Aventura plecarii din tara

Da...se pare ca am inceput sa-mi pun problema asta din ce in ce mai des...Sa plec sau sa nu plec?
Ce v-a determinat sa plecati si care e "aventura" voastra?

Sabina & Sofia Galagia

Otilia spune:

Cum ar spune Charles de Gaulle: vasta problema!!!

Sabina, cred ca mai intii trebuie sa astepti sa termini facultatea (nu stiu in ce an esti... in ultimul?)
Iar apoi cred ca ar fi bine sa-ti pregatesti plecarea cit mai detaliat: acte, casa, serviciu... (sau un contract bun )

Eu am plecat din spirit de aventura si din dorinta de a reusi... Nu aveam ce pierde. Dar eram singura, si chiar daca esuam, no problem, reveneam acasa, la mama si la tata.

Cit despre aventura care a urmat... uf, ar fi foarte mult de povestit, las asta pe alta data.

Pupici si... curaj!!!

@+...
Otilia & La Adelita (8 luni)

Cristina spune:

Otilia, please, spune-ne si noua (despre aventura...). Este foarte interesant. Si alte fete... daca vor.....

aligali spune:

Sa va spun si eu povestioara mea. Aventura noastra a inceput in urma cu 2 ani, cind puiul avea 1 an si 3 luni.Plecarea a fost extrem de neasteptata, tocmai ne-am terminat cu ratele la aprtament si masina, si ne-am gindit ca ar trebui sa incercam sa gasim o portita de imprumut pt. a emigra in Canada.Inainte de casatorie eram o pasare neastimparata si voiam sa plec unde vad cu ochii, nu pt. ca imi era greu in tara ci pt. ca voiam sa am bani sa vad toate colturile lumii; sotzul meu pe atunci contra plecarii.Dar lucrurile s-au intors cu 180 grade dupa casatorie, el era cel cu plecarea, eu insa nu mai eram:(((
Totusi intr-o zi cu soare i-am zis asa intr-o doara, ca daca tot asta e visul, hai sa incercam sa caute un job altundeva mai aproape unde sa economisim cei 10.000 De dolarei care ne trebuiau pt. emigrare si apoi plecam mai departe daca mai vrea.I-am zis,cauta pe internet undeva in Europa.Seara cind s-a intors acasa am si uitat sa-l intreb daca a pus vreun CV undeva, si nici el nu mi-a zis nimic. A doua zi in schimb, seara pe la 18 suna telefonul...Nokia, Helsinki, Good evening, blablah, vin in sufragerie sa-l chem pe sotzul la telefon, dar reproduceam ce a zis tipul, si nici nu realizam bine despre ce e vorba...ce sa va zic, sotzu' mi-a facut semn sa plec cu piciu in alta camera sa nu facem galagie, a urmat vreo juma de ora interviu telefonic, a doua seara la fel, dupa care i-au trimis invitatia la interviu si teste in Helsinki...drum la bucuresti pt. vize si tot tacimu', in H:ki a stat 5 zile la interviuri si frecush, s-a intors acasa, dupa 3 saptamini a avut raspunsul de acceptare, iar dupa ale 2 luni ne-am mutat cu totii aici...asta a fost aventura noastra...
Sotzul e foarte fericit, are satisfactii profesionale enorme, copilul la fel, eu inca nu mi-am gasit aici locul...si sunt multe cauze care provoaca asta: lipsa locului de munca, unicul parinte lasat in tara, si pe deasupra nici nu am frati...e o situatie mai delicata, dar sa speram ca timpul le va rezolva pe toate...Cu toate astea imi spun, ca fac toate sacrificiile astea pt. sotzul si copilul meu, iar fericirea lor conteaza cel mai mult pt. mine....poate imi gasesc si eu pina la urma locsorul meu...Cum inca trebuie sa mai stau acasa cu cel de-al doilea copilas pe cale sa vina, mi-am zis ca are mult mai bune conditii aici decit acasa.Fetelor, daca aveti posibilitatea plecarii, va recomand Finlanda ca tara ideala unde sa-ti cresti copii...au un sistem de asigurare sociala extrem de bine pus la punct, gradinite, locuri de intilnire a mamelor cu copii la cafea si prajitura, mijloace de transport in comun gratuite pt. mame cu carucioare....din acest p.d.v. e extraordinar, dar totusi si dorul de casa uneori te mai cuprinde:((( si lipsa bunicilor din viata copiilor nostri...
Dar in toate sunt si parti bune si parti rele, daca reusesti sa gasesti calea de mijloc, viata devine mai usoara.
Aventura voastra care a fost?
Numai bine,
Alina&Alex

ericuta spune:

