Agresata...sufleteste !
Agresata...sufleteste ! | Autor: soledad
As vrea sa primesc un sfat de la cineva de specialitate (Carmen, daca ai vreodata timp) sau de la cei care s-au mai confruntat cu astfel de probleme.
Eu si sotul meu, desi am divortat de curand, am mai locuit o perioada impreuna, pana sa ne rezolvam fiecare problema cu locuinta. Stiu ca pare absurd, dar estimasem ca divortul va dura cel putin trei luni. Insa ne-a fost acordat de la prima infatisare.
Avand doi copii si nefiind convinsa ca am procedat bine divortand, am mai dat o sansa relatiei noastre, am incercat sa functionam ca o familie. Dar, evident, ne-am lovit de aceleasi probleme nerezolvate.
El este foarte orgolios si foarte frustrat socio-profesional, adica nu-si gaseste locul in societate, nu se poate adapta la un loc de munca si printre oameni. Ca urmare, sunt momente in care isi manifesta agresivitatea si ura impotriva mea intr-un mod tacit, considerandu-ma pe mine vinovata de problemele lui existentiale.
Pe de alta parte, nici eu nu sunt "normala", fiindca manifest o empatie exagerata fata de starile celorlalti oameni, adica simt ce simt ceilalti oameni si ma "incarc" la fix cu starile lor sufletesti...
Asa ca va dati seama ce combinatie exploziva e intre noi. Lucrurile se desfasoara cam asa: el intra in acea stare sufleteasca de ura mocnita, adesea indreptata impotriva mea. Eu il simt imediat, dar am invatat sa rezist o oaresce perioada fara a ma "molipsi" de starea lui. Timp in care incerc sa imi vad de ale mele, sau incerc sa-i vorbesc calm, sa vedem care e cauza supararii lui. Dar nu merge... Incetul cu incetul, acea stare negativa a lui pune stapanire pe mine, ca un fel de mlastina, sau ca si cum as fi inchisa intr-o camera plina cu un aer otravit si nu mai pot respira... Si atunci eu, care in general am o fire blanda si pasnica, incerc sa ma eliberez, oricum, prin orice mijloace. Incep sa tip, sa plang, sa il jignesc chiar, arunc cu obiecte in perete, trantesc usi, orice, numai sa scap de acea stare otravitoare... Imi fac "numarul" - timp in care el, in mod miraculos, se linisteste, se elibereaza de starea de ura, nu zice nimic ! Apoi eu raman epuizata, stoarsa sufleteste de energie, umilita si rusinata de reactia mea colerica ...
Daca cineva asista din exterior la conflictele noastre, vede un om tacut, "linistit" -el- si o persoana ce tipa ca o nebuna, din senin !-eu... deci eu sunt agresoarea...
Ca urmare, mult timp m-am gandit ca e numai vina mea, ca eu sunt aia nebuna...
Apoi am citit despre personalitatile dificile, am aflat ca exista o tulburare de personalitate pasiv-agresiva -m-am gandit ca el ar putea fi asa si ca poate conflictele astea nu sunt numai din vina mea.
Mai nou, mi-am dat seama ca eu chiar il "ajut" pe el sa scape de aceste tensiuni ingrozitoare, pe care si le autoinduce datorita gandurilor lui negative, dar el fiind foarte interiorizat, are nevoie de altcineva care sa "scoata", sa exteriorizeze aceste tensiuni...il ajut deci sa se elibereze de demonii lui sufletesti, joc acest "nobil" rol, gratie capacitatii mele de empatie si laturii colerice a temperamentului meu. O simbioza desavarsita intre noi doi...dar de fapt nu, caci eu nu am nevoie de asta !!! Eu vreau sa fiu o mama calma, linistita, pentru copii mei.
Aici, pe forum, se dezbat cazuri de agresivitate fizica, sau verbala. Dar agresivitate psihica, pe tacute, aceasta se pune oare ? Poti sa-i spui unui om: nu ma mai agresa cu ura ta ? In starile noastre bune, chiar am dezbatut aceasta, am constientizat din ce in ce mai mult ce se intampla, el a recunoscut ca asta simte, dar in continuare reactioneaza la fel. Si eu ...
Chiar azi am avut un nou episod, si am hotarat amandoi ca n-are sens sa mai credem ca putem indrepta ceva.
