Gresesc eu?
Raspunsuri - Pagina 3
Maruta spune:
iubita nu esti exagerata 
... asa suntem noi femeile (sau unele dintre noi) ... imi aduc aminte ca inca de foarte tanara am vrut un copil ... si am trecut prin tot felul de stari ... atunci credeam ca va rezolva unele treburi ... acum as vedea "aceasta problema" ca pe o implinire ...
cat despre barbati ... rufus zic eu ca a pus punctul pe "i"
despre al meu barbat eu cred ca oricat de serios si cu picioarele pe pamant ar fi ... tot un copil va ramane ... un copil mare (si daca al meu sot ar avea dreptul la replica ar spune "cine se aseamana se aduna")
sotul tau cred ca isi doreste copii ... atat doar ca te lasa pe tine sa decizi acest lucru ... si zic eu ca e un lucru foarte frumos ... oricat de mult te'ar ajuta in aceasta situatie ... o sa vezi ca sunt lucruri pe care n'o sa le faci decat singura ... doar el o sa mearga in continuare la serviciu si tu o sa ramai acasa cu bebe ... deci atunci cand a spus "Pai tu hotarasti, ca doar pe tine o sa te chinuie!" ... cred ca asta a vrut sa spuna.
sotul meu isi doreste foarte mult un copil ... si eu sunt curioasa daca atunci cand se va naste acest copil ... ii vor sclipi ochii ca atunci cand si-a luat masina !
dehhh doar o curiozitate
asa ca eu cred, ca de fapt, pe tine te sperie putin "aceasta responsabilitate", pe care ti-a pasat-o al tau scump si smecher sot, de a decide daca e sau nu momentul sa aveti un copil ...
sufletul tau ce zice ???
Aristotel Zamisar's - iubitul meu ... motanul
adelamaria spune:
Ce-mi spune mie sufletul? Imi TIPA, nu-mi spune...
Imi spune DA, mai ales ca, slava Domnului, am avea ce sa oferim unui copil...Dar degeaba imi spune mie sufletul asta, daca de fiecare data cand sa trec la fapte, iubitul meu mai face cate o boacana de raman tampita, da cu bata-n balta de numa' numa' si mi se taie tot avantul pentru ca stau atunci si ma intreb daca el e destul de matur si de responsabil 
Pofta vine mancand, de acord Rufus, dar nu stiu daca imi permit sa imi asum asemenea riscuri in aceasta problema...
Maruta, tocmai ca stiu si eu ca sotul meu e smecher si mi-a pasat mie responsabilitatea...exact asta ma deranjeaza...Incerc din rasputeri sa cred ca a vrut sa fie un finut si un sensibil si s-a gandit la mine, dar indoiala persista 
...
SimonaBB, uite de la mine...Ai spus exact cuvintele pe care mie mi-e teama sa le pronunt! Va rog sa ma credeti ca incerc, chiar incerc sa abordez problema asa cum ati spus multi dintre voi: sa fiu relaxata, sa profit, sa-l iau asa cum e, sa ma bucur ca nu ma preseaza...Stiu ca suntem tineri, stiu ca avem timp, stiu ca acum e momentul sa ne distram, sa ne bucuram unul de altul...Si totusi...am senzatia ca evoluam in directii diferite, din pacate...Iar zilele astea tocmai am primit un nou exemplu...
...Si sunt tare trista pentru ca il simt la km distanta si nu stiu cum sa fac sa nu ma mai simt asa...Pur si simplu ma simt inselata...pentru ca s-a schimbat...Stiu ca fiecare din noi evolueaza, creste, se maturizeaza, se schimba...dar se pare ca in acest moment evoluam in directii foarte diferite, iar lucrul asta ma umple de tristete...
Asta e! Oricum, eu va multumesc pentru sfaturi...
catty spune:
Buna Adelamaria,
Sa iti spun eu cum am facut, dar inainte trebuie sa o iau de la Adam si Eva ca sa intelegi.
Acum 2 ani in luna martie am pierdut un copil, luna mica, 5 saptamani. Eram in anul cu licenta, stres, oboseala si tot tacamul. Medicii "buni" de la noi au zis ca nu e nevoie sa ma curete pt ca aveam hemoragie puternica si li s-a parut ca am eliminat tot, asa ca mi-am dat doar un tratament cu antibiotica... surpriza insa...... la 3 luni dupa aia am aflat cu stupoare ca am septicemie. Asa ca m-au operat de urgenta la Spitalul Militar.
Au stat cu mine mai bine de 2 ore in sala de operatii de mureau ai mei pe afara.
M-am facut bine Slava Domnului. La un an dupa operatie am facut un control amanuntit ca sa vada daca uterul este cicatrizat cum trebuie si am avut o alta "supriza" cand doctorul mi-a spus ca nu sunt intacta asa cum credeam eu. M-am pus pe jelit am facut scandal si tot tacamul.