Aventura, curaj si ...nebunie!
Cam asta e subiectul nostru. Am aplicat pt. plecarea in NZ, acus se fac... oare citi 3 ani jumate? Nu stiam mare lucru despre NZ, am inceput sa cercetam, ne doream in primul rand un bb(dupa 7 ani de asteptari)si apoi sa plecam dar uite ca pe ultima suta de metri a fost conceputa si mica minune care ne bucura viata.Cind stiam de acum ca avem sanse mari si depusesem totul pt. emigrare , a venit si vestea bb-ului veste, care ne-a impulsionat mai tare. Privind inapoi, totul acum mi se pare o nebunie. Am primit in sfarsit faimoasele pasapoarte dupa o lunga asteptare, timp in care ne vandusem totul inclusiv masina si casa cu tot ce era in ea. Pt. a nu ni se parea ca timpul trece f. f. f greu , am decis sa mergem la mare , si sa asteptam acolo chiar daca eram insarcinata in 7 luni, aproape nimic nu mai conta. Ziua sosirii pasapoartelor am trait-o la mare, apoi fuguta in orasul natal , ultimile pregatiri si gata... destinatia CAPATUL PAMANTULUI! Din cauza caldurii de la mare , nu am dormit aproape deloc in ultima saptamana petrecuta in tara, toate lacrimile de despartire.... despartirea de catelusul drag care ne-a fost ca si un copil timp de 7 ani , de cind era mica...ce sa va mai spun nu am plins niciodata asa de mult ca atunci. Dar asta e , plecarea implica si ceva lacrimi! Toti ne ziceau cum o sa ajungem noi tocmai la capatul Pamantului , eu cu sarcina in 7 luni , sarcina in care vomam intr-una?! Si uite asa ziua plecarii a sosit, ne-am imbarcat in primul avion, stupoare, greata, voma, tot tacamul. Calatoria a durat aproape 3 zile avand in vedere fusul orar. Am ajuns teferi si intregi , mai ales bb-ul in burtica statea bine mersi... pe mine nu ma intrebati cum am rezistat umflata ca un balon, vomand intr-una , si calatorind pe scaunele liniilor aeriene ca un elefant pe un mic scaunel?! Destinatia - capatul Pamantului, o noua tara total necunoscuta, o noua viata alaturi de un nou bb-el , oare ce poate reprezenta? Aventura? Nebunie?!
Va las pe voi sa-mi spuneti!

Sa aveti parte numai de bucurii in viata, alaturi de cei dragi!

Lili

Sabina spune:

Ce povesti frumoase aveti...si curajoase!Ericuta, m-a impresionat hoatararea voastra.
E intr-adevar o aventura, plecatul asta.Cu atat mai mult cu cat iti iubesti tara.
Otilia,gandurile de plecare ma apuca la micile frecusuri binecunoscute de toate cele care au plecat si care ajung sa-ti faca viata insuportabila.Sunt in ultimul an, dar mai urmeaza master, doctorat.In plus...n-as pleca decat ca sa-mi finalizez studiile, la inceput.Ori asta e foarte greu , cu sot si 2 copii( unul al lui,si caruia i-a murit mama, si a carui bunica nu mai are pe nimeni in Ro)
Ceea ce e mai greu e ca noi nu avem o "meserie", nimeni nu ofera contracte pentru compozitori...decat pe termen scurt, la realizarea unor lucrari.Totusi, o gramanda de compozitori romani sunt la Paris, la Lyon , Londra si in numeroase orase germane.Dar n-o duc bine de loc, putini sunt intr-adevar fericiti.Si cei care au o situatie materiala buna muncesc enorm pentru asta( ca de altfel toti cei care pleaca, nu va suna cunoscut?)
Insa eu am stat 6 luni in Germania, timp in care am fost asa de sfasaiata de dor de-acasa...dar in acelasi timp am reusit sa fac o gramada de lucruri la care in Ro nu aveam acces( ma refer aici la studiul propriu zis)Asa ca dilema e mare...
Mai povestiti!
Cu drag,

Sabina si Sofia Galagia

Sabina spune:

Pai de ce nu mai povestiti nimic?
Otilia, ne-ai ramas datoare!