Poate ca mi-as fi dus crucea mai departe, dar imi e teama pentru copii, sa nu capete si ei aceste manifestari, ale lui sau ale mele, asistand la aceste certuri...
Nu stiu daca a avut cineva timp si chef sa citeasca ce am scris, sau daca pare coerent. Dar chiar as vrea sa stiu daca mai este cineva in situatia asta bizara.
Raspunsuri
Adela99 spune:
ce frumos si bine ai descris o situatie bizara (cum ii spui tu)
eu am trecut prin ceva asemanator, dar la timpul respectiv nu am interpretat situatia ca si tine ... eu am ajuns la concluzia ca eu raspundeam urii lui mocnite cu izbucniri verbale pentru ca de fapt ma deranja ce citeam in privirea lui, adica: vina, ura (poate e cam mult spus)iar eu voiam sa vad dragoste si intelegere si atunci din neputinta izbucneam ca mai apoi sa am aceleasi sentimente de care vorbesti si tu
sfaturi? nu am din pacate ... pentru ca o situatie sa se schimbe, cred ca trebuie sa ne schimbam noi reactiile la situatia data... da e destul de greu (nu si imposibil)ca doar oameni suntem :-)
simina2005 spune:
Trebuie sa gandim pozitiv!
Soledad, sa sti ca nu esti singura care treci prin aceste stari.Majoritatea cuplurilor le au, important este sa reusim sa deosebim relatia de cuplu de cea de familie.Inteleg ca relatia de cuplu s-a terminat, cel putin pe hartie, dar vezi si tu ca acea hartie nu v-a adus linistea la care fiecare a sperat. A mai ramas familia care sufera, pentru ca familia este data de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu v-a unit pe voi prin alte metode numai de el stiute:juramintele facute in biserica, copilasii, botezul copiilor, si alte multe amintiri frumoase pe care nici o hartie din aceasta lume nu vi le poate lua. Tu esti flacara care incalzeste si lumineaza acest camin, si simti ca nu mai poti. Incearca sa gasesti toate partile frumoase ale acestei familii:
-3 copilasi sper ca sanatosi si dragalasi
-un acoperis deasupra capului
-amandoi parintii sunteti in viata si va puteti ajuta copii si lista o poti continua singura. Puteti face o lista cu ce nu-i bine,si de ce. Vina nu trebuie sa o poarte nimeni. Nu castigati nimic daca gasiti vinovatul fara a gasi si solutia.incercati sa vedeti lucrurile frumoase din jurul vostru.Atunci cand o sa va puteti bucura de lucrurile marunte pe care de multe ori natura ni le ofera gratis si o sa vedeti cat de frumoasa si simpla este viata pe acest pamant, cat de gingasa este o floare, cat de frumos canta o privighetoare, ce maret rasare soarele in fiecare zi, o sa vedeti ca nu merita sa ne luptam cu semenii nostri pt o farama artificiala de fericire. Pacat ca nu ai apelat la psiholog mai din timp.
Am gasit ceva care cred ca se poate aplica.
"Astfel, dupa cum arata prof. univ. dr. Irina Holdevici in cartea sa "Elemente de psihoterapie", pot fi utilizate si strategiile de tip paradoxal. Se pleaca de la ideea ca relatia constituie un sistem dinamic ale carui elemente se afla in continua interactiune si interdependenta. Modificarea unei componente (un membru al relatiei) antreneaza automat modificari ale celeilalte. De exemplu, daca partenerul care sufera de lipsa de afectiune se "imbolnaveste", pentru a-si exprima astfel indirect aceasta nevoie, celalalt este nevoit sa isi schimbe comportamentul si sa devina mai deschis sau mai ocrotitor.