Apoi m-am calmat si am mai asteptat un timp ca sa deschis discutia despre copil.
Acum vreo 6 luni am inceput sa tatomez terenul... Sotul meu imi spunea ca si al tau" Cand vrei tu, facem ce vrei tu" si simteam ca turbez. Este vorba de o noua viata nu de un kg de cartofi pe care il cumperi din piata..... Simteam nevoia sa il simt alaturi sa stiu ca daca va merge ceva prost il voi avea alaturi si nu va spune " nu te plange ca tu ai vrut". Asa ca au inceput discutiile mult mai dese, cu acelasi rezultat.
Pana la urma am vorbit cu o colega de a lui de serviciu cu care se intelege el cel mai bine si cu care vorbeste totul si ea mi-a spus ca sotul meu drag vrea un copil, dar ca ii este frica sa nu patesc ceva. "Mai bine fara copil, zicea el decat sa trec prin ce am trecut cu ea in spital, adica cu mine".
Asa ca am luat taurul de coarne si intr-o dimineata i-am spus: "de azi nu mai iau pastile, perioada de refacere s-a incheiat si o sa vedem ce va iesi", si culmea a spus atunci ca vrea copil.
De atunci incercam. Luna trecuta am sperat sa fie bine, imi intarziase ciclul, dar am zis sa astept un pic inainte sa merg la medic. De 8 martie mi-am luat inima in dinti si am facut un test de sarcina care a iesit negativ. Deziluzie totala, durere si toate celelalte. Sotul meu parca a simtit ceva, m-a sunat si eu taman plangeam de mama focului la birou. I-am spus de s-a intamplat si m-a rugat sa ma calmez. Apoi m-a sunat o colega de la el de la serviciu si m-a intrebat daca am ceva pt ca sotul meu este in baie si lor li se pare ca plange. I-am povestit si ei si ea mi-a promis ca il va calma.
O ora mai tarziu sotul meu era la mine la serviciu cu un buchet enorm de flori si cu niste ochi rosii ca se vedea clar ca plansese si el.
Abia atunci am inteles ca vrea si el un bebe ca si mine, dar ca ii era greu sa recunoasca.
Concluzia povestii mele lungi este ca unii barbati, ca al meu si poate ca al tau, se exprima mai greu si asteapta sa fie impinsi de la spate, ca sa zis asa. Cred ca lor le este frica de un esec mai mult decat noua pt ca asta ar insemna ca nu sunt destul de barbati.
Sfatul meu: ia taurul de coarne, renunta la contraceptie si va fi ce va vrea Dumnezeu pana la urma si iti garantez ca va fi cel mai fericit om cand va afla ca e tatic.
Sper ca nu te-am plictisit cu povestea mea, dar poate inveti ceva si de la mine, asa cum toti trebuie sa invatam de la cei din jur.
Te pup si sa ai grija de tine.
Astept un happy-end si pt tine.
catalina
adelamaria spune:
Multumesc frumos, Catty! Ajuta sa stiu ca nu sunt ciudata pentru ca gandesc asa cum gandesc si simt asa cum simt...Ai dreptate, asta as vrea sa simt: sa-l simt alaturi, sa simt ca isi asuma si el raspunderea...Ai dreptate, nu vorbim de un sac de cartofi...e vorba de o noua viata, iar asta ar trebui sa aiba aceeasi semnificatie si greutate pentru toti, indiferent ca venim "de pe Venus sau de pe Marte", nu?...Da, si eu vreau sa evit situatii ciudate de genul "nu te plange, nu te miorlai, ca doar tu l-ai vrut!!!!" Si stii de ce? Pentru ca eu asa ceva n-as putea ierta! Niciodata! De asta ezit atat de mult sa iau o decizie...incerc sa previn...
Povestea ta m-a impresionat, mai ales ca din toata suferinta a iesit si ceva bun: macar ai aflat care sunt sentimentele sotului tau, stiti acum ca aveti un obiectiv comun...
Eu iti tin pumnii, sa aveti cat de curand o minune mica alaturi, care sa va bucure viata!
catty spune:
Buna din nou Adelamaria,
Iti multumesc pt cuvintele tale. Mai cred ca trebuie sa mai lasi un timp discutia asta, sa il lasi sa se obisnuiasca cu ideea si apoi sa redeschideti subiectul. Dupa cum ti-am mai spus barbatii sunt cei care se tem cel mai mult in incercarea de a avea un copil. Ce e drept si noi fetele ne schimbam si ei simt ca toata afectiunea noastra se va indrepta catre cel mic si ei nu vor mai fi in centrul atentiei noastre. Trebuie sa ii facem sa inteleaga ca nu va fi asa, ca bebe nu va face decat sa ne uneasca mai tare si sa ne faca sa ne simtim intra-devar o familie in adevaratul sens al cuvantului.