Sabina & Sofia Galagia

oLo spune:

Povestea mea suna asa:

Lucram in Ro la o firma franceza. Francezii au zis ca inchid filiala din Ro. ca sa nu piarda totusi oamenii, ne-a propus ca cativa dintre noi (nici nu eram multi) contracte in Franta. Alternativa era sa-mi caut alt job in Ro. Am tot stat si-am cantarit bine bine toate detaliile si pana la urma ne-am decis sa facem pasul, adica sa accept contractul in Franta. Sotul meu urma sa ma insoteasca, dar fara a avea drept de munca.
Am avut o luna de vacanta in Ro (concediu fara plata, cam fortzat), pe care am petrecut-o la Portita, pe 2 sept am luat avionul spre Paris si pe 4 mergeam la job.
Inainte eram tare mandra de franceza mea. Ajunsa la job, mi-am dat seama ca-s cam fiica ploii, ma uitam cu gura cascata la cum vorbeau noii mei colegi, abia reuseam sa leg doua fraze.
Timpul a trecut, m-am adaptat destul de repede, am inceput ca inteleg franceza vorbita (of Doamne ce difera de ceea ce auzeam la TV sau am invatat la scoala). A venit si BB1 intre timp, mai e un pic si apare BB2. Incet incet ne integram... ,am inceput sa pocesc cuvinte/expresii frantzuzesti facandu-le sa sune romaneste. Perla mea ce-a mai faina e: 'Despre ce se agita?' ('de quoi s'agit?') in loc de 'Despre ce-i vorba?' si a sotului: 'am venit de spus' ('je viens de dire') in loc de 'tocmai am spus'.
Cam asa au stat lucrurile la noi. Adica am venit la ceva sigur nu am plecat in aventura (deh, capricorn calculat, asta mi-s).

Pupici,
Mihaela

diana12 spune:

Aventura noastra trebuia sa inceapa cand am terminat masterul si sotul meu si-a gasit un doctorat in State. Dar nu am fost in stare sa plec si i-am zis ca daca vrea sa plece poate sa o faca, dar in momentul cand pleaca semneaza si actele de divort.Nu eram pregatita sa plec de langa mama, tata, prieteni si inca credeam ca ne putem face un viitor in tara.
Doamne ce m-am inselat. El lucra in cercetare si mai pleca la cate o conferinta, la o scoala de vara, cu asta ne mai reglam financiar, eu lucram in invatamant. In 1999 am ramas insarcinata, iar in 2000 am nascut o minune de fetita. Abia atunci am realizat ca daca vreau sa ii ofer ceva copilului meu trebuie sa plecam din tara. Si asa am inceput sa imi bat sotul la cap sa isi gaseasca un doctorat, dar in Europa si nu in State, inca mai sunt legata de ai mei si distanta mica imi da puterea sa merg mai departe.
Zis si facut. Sotul si-a cautat doctorat si a gasit in Belgia, iar in ianuarie 2001 il conduceam la aeroport. Din cauza unor incurcaturi cu actele noi am aterizat aici abia in decembrie 2001. Si acum imi pare rau ca nu am plecat mai devreme din tara si zic eu, saracia, te face sa te aventurezi spre alte meleaguri si sa speri ca acolo vei reusi.
Si cu toate ca nici eu inca nu mi-am gasit locul aici, nu m-as mai intoarce in tara pentru nimic in lume si stiu ca ii suntem datori fetei nostre cu o viata mai buna.
Numai bine, Diana & Ecaterina


Ochii care nu se vad se uita doar daca dai de prea multa fericire...