In terapia paradoxala, terapeutul adanceste criza pana o face insuportabila, moment in care apare explozia. Nemaitolerand situatia, partenerii sunt nevoiti sa-si modifice radical comportamentul. De exemplu, daca problema cuplului o constituie certurile interminabile, psihoterapeutul le poate spune celor doi sa se certe in continuare si cat mai des, chiar si fara motiv. Sau, in cazul mariajelor in care un partener este dominant si autoritar iar celalalt este pasiv, el poate recomanda intensificarea comportamentului autoritar si dominator, pana cand cel dominat se revolta si instituie un echilibru al puterii. O alta metoda interesanta consta in jucarea unor scenarii tipice de conflicte, ca in realitate sau cu rolurile inversate. In ultimul caz, cei doi experimenteaza simultan situatia celuilalt, atitudinea si sentimentele lui si invata sa-si inteleaga mai bine partenerul si motivul pentru care reactioneaza intr-un anume fel. Astfel, fiecare capata o viziune alternativa asupra conflictului, ceea ce creeaza premisele unei rezolvari mai bune a acestuia. Se pot da si "teme" pentru acasa, in care schimbarea rolurilor sa fie o sarcina de indeplinit pe o anumita perioada. De exemplu, intr-un cuplu in care unul dintre soti preia aproape in totalitate si sarcinile celuilalt, i se cere celui pasiv ca timp de o saptamana sa rezolve el toate problemele gospodaresti, in timp ce partenerul va sta deoparte."
Teoretic este OK dar practic este greu.Important este sa iesiti din cercul vicios al urii si vinovatiei, sa incercati sa va intalniti cat mai rar posibil,astfel incat sa va fie dor unul de altul ( nu crezi ca este posibil) si sa incercati sa va recapatati respectul de sine si unul fata de celalalt. Copii vostri trebuie sa fie mandri de parintii lor, la fel si nepotii si stranepotii...
Simina, Andrei
si Diana
soledad spune:
Adela, cum s-a rezolvat conflictul vostru? V-ati despartit...sau v-ati schimbat fiecare ?
Simina, multumesc pentru sfaturi ! Da, a trebuit sa constientizez si asta, ca faptul ca ne leaga sau nu un act de casatorie pana la urma nu rezolva nimic, in situatia noastra. Am ezitat mult cu divortul, caci imi spuneam si eu ca "ce Dumnezeu a legat, om sa nu dezlege"..
Dar n-am mai putut. Vom incerca si sa ne despartim fizic, adica sa nu mai locuim impreuna. Sa vedem ce mai iese de aici. Desi daca facem asta si eu voi reusi sa ma descurc singura cu cei doi copilasi ai nostri, nu cred ca se va mai pune problema sa ne refacem familia, nu stiu... Cel mai bun lucru care ni se mai poate intampla este sa ramanem in relatii prietenesti, de dragul copiilor.
Azi am discutat si mi-a mai spus ca si el se simte groaznic de stresat de reactiile violente pe care am inceput sa le am in ultima vreme la starile lui... Pana nu de mult, nu reactionam asa, plangeam doar, il amenintam ca divortez (dar nu ma credea in stare), asa ca el chiar ma manipula astfel, cu agresivitatea lui tacita, in multe situatii, stiind ca de teama sa nu il "supar", fac cum vrea el. Acum vede si el cum e sa te chinuie, sa te agreseze cineva...
Cred ca daca mai stateam o perioada impreuna, ne mai certam de cateva ori asa, efectul de bumerang functiona - precum in articolul pe care l-ai anexat tu, Simina - si se potolea el si ma potoleam si eu. Dar nu mai am putere si rabdare, sunt "stoarsa".
In patru ani de casnicie, lucrurile au scapat de sub control, eu am fost prea "moale" si respectul dintre noi s-a dus...
Trebuia sa ne fi impus limite in comportamentul unul fata de celalalt, de la bun inceput, acum se pare ca e tarziu.
Adela99 spune:
quote:
Originally posted by soledad
Adela, cum s-a rezolvat conflictul vostru? V-ati despartit...sau v-ati schimbat fiecare ?
ne-am despartit (privirea aia n-a disparut totusi dintr-o data, a mai durat un an-doi)... si ne-am si schimbat fiecare ... in noile relatii
Elise spune:
nu stiu exact ce sfat sa iti dau, dar cred ca trebuie sa gasesti o solutie de a te "imuniza" la ceea ce iti transmite.
Nu poti sa il ignori?
Sa incerci sa iti induci, sau macar sa mimezi. o stare de voie buna, pentru a contracara efectul negativ pe care il are asupra ta?
Fiind o persoane empatica, poate poti prelua de la alte persoane - prieteni, prietene, colegi, chiar copii- energie pozitiva, optimism si veselie,a stfel incit sa vii acasa cu "rezerve" suficiente pentru a contracara efectul lui.
