Sa vorbim cu ASERTIVITATE

Comportamentul asertiv este cel prin care se afirma nevoile, dorintele intr-o modalitate pozitiva, calma pastrand distanta fata de agresivitate sau submisivitate, de conduitele pasiv-agresive.
Omul se naste asertiv in mod natural. Prin educatie uneori insa copilul este controlat prin folosirea sentimentelor. Copiilor le place sa ii multumeasca pe cei care se ocupa de ei si poti fi manipulati sa faca diverse lucruri prin amenintarea mai mult sau mai putin deschisa cu retragerea protectiei si iubirii.
Cei care educa in felul aceste o fac pentru ca probabil si lor li s-a intamplat la fel si aceste este singurul model pe care l-au avut.
In procesul de invatare a modalitatilor de gestionare a sentimentelor inconfortabile, unii copii incep sa se supuna. Altii invata si ei aceleasi deprinderi manipulative si se comporta la fel cu parintii sau alte persoane, facandu-i pe ceilalti sa faca diverse lucruri pentru a nu se simti vinovati. In procesul de crestere se dezvolta amestecul unic de comportament asertiv/non asertiv, stilul unic de manipulare si contramanipulare.
Gradul de asertivitate este in stransa legatura cu stima de sine. Atunci conformarea la niste cerinte indezirabile se va face din dorinta de a evita un contact inconfortabil cu reflectarea lipsei de valoare din partea solicitantului. Dar in final se formeaza un cerc vicios si indiferent de alegere, tot la ganduri si emotii negative la adresa propriei persoane se ajunge.
Invit persoanele care doresc, sa impartaseasc experientele legate de acest subiect, cu mentiunea ca eu voi raspunde numai mesajelor in care mi se va solicita direct participarea, intr-o maniera asertiva

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

Ramonika spune:

eu credeam ca asertivitate = indrazneala e vreo legatura intre cele 2?

---

Ramonika si pisicile Vladutz Bubulina Maritza

Principesa spune:

Este posibil ca cei care si-ar dori sa fie asertivi dar nu se simt inca in stare sa vada asertivitatea celorlalti ca o dovada de indrazneala.

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

Miruna Enescu spune:

Buna, Principesa, si multumesc pentru deschiderea subiectului!

Ei bine, problemele mele de (lipsa de) asertivitate tin de felul cum abordez oamenii. Ma trezesc ca incep cu "Nu va suparati, imi cer scuze ca va deranjez, ati putea va rog sa...". Rezultatul este, bineinteles, ca "Nu se poate, domnisoara, si da-te mai incolo!".
Sau, daca persoana din fata mea este mai in varsta, ma simt obligata sa ma prefac ca sunt de acord cu ce spune, sa n-o intrerup si in general sa o las sa-mi consume tot timpul si nervii.

Rezultatul este ca evit sa vorbesc cu oamenii (nu dau telefoane, nu intreb nimic in magazin si imi bag nasul intr-o carte in compartimentul de tren).

Presupun ca, asa cum ai spus, Principesa, totul se trage de la felul cum am fost educata sa ma comport cu "adultii". Intrebarea este: acum, ca sunt si eu adult, cum fac sa "ma fac respectata". Cum trec peste sentimentul ca "Aoleu, sa nu ma fac de ras, pe mine si tot neamul meu"?

try spune:

Problema mea stii care e de multe ori? Ca nu am curajul sa spun tot ce ma nemultumeste cand apare o problema, ca nu imi vin imediat pe limba formularile necesare pentru a da raspunsurile pe care as vrea sau simt ca ar trebui sa le dau (de regula cand e vorba de un conflict cu cineva). Ma blochez. Nu pot sa adaug mare lucru. Dar dupa ce persoana resp. nu mai e in fatza mea si stau si ma gandesc la conflict (caci ma consuma treburile astea) imi vin pe limba si vorbele: trebuia sa-i zic asa si pe dincolo, sa-i spun ca una-alta.
Nu ma pot sincroniza timp-gandire. Si sa ma duc dupa 3 ore sau 2 zile sa-i raspund persoanei respective nu mai are nici o valoare, faptul e consumat si e ridicol sa reiau discutia.
Realizez ca la mine apare un blocaj in momentul deschiderii conflictului si ca asta nu-mi permite sa gandesc repede, sa-mi analizez imediat trairile si sa le redau sub forma cuvintelor/replicilor, asa cum majoritatea oamenilor o fac. Si asta apare numai cand e vorba de ton ridicat, conflicte deschise etc. Cand se foloseste un ton normal, iar discutia nu o ia pe panta certurilor, pot sa fac fatza, nu mai apare blocajul.

