu puteam plange. offf, dar plang acum si pt atunci.
doamne, nu stiu ce vreau, ce sfat astept... de fapt nu vreau nici un sfat. cel mai tare in spital ma enervau cei care ma sunau si spuneau: "o sa fie bine", "lupta pt copilul tau", "o sa treaca", "fii tare", "ai incredere". nu aveam nevoie de sfaturi. era un dr (cel datorita caruia traiesc) care mi-a spus ca trebuie sa fiu ca xena, printesa luptatoare :). i-am raspuns ca ala-i un film american, io-s mai mult rusoaica decat americanca. aaaaa si cea mai groaznica parere enuntata: "daca poate cineva sa treaca prin asta, tu esti aceea". de ce?! si nu mi-a spus-o o singura persoana, mi-au spus-o trei! de ce credeau ca pot sa trec?! nu puteam. de una singura nu puteam. si nici nu am luptat pt copilul meu. o spun acum clar si raspicat. e urat, nu e ca-n filme, dar eu n-am luptat pt copilul meu! nici nu ma puteam gandi la copil in spital. mi-era mult prea greu. chiar la un moment dat am incercat sa-mi imaginez ca el ramane pe loc, ca nu creste, ca ma asteapta pe mine sa ma fac bine si de-abia apoi va incepe sa creasca. vroiam ca timpul sa stea in loc acasa. sa ma astepte totul pe mine. imi lipise sotul pe un geam poze cu copilul si o icoana. eu ma uitam la pozele copilului si ma rugam. ma rugam pt copil, sa nu ramana fara mama. da, spuneam ca totusi nu datorita copilului am trecut prin toate. ci datorita sotului. cred ca el m-a convins. nu sa lupt. pt ca nu cred ca am luptat. eu pur si simplu am rezistat. am rezistat durerilor, am rezistat fricii, de fapt nu fricii, groazei. pt sotul meu. nu pt copil, nu pt mama si in nici un caz pt mine.

ce vreau oare? sa ma descarc. sunt prea multe imagini care-mi revin in minte. imagini de groaza.

tot incerc sa ma gandesc la ce am castigat totusi din experienta asta. am experimentat ce inseamna sa fii dependenta de cineva. inainte eram prea... nu stiu. vroiam sa le fac pe toate singura, sa nu hotarasca nimeni in locul meu, sa am ultimul cuvant, sa detin controlul. in spital... am devenit cu totul dependenta de personalul medical, dar mai ales de sotul meu. si i-am cunoscut o alta latura a lui. e un om minunat. mai mult nici nu pot spune. cred ca nu-l merit. ce e aiurea e ca acum, cand incep sa-mi revin, incep sa revin si la vechile obiceiuri. devin iar incapatanata, inchisa si... un pic rea.

nu stiu daca se intelege ceva din ce scriu. cred ca nici eu nu inteleg. stiu ca sunt oameni care au trecut prin clipe mult mai grele... dar sunt rea si ma intreb: "de ce eu? de ce la 26 de ani? de ce atunci cand aveam copilul micut acasa?". si imi raspund: "poate erai prea fara frica. poate trebuia sa inveti ceva din asta acum. poate e bine ca nu s-a declansat boala cand erai insarcinata. poate ca a fost bine ca ai vrut sa faci un copil de tanara, ca mai tarziu... nu se stie daca mai poti". poate, poate...

acum cand aud de cineva bolnav mi se face parul maciuca. cand aud de terapie intensiva, stiu acum ce inseamna. am stat trei luni! si au murit oameni langa mine. si mi se rupe sufletul cand aud de un copilas bolnav. el ce vina poate avea?!

nu, n-are nici un rost ce scriu eu aici...
dar atata timp am spus, in spital fiind, prietenilor ca sunt "bine". nu eram bine! deloc nu eram bine! mi-era f rau! si f greu! nu eram puternica, eram slaba. si nu aveam incredere! nu! doar ca il credeam pe sotul meu care venea si tragea de mine. care ma ajuta atat de mult. am trait numai prin el lunile alea. si numai pt el. si ma purtam groaznic cu el. nu vroiam sa-l vad. nu vroiam sa ma vada... nu vroiam sa vorbesc cu el. nu inteleg de ce.