Rodica spune:

Foarte interesant, continiati fetelor, un scriitor ar avea material de mai multe romane fluviu ....
Navem nici un scriitor printre noi?

iris spune:

uf, hai sa va povestesc si eu "aventura emigrarii noastre"
incep mai cu inceputul
eu am crescut in brasov, si de-a lungul copilariei si adolescentei, practic aproape toti prietenii parintilor mei au plecat din romania, si si dintre colegii mei; pe mine nu m-a batut niciodata gindul plecarii, nici atunci, nici dupa facultate, nici in anii 96-99 cind incepuse valul mare de plecari in canada, cred ca mai mult de trei sferturi din colegii nostri de generatie plecasera...noi eram ok, ne terminasem de construit un apartament dragut, prin forte proprii in podul casei alor mei, ne gasisem in sfirsit joburi faine,, am hotarit sa avem un copil; apoi insa mama a murit, copilul s-a nascut si probabil ca evenimentele astea doua m-au facut sa fiu mai constienta de faptul ca timpul trece, ca viata poate fi scurta, ca ai responsabilitati imense fata de copil; ma plimbam zilnic cu bebica si vedeam cum parca orasul se deterioreaza, strazile erau atit de pline de hirtoape si de gunoaie...si intr-o zi, in aprile 2000 , trosc, al 4-lea carucior al bebeului meu a cedat intr-o groapa, am facut o criza de nervi , am ajuns t acasa, cu bebe in brate, urcind dealul, si tirind caruciorul dupa mine...seara cind ne intorceam de la plimbare, ningea si ne-am intilnit cu un fost coleg al sotului, si sotia...erau fericiti, primisera viza de canada...au venit la noi acasa si i-am descusut ce si cum; a doua zi am inceput sa facem pregatiri pentru depunerea cererii de emigrare...si ne-am agatat de speranta asta...dupa citeva luni am primit o scrisoare de la ambasada canadei cum ca va dura mai mult prelucrarea actelor bla bla bla..in ziua aia mi s-a pus pata sa facem repede inca un copil; asa a fost, am si ramas insarcinata mult mai repede...si apoi ne-am gindt ca ne-ar fi bine sa avem mai multi bani la plecarea in canada, decit am fi avut imprumutind la ai nostri sau vinzind ce mai aveam pe acolo...si sotul a depus mai mult in gluma un CV , dupa citeva zile a fost cautat si programat pt testare; in 1 martie a plecat la interviu si s-a intors de la bucuresti cu contractul semnat; totul a mers infernal de repede; si eu m-am trezit in mai singura cu mica si cu burta la gura, pai asta e treaba?!!! am mai stat in romania pina s-a nascut sara; am aflat ca nu am dreptul la plata indemnizatiei pt al doilea copil, cf noii, pe atunci, legi 19/2000, si asta a mai fost un sut care sa ma linistesca , daca mai aveam un dubiu , in ce priveste starea lucrurilor, si mersul lor in tara asta... sotul meu a stat toata vara in tel-aviv, pentru cursuri, eu urmaream zilnic sa vad care e situatia cu atentatele, inclusiv stirile cnn la ora 16; asa am vazut in direct si tragedia WTC, dupa o saptamina am nascut, in ziua programata in functie de programul de zbor al lufthansa...sotul meu a fost cu noi citeva zile, apoi s-a dus in germania la lucru... cind sara a implinit 7 sapatamini am plecat cu amindoua fetitele, avea 2 ani si 3 luni, in germania; sintem deci aici de un an si 4 luni; stiu ca pentru mine sanse de a gasi job in profesia mea nu exista, nu stiu limba si cu asta ma lupt acum; dar eu sint impacata, cred ca am procedat bine, si de-o fi, cel mai rau caza sa ne intorcem in romania, macar stiu ca anii astia in care mi-am crescut bebeii i-am trait intr-un mod mai placut si mai usor, intr-o tara care iti ofera, ca mamica destule lucruri fata de zeroul absolut din romania; (mi-am amintit citind ce scria o mamica , singurul loc unde poti merge cu un copil mic, cind afar ploua e supermarketul! asta e un mic amnunt poate dar iti toaca si el nervii...)
mi-e dor de multe lucruri dar prefer sa fiu aici acum cind multe se deterioreaza in romania, si, am amai spus-o sa nu ajung sa urasc locurile pe care le iubesc acolo; mergem in vizita dar nu mai vreau sa traiesc acolo;cit despre profesia mea, duca-se, am sa accept ce oi gasi cind va fi sa fie si cu asta basta!