Ma simt foarte frustrata dupa astfel de momente. Iar lumea de multe ori ma ia altfel decat sunt. Uneori insa, gasesc acea portita de iesire si reusesc sa fac fatza conflictului asa cum as vrea, totul parca se fluidizeaza si vine de la sine. Iar asta e intotdeauna o surpriza pentru ceilalti care nu se asteapta de la mine sa fac asa ceva. E o surpriza placuta pentru cei care imi impartasesc pozitia, dar e un soc pentru cei impotriva carora ma revolt. Pentru ca de multe ori, atunci cand reusesc sa-mi vars of-ul, o fac intr-un mod exploviz (normal ca dupa atatea frustrari acumulate, sunt ca o bombita).
Blocajele astea apar de regula in relatia cu o persoana mai sus-puse decat mine, nu neaparat pe linie profesionala. Am avut problema asta de regula cu sefii (din Ro, ca aici conflictele au o cu totul alta rezolvare decat in Ro), profesorii, dar am avut problema asta si cu soacra-mea (care nu a pierdut nici o ocazie de a-mi demonstra proasta crestere, lipsa de educatie etc. oferindu-se drept model pentru mine). Iar asta a facut-o atat de des si de bine ca ajunsesem sa ma cred inferioara ei.
Deci, de regula acest blocaj apare in legatura cu oamenii pe care-i consider superiori mie (ierarhic sau social). Banuiesc ca acest complex de inferioritate este strans legat de low self-estime-ul are ma caracterizeaza.
Si uite-asa am ajuns sa-mi spuna unii ca sufar de mania persecutiei...

Cum sa fac sa pot sa scap de acest blocaj? Cum sa fac sa nu mai las sa se contruiasca in mine bombitze si sa explodez (pentru ca nici varianta asta n-o agreez, am cateodata senzatia ca am reactioant mai mult decat trebuia). Stiu teoretic ca ar tebui sa ma descard de fiecare data, insa timpul meu de reactie este intarziat.

Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi

try spune:

Are cazul meu legatura cu asertivitatea? Sau sunt 2 problematici diferite?

Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi

vilma spune:

Ioi, ca bine zici, Try, am fix aceeasi problema. Taman ce am avut o astfel de problema, ma enerveaza husby, vreau sa ii spun ceea ce gandesc despre problema si ma trezesc ca baigui incoerent, frustrarea din capul meu nu reuseste sa iasa intr-o forma inteligibila si inteligenta la suprafata. Ceea ce ma enerveaza este ca pierd de fiecare data in aceste confruntari.
Eu am inceput sa iau Mentat, in speranta ca mi se vor mai clarifica cuvintele in creier.
Nici eu nu cred ca are legatura cu subiectul Principesei, dar m-am trezit ca am aceeasi problema. Vreau sa ma fac orator, dar imi lipseste gandirea fluida, spontaneitatea, sau mai bine zis, exprimarea limpede si cu elocinta a gandurilor.

Am asa, vaga impresie, ca asta mi se intampla din cauza furiei (sentiment pe care nu-l controlez nicicum, ma domina, probabil ca mi se umple la propriu creierul de sange si e prea oxigenat/sau prea putin...:))) dar pe care nu-l pot controla verbal.

Vilma, Anca (4 ani) si Tudor (1 an si ceva)

Principesa spune:

Miruna, incepem cu lucruri simple. Faptul ca ai o nevoie de a schimba ceva si ceri asta, poate fi o dovada de asertivitate. De fapt asta am si sugerat, ca cine va scrie la acest topic face pasi spre asertivitate. Deci ai potential. Apoi, pentru a te face respectata de ceilalti, tu trebuie sa fii prima care sa te respecti. Dar tu esti prea ocupata sa fii atenta sa nu pici in ridicol. Asta se poate intampla din cauza unor asteptari prea inalte fata de tine. Sugestia mea ar fi sa iei putina distanta fata de tine, sa te decentrezi putin, sa te iei mai putin in serios si sa poti rade de tine uneori. Pentru ca uneori toti putem fi ridicoli. Crezi ca merita sa iti traiesti viata in iminenta ridicolului? Accepta-l in viata ta si el nu te va mai conduce, accepta-ti greselile, imperfectiunile si respecta-te. Ai la fel de multe drepturi ca si oricine altcineva.
Try, cheia este la tine ca la Miruna: distanta. In momentul in care esti in disputa cu cineva, te copleseste o incarcatura emotionala pe care o porti demult cu tine. Eliberarea se face prin constientizarea situatiilor de atunci frustrante, prin constientizarea furiei si prin integrarea ei. Asta ar putea sa te ajute sa fii mai detasata intr-un conflict. Pentru o cearta e nevoie de doi. Oricat de mult ar vrea un om sa se certe cu altul, daca acela nu se cearta si el, nu vor putea ajunge in final sa se certe. Poate ar fi util sa intelegi nevoia celui care initiaza conflictul. In general furia mascheaza tristetea si mai ales frica.
Vilma, poate fi mai putin important cum ii spui, mai important e cum gestionezi

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

numeioana spune:

Fetelor, nici chiar asa! Miruna, sa nu confundam asertivitatea cu bunul simt. De ce crezi ca daca adaugi un "va rog frumos", un "multumesc", un "daca nu va suparati" esti asertiv? Mi se pare absolut normal sa vorbesti frumos, nu este o corvoada pentru mine, si daca uit vreodata sa zic multumesc pentru ceva imi pare rau. Tatal meu a crescut la sat. La 30 de ani de cand a plecat din satul respectiv si s-a stabilit la 300Km distanta, iti dai seama ca nu prea mai cunoaste multa lume pe acolo. Ei bine cand am fost odata impreuna a salutat vreo 6-7 oameni de la volan, pe geam. Eu l-am intrebat cine sunt si el a zis ca nu stie. Apoi l-am intrebat de ce i-a salutat, din moment ce nu-i cunoaste si mi-a raspuns ca nu-l doare gura daca zice un "buna-ziua". Pe mine de ce sa ma doara de la un "multumesc"?!

Si, sincer, Miruna, nu mi s-a raspuns niciodata urat daca eu am vorbit frumos. In general, oamenii apreciaza bunul simt. Iar daca sunt unii pe care ii doare-n cot, ei, aia sunt prea putini fata de toti cei de pe urma carora avem de castigat.

Principesa, iarta-ma, dar nu prea vad cum ar putea fi rezolvata o astfel de problema (asertivitatea), cand copiii sunt obligati de mici sa le faca pe plac parintilor pentru a obtine obiectele sau dulciurile pe care orice micut si le doreste. Parintii ii invata sa fie asertivi si ei, la randul lor, isi vor invata copiii acelasi lucru. Probabil ca altfel nici nu ar putea sa-i faca sa-i asculte.

Ioana

Mica-mica spune:

Ma aflu si eu in aceeasi situatie cu try, incerc sa raspund ( nu numai in cazul conflictelor dar si cand formulez o problema cu superiorii ) intr-o forma cat mai clara si concisa, dar constat ca ma blochez, am senzatia ca nu-mi gasesc cuvintele, ma fastacesc de parca eu as fii vinovata si ma inrosesc .... Iar in momentul in care ma linistesc si sunt singura, frazele imi curg cursiv in cap...dar nu mai are cine sa ma asculte si-mi spun "de ce n-oi fi fost in stare sa..."

smillaraaq spune:

Eu recunosc sincer ca nu-mi place cuvantul asertivitate, la fel cum nu-mi place sa aud de "dezvoltarea inteligentei emotionale" si alte gaselnite de ultima ora.

Sigur ca "asertivitatea" nu inseamna tupeu sau obraznicie; inseamna pur si simplu capacitatea de a-ti exprima corect nevoile si dorintele, in asa fel incat sa obtii cel mai bun raspuns in contextul dat (adica fara sa jignesti, dar si fara sa pici de fraier) - Principesa, correct me if I'm wrong!!

Si eu zic "Ma scuzati" si "Nu va suparati" - sunt formule pe care le-am invatat de mica si nu ma las de ele, in ciuda raspunsurilor acre pe care le primesc de multe ori. Mai mult decat cuvintele, eu as indrazni sa spun ca si tonul conteaza foarte mult. Un "nu va suparati" timid si tremurat e cu totul altceva decat un "nu va suparati" sigur pe sine, care starneste automat altfel de raspunsuri.

Nu credeti?



Come to the dark side: we have cookies!!