da, cred ca nu inteleg eu multe. si nici n-am vrut sa le inteleg. poate a venit momentul acum, cand sunt mult mai bine cu sanatatea, cand m-am indepartat de perioada aia, sa... nu stiu, sa vorbesc. sau sa scriu.
dar... vorbesc. vorbesc cu sotul, cu mama, cu prietenii am inceput sa povestesc. oare ce mai vreau? sunt o norocoasa. m-am refacut bine, am o familie minunata, copilul este absolut perfect, incep din nou sa am EU grija de el, de casa, de tot. am prieteni, ma rog, bani nu prea mai avem dupa tratamente :), dar chiar nu-mi pasa. avem o casa, avem o pregatire, o sa facem noi banii la loc.
dar cum sa-mi fac la loc mintea? parca mi-am revenit prea repede psihic. s-ar putea tocmai asta sa fie problema. ca nu mi-am revenit de fapt. hai ca m-am tampit de tot.
nu stiu ce vreau. nu stiu de ce am nevoie.
ha, imi amintesc vorba dr-ului care, la un moment dat mi-a facut doua cusaturi pe viu: "hai, ca o sa vezi ce-o sa povestesti prietenilor - un nebun de dr m-a cusut pe viu! si eu am fost curajoasa!". mda. cred ca de fapt am fost curajoasa. de mai multe ori mi se parea ca ar fi un vis urat ce se intampla acolo, ca nu eu sufar, ca nu eu sunt acolo, in situatia asta.

dar am intalnit niste oameni absolut nemaipomeniti. doctori extraordinari, asistente si infirmiere de nota 10!

of, nu mai am putere. cred totusi ca fac subiect nou. fie ce-o fi. nu vreau sa deranjez pe nimeni, ma gandesc ca pe cine nu intereseaza lamentarile mele nu citeste tot si gata. cred ca vreau sa ramana undeva lucrurile astea. poate ma mai ordonez. si ma lamuresc care e de fapt problema mea.

cristina, mama de radu (09.10.2005)
poze

didita spune:

Viata nu este deloc dreapta. daca am sti de ce se intampla atea lucruri strigatoare la cer poate ne-ar fi mai usor sa le acceptam, sau poate ca nu...

mariussimiuc spune:

Uite ca eu am avut rabdare si am citit pana la capat...Intr-adevar,viata nu e dreapta,dar probabil ca totul se intampla cu un rost.Cine stie?

Miha si Robert (18 nov 2004)



Omuletul pentru care se merita sa incerc sa fiu un om mai bun


Cand viata iti ofera lamai,fa-ti o limonada!

alinaluchian spune:

quote:

---

"de ce eu? de ce la 26 de ani? de ce atunci cand aveam copilul micut acasa?"

---

In urma cu 3 ani aceleasi intrebari ni le puneam eu si sotul meu, fiecare in parte. Noi aveam 28 de ani, copilul nostru 5 luni. Sotul meu si-a negat tot timpul boala. Pe mine m-a zdruncinat din temelii. 3 ani am cautat raspunsuri la intrebarile pe care ti le pui si tu. In momentul in care am obosit, am renuntat la cautari si am acceptat ca totul s-a intimplat cu un scop.Mi-a atras atentia titlul unei carti (citit pe un semn de carte)"Krise und Krebs als Chance fürs Leben" care se traduce "Criza si cancerul ca sansa pentru viata". N-am citit cartea ci doar o recenzie a ei din care am retinut ca boala este o sansa pentru evolutie, pentru schimbare, pentru implinire. Am lasat timp ca sa incolteasca in noi aceste idei. Si, da. In concluzie, privim aceasta intimplare ca o noua sansa pentru viata noastra.

Cristina, si un buchet de ginduri frumoase pentru tine

Sunt atitea lucruri pe care le putem lasa de la noi fara a ne simti saraci.