Dar cu perseverenta totul se va rezolva in cele din urma si pentru tine. Nu mai pune la suflet ceea ce face el atunci cand da cu batul in balta. La inceput ma suparam si eu dar acum am invatat ca daca nu ii zic nimic isi va da singur seama unde a gresit si ca se va indrepta fara sa ii mai fac eu morala.
Ai grija de tine si sa dea Dumnezeu sa se intample ceea ce vre tu.
Te pup
catalina
Anculina spune:
Odata ce ti-a intrat in suflet dorinta de a avea un copil pentru tine nu mai e cale de intoarcere !
Dar nu e corect fata de el sa il presezi ! Iar mai tarziu, daca va fi de acord doar sub efectul presiunii tale, la greu chiar iti va reprosa sau te va lasa cu tot greul pe umerii tai fiindca: " Stii ca eu nu eram pregatit ! ", sau chiar va fugi de responsabilitatea de a avea un copil.
Pentru a evita toate astea trebuie sa ai rabdare sa ajunga si el acolo unde tu esti deja : la dorinta arzatoare de a avea un copil !
Pentru ca a avea un copil inseamna nopti nedormite, restante la somn cat China, colici, pampersi cu KK, haos in viata sexuala, prioritatile de pe locul 1 pana la 10 il vor privi pe copil, abia apoi poate va va mai veni si voua randul...A avea un copil nu inseamna numai jucarii, lucrusoare minuscule, fundite, maimutoi...
E si extrem de greu si trebuie sa fiti amandoi la fel de pregatiti si de doritori, pentru a nu dezerta in fata greului...
E greu sa ai rabdare cand ti-a rasarit in suflet dorinta de a avea un copil, dar pentru confortul tau psihic de mai tarziu mai bine mai ai rabdare, lasa-l sa ajunga si el acolo, iar apoi sa gustati impreuna cu aceeasi emotie clipele primei ecografii, primei miscari, a nastarii, primului zambet...
Sau poti sa il pui in fata faptului implinit si poate se va adapta din mers si iti va fi un sprijin imens, cine stie ?
Fiecare cuplu are ritmul lui, propriul lui drum...
Daca iei totul prea in serios, faci riduri !Zambeste !
adelamaria spune:
Anculina, multumesc pentru sfaturi! Ai mare dreptate...Dar sa nu crezi ca sunt genul care sa stea mereu cu gura pe el, pe acelasi subiect. Mai mult, discutiile respective am facut in asa fel incat sa para "intamplatoare" si "ipotetice" (desi numai eu stiu cata neliniste si nerbdare era in spatele lor!)...Sunt absolut de acord cu tine si tocmai de aceea ma abtin sa redeschid discutia; nici macar aluzii nu fac, nici macar nu-i arat copii mici pe strada...nimic...Ma gandesc si eu ca asa cum pe mine "m-a lovit" din senin, asa o sa i se intample si lui...Sper doar sa am destula rabdare!
M-am gandit si la varianta de al pune in fata faptului implinit, dar nu mi se pare corect, cel putin nu in cazul nostru...Nu cred ca ar lua-o la fuga, dar, ce sa faci, asa sunt eu, mai idealista, vreau sa fie totul perfect, sa luam decizia impreuna, apoi sa asteptam rezultatul testului impreuna, sa numaram lunile impreuna...
Nu zic ca varianta soc n-ar functiona, dar am zis ca deocamdata mai bine sa mai astept putin...poate-poate, cine stie?
Eu sper in continuare 
Pupici,
Ana
Jill spune:
Inteleg foarte bine dorinta ta fireasca de a avea un copil
, dar eu zic ca ar trebui sa apreciezi si atitudinea lui. El inca are viata plina doar cu tine
.E o mare bucurie sa te iubesca pe tine si apoi copilul va veni pe parcurs, ca o implinire a dragostei voastre.
Pe de alta parte cu anii acestie nu o sa te mai intilnesti niciodata. Voi doi, tineri, casatoriti, fara alte griji, doar cu gindul la vacante.
Un copil e o binecuvintare, dar inseamna si responsabilitati serioase si scarificii si renuntari...
Nu te grabi! Lasa lucrurile sa curga firesc si va veni si bebe.
Pina atunci mai capeti maturitate, experienta, intelepciune...
Citi ani ai?
Eu am avut copilul la 24 de ani, dupa trei ani de casatorie. Am plins cind am aflat vestea. De bucurie.Eram totusi, eu, un copil mare...Am reusit sa fiu o mamica foarte responsabila si implicata in tot ceea ce insemna grija si educatie pentru copilul meu...Astazi pot sa spun ca si sotul meu este foarte implicat in cresterea copilului nostru, desi la inceput era cam dezorietant.
Asadar, nu te grabi!Bucura-te de viata, de prezent si crede in viitor!