Babisa spune:

Si eu te-am citit si nu mi-a trebuit rabdare ,pt ca ai scris foarte frumos de parca imi povestea cineva.Imi pare nespus de reu pt ce a trebuit sa induri ...nu stiu daca iti pot da un sfat...pe mine m-a ferit Dumnezeu de greutati...uneori mi-e teama din cauza asta ,parca ma lasa sa ma odihnesc pt o lupta ce are sa vina...dar sper sa fie doar o aberatie din capul meu.Ma bucur ca ai avut un sot atat de bun alaturui de tine care ai fost atat de rezistenta.Sa iti traiasca bebicul si sa te bucuri de el si de nepotei dion partea lui
.
Cred ca ar tebui sa vorbestui mai mult despre acea perioada ,ar trebui sa vorbesti mai descis desper problema prin care ai trecut...nu incerca sa te ascunzi ,nu incerca sa o dai uitarii...pt ca nu ai sa poti uita in veci asa ceva,incearca sa te eliberezi cat mai des,sunt sigura ca intr-o zi ai sa iti amintesti cu mai multa usurinta de acele clipe grele.
Sanatate multa

rodicaosoian spune:

na ca si eu am citit tot,ai scris foarte frumos
imi pare foarte rau ca a trebuit sa treci prin toate aceste greutati
nu pot sa i-ti spun sa nu te mai gandesti la suferinta pe care ai suferit-o
dar cel putin ,acum bucurate de viata
multumestei la D-zeu ca ti-a dat putere si curaj ca sa poti trece peste suferinta
bucurate de copiasul tau,chiar daca ai lipsit 3 luni,de acum totul ca vi mai frumos cu el,vei fi acolo cand va zice pentru primadata MAMA
ma rog la Bunul D-zeu sa te fereasca de rele si... fi tare,capul sus
ti-ai demostrat tie ca esti puternica
de acum numai de tine depinde totul
ca imbratisez cu drag
si sper sa auzim numai de bine

mira_m spune:

Cateodata cred ca nu ti se da mai mult decat poti duce... Si putem duce multe. Esti o persoana mult mai puternica decat pari!
Din cate am inteles e totul ok acum, nu?

Don't talk unless you can improve the silence!
Mami
&minunea mea ( mai 2004)

violeta69 spune:

Cris, se spune ca fiecare suferinta te inalta si mai mult spiritual!
si eu m-am intrebat de n ori "de ce?" ..."pe mine nu ma intreaba nimeni daca nu cumva-mi ajunge?"........mi-am spus de atatea ori ca nu mai vreau suferinta pt. ca prefer sa nu ma mai inalt in nici un fel,dar din pacate numai Dumnezeu stie de ce,iar noi din iubire pt. El acceptam ceea ce ne daruieste......fiindca,se spune ca de asta ne mustra Dumnezeu pt. ca ne iubeste......
acum,citind ce ai scris tu,ma gandesc daca eu o sa pot fi la fel de puternica ca tine.......nici eu nu stiu pt. cine lupt,daca am putere sa lupt, daca merita sa mai lupt.......uneori simt ca am obosit si culmea nu-mi e teama decat ce voi da socoteala dincolo,imi e teama doar ca nu am facut tot ceea ce tb. pt. mantuirea sufletului meu!
si ma gandesc la copilul meu.....tu ai simtit nevoia sa-ti descarci sufletul si asta e un fel de terapie.....
ai incredere in Dumnezeu .........
ai un sot care te iubeste,ai parinti si mai presus de toate ai un ingeras......o sa treaca durerea si o sa ramana iubirea,poate toata aceasta intamplare nefericita v-a unit si v-a intarit casnicia.........o sa afli odata,pup-si un buchet de

Vio

carolinah spune:

Povestea ta este foarte frumoasa si trista in acelasi timp. Parerea mea insa este ca ai nevoie de un psiho-terapeut care sa te ajute in mode pofesionist sa treci peste asta. Stiu ca suna cam sec ce spun aici, dar sunt sigura ca te-ar ajuta.

lina, cu Alina si Ana... si tati, evident

aelita spune:

Kristinutza,sanatate multa de acum incolo !!Si sa-ti traiasca sotul si copilul .Cum spun si fetele,Alina,Violeta,"suferinta te inalta si mai mult spiritual!"
.Alina ,esti o norocoasa ca ai intles din timp, semnul ala..nu a fost intampaltor..nimic nu e intamplator. Mereu e o durere ca se intampal asa ceva,dar ce putem face decat sa luptam si sa intelegem ??

Kristinuta , ai nevoie sa intelegi ce a fost,de ce a venit asta la tine, nu e nimeni vinovat de asta ,trebuie sa te simti acum ca renascuta si sa gasesti un sens .
De ce te enervau cei care iti spuneau la telefon " fii tare " " tu poti " ?

kristinutza spune:

nu-mi vine sa cred cate raspunsuri am primit! va multumesc din suflet.

aseara eram tare trista. asa cum mi se intampla din cand in cand. de asta am avut curajul sa scriu. astazi, pe lumina... totul pare mai luminos.
dar mie tocmai de asta mi-e frica: sa nu fiu de fapt altfel decat cred eu. nu vreau sa ajung sa fiu vesela si toata lumea sa zica: uite, ce bine si-a revenit fata asta, iar eu, de fapt, sa fiu mult mai marcata de ce a fost. de aia incerc sa ma organizez, sa verbalizez ce simt, sa am curajul de a ma vedea cum sunt. pentru ca de cand am inceput sa-mi revin fizic, am redevenic EXACT asa cum eram inainte de boala. ori parca nu-mi vine sa cred. si de fapt nici nu cred ca mai pot fi la fel. mi se pare normal sa ma fi schimbat experienta asta. am incercat sa fiu mai buna, sa apreciez mai mult viata, micile intamplari, dar... nu cred ca reusesc. cel putin nu la modul profund, ci doar superficial. eteee, ma afund si mai mult. cu cat scriu, cu atat imi dau seama ca nu stiu ce vreau, nu stiu ce nu-mi convine de fapt. ce mi se pare mie ca e... nu stiu, parca ar fi ceva strident si tipator in fata mea, iar eu nu reusesc sa spun ce e in neregula cu ceva-ul acela. culmea e ca nici nu ma deranjeaza, dar simt ca exista si vreau cumva sa preintampin ce s-ar putea intampla daca-l ignor prea mult timp.

didita, mariussimiuc, da, viata nu e chiar dreapta. si am vazut atatea cazuri in spital... cazuri mai grave decat al meu. unei mamici i se facuse cezariana si apoi, imediat, i s-a extirpat o tumoare care se extinsese la gat, nas, gura. ceva groaznic. mai avea o fetita mai mare, iar tatal o adusese s-o vada pe mama, dupa care plangea. asistentele nu vroiau s-o lase pe fetita sa o vada pe mama ei in halul in care era dupa operatie, desfigurata. m-a impresionat f mult situatia. mama nu putea supravietui, dar nu i se spunea lucrul asta. am rugat si eu asistentele sa lase fetita la mama. a fost probabil ultima oara cand mama si-a vazut fiica. si invers. nu viata, nu este dreapta. dar, de unde stim noi ca e sau nu? poate exista o alta ordine. poate a fost drept sa se intample asa? nu cred totusi. pt ca exista copii bolnavi. iar ei n-au cum sa aiba o vina.
a avut probabil un rost pt mine experienta asta. dar parca pe termen scurt. acum, cand a ramas in urma spitalul... parca revin prea repede la vechile pareri. of, iar nu stiu...

alinaluchian, doamne! trei ani?!
ai dreptate, o sansa pt o noua viata... dar daca viata a redevenit aceeasi de dinaintea bolii? e bine sau e rau? sa las sa fie asa? sa fiu recunoscatoare si bucuroasa si sa las uitarii tot ce-a fost rau? sau sa mai scormonesc sa vad de ce a fost asa? am vrut sa spun "sa scormonesc rahatul" si mi-a fost jena. dar chiar despre asta e vorba. de scormonitul rahatului. am impresia ca daca mai sap mult, dau peste ceva imputit, care o sa-mi deranjeze nasul delicat si obisnuit numai cu mirosuri frumoase.

babisa, viata mea inainte de imbolnavire a fost perfecta. de multe ori multumeam seara si ma gandeam ca poate nu merit sa-mi fie atat de bine, sa fiu atat de fericita. ei... iete c-a iesit ceva interesant: pai sunt chit acum cu mine insami! poate chiar eram pregatita de mult sa mi se intample si ceva rau. dar a fost chiar rau-rau. dar am si scapat. hmmm, asta sa fie echilibrarea mea?

rodicaosoian, chiar am auzit cand copilul a spus prima oara "mama". si cand a stat in fundulet, si cand a mers de-a busilea. au fost momente minunate. el pare sa nu fi simtit lipsa mea. ce stiu sigur e ca a fost ingrijit cum l-as fi ingrijit si eu. of, ba nu! eu as fi fost mamica lui, nu bunica. stiu ca bunicii au rolul lor, dar... EU trebuia sa fiu langa el. asa de frumos a fost cand am venit acasa si ma astepta copilashul meu. si, pe masura, asa de cumplit a fost cand am venit acasa si ma uitam la copilul meu care nu ma cunostea.

mira_m, da, poate nu ti se da mai mult decat poti duce. iar eu de atatea ori am spus in spital: "gata, nu mai pot", "atat, n-o sa mai rezist", "vai, daca e sa apara vreo complicatie, eu ma las pagubasa". ha, am facut toate complicatiile din carte. si am putut intr-un fel sau altul. nici acum , la rece, nu-mi explic cum am rezistat. cred ca n-aveam incotro.

violeta69, ma bucur ca ai incredere in Dzeu. poate mie mi-a fost greu si pt ca mi-era rusine sa ma rog. ma gandeam ca ar fi o ipocrizie din partea mea. adica sa cer ajutor cand mi-e greu... mama si sotul si-au pus toata nadejdea in Dzeu. sotul a postit si s-a rugat intr-un mod de care nu l-as fi crezut in stare. mi-a demonstrat o vointa de fier. si mi-a insuflat si mie incredere. dupa ultima operatie am intrat in insuficienta hepatica, timp de sase zile ficatul meu nu a functionat. eu nu stiam lucrul asta. sotul l-a adus la spital la patul meu pe parintele Irineu. iar asistentele au spus ca s-a intamplat o minune atunci. pt ca exact atunci ficatul meu a inceput sa invieze. (aveam un tub de dren transcistic si s-a vazut exact momentul in care a inceput sa se produca bila, pt ca se scurgea in afara corpului...)

carolinah, poate ar trebui sa apelez la ajutor profesionist... dar inca nu stiu nici ce ajutor sa cer. pentru ce anume. poate pt ca ma intristez din cand in cand. dar cred ca asta o faceam si inainte de boala. sunt destul de capabila de introspectii ca sa analizez ce se petrece in mintea mea. doar ca parca ar fi ceva care-mi scapa...

va multumesc tuturor celor care ati avut rabdare sa cititi. stiu ca in lumea asta sunt atatea probleme, fiecare le are pe-ale lui, e mare lucru cand cineva apleaca urechea la necazul altuia. va doresc multa, multa sanatate! cuvintele astea au capatat o alta dimensiune pt mine.

nu am dat amanunte despre boala mea pt ca nici nu stiam daca sa fac subiect sau nu din povestea mea. la jumatatea lui decembrie anul trecut am fost internata cu diagnosticul de pancreatita acuta hemoragica necrotica. cauza declansarii bolii nu este cunoscuta. am facut o gramada de complicatii, boala nu a putut fi stopata in evolutie. of, am primit la externare doua hartii A4 cu prezentarea cazului meu. scria acolo din cand in cand "starea pacientei s-a inrautatit in data de...". doamne, si ce insemna asta de fapt! insemna groaza, deziluzie. dupa vreo luna de la internare am fost mutata la salon. pt ca imi era bine! ce fericire a fost atunci! si pe seara au aparut din nou durerile. intr-o ora eram inapoi la reanimare, dezbracata, cu cateter central (perfuzie), cu sonda urinara, cu sonda nasogastrica, cu epidurala. "cazusem" de la etajul trei unde era salonul la etajul unu, la reanimare. cazusem de fapt din rai in iad. lupta reincepea.

hai ca iar o iau pe aratura.

cristina, mama de radu (09.10.2005)
poze