Elise
Rufus spune:
Am stat doi ani cu fosta sotie dupa divort. Si inca atatia separati, dar cu multe in comun. Degeaba. Altceva decat sa pierdem timpul n-am realizat, desi eu speram ca Ioanei, fetei noastre, sa-i fie mai bine. Si stiti ce mi-a spus cand i-am explicat, jenat, ca am gasit pe altcineva in locul mamei ei, cu care o sa locuim? "In sfarsit, o sa am si eu o famolie!". Si eu care credeam ca-i fac un bine...
http://community.webshots.com/user/tora97
gabirus spune:
Draga Soledad si experienta mea este oarecum apropiata de a ta. Doar ca nu am ajuns (si sper ca nu va fi cazul) la un divort, intrucat am reusit in mare parte sa trecem peste greutati. La noi ura s-a declansat pe fondul unei neincrederi si uri prealabile datorate unor experiente triste din alta relatie. Iar pentru mine lucrurile s-au degradat incet incet, in masura in care pe el l-a covarsit responsabilitatea de a avea o familie si a devenit prea sobru, strict, econom; asta in conditiile in care eu aveam 20 de ani la casatorie, eram studenta, zapacita, libera, rebela si nu era nimeni in jurul meu care sa ma poata opri cand imi puneam ceva in minte (ce-i drept, asta nu inseamna ca erau toate bune acolo in mintea mea ).
Si asa ne-am transformat amandoi, am devenit mai tristi, stresati, acri, artagosi. El devenise foarte cicalitor si vesnic nemultumit; nu eram o gospodina, mama etc. suficient de buna pentru el. Nu ii acordam suficienta atentie.
La un moment dat eu am clacat si am calcat putin pe aratura. Din acel moment s-a declansat in el ura mocnita pe care o purta in el pana atunci. Iar eu cand vedeam asta in privirea lui, nu ma puteam stapani sa nu il provoc pana izbucnea razboiul si se aruncau cuvinte grele si dureroase. A durat multe luni pana am ajuns sa ne reechilibram si am inceput sa redevenim ceea ce eram inainte de degradare. Am regasit ceea ce era frumos in noi si in relatia noastra si poate chiar mai mult.
Te sfatuiesc sa incerci sa faci la fel. Si nu doar prin el sa te gasesti pe tine. Daca tu te vei regasi, il va ajuta si pe el sa se regaseasca alaturi de tine.
Stiu ca este greu ... dar cred ca intr-un fel izbucnirile fac mai bine decat tacerea. Ce-i drept, nu si pentru copii. Asta ma doare si pe mine.
Incearca sa iti amintesti ce anume iubesti la el, ce anume te-a facut sa te indragostesti de el, si priveste bine - mai exista acele lucruri? Mai pot fi ele revitalizate, readuse la lumina?
E o lupta grea si lunga, dar in final merita.
gabirus
soledad spune:
Elise, ai dreptate, cred ca asta ar fi o contrapondere a acelor energii negative - sa mai ies in lume, sa intalnesc alti oameni. Chiar a functionat in primii ani de casatorie, mai ieseam in cercul meu de prieteni uneori, plus oamenii de la job. Dar de cand sunt in concediu de crestere a copilului, plus ca problemele pe care le-am avut in ultima vreme m-au facut sa ma izolez de oameni... cu el petrec cea mai mare parte din timp... Din fericire, mai sunt si copii, ar trebui sa fie suficient, dar nu e mereu. Poate cand o sa reincep serviciul o sa fie mai bine.
Rufus, deci mai sunt cazuri din astea ciudate in care sotii divorteaza si locuiesc impreuna ?! Credeam ca sunt singura...
Este in primul rand din cauza copiilor, eu am nevoie de ajutor totusi, oricat m-am dat de batoasa ca-i cresc singura, apoi din motive financiare, din obisnuinta - si am hotarat sa mai incercam o luna, sa vedem daca reusim sa ne stapanim amandoi sa ne dam in spectacol in fata copiilor. Apoi, mai vedem. Nu cred ca o sa ne refacem relatia de cuplu totusi, ci doar ca e o despartire desfasurata in timp...
Gabirus, am trecut si noi prin aceasta perioada, de imbunatatire a relatiei - si atunci ne-am hotarat sa facem al doilea copil al nostru. Si o perioada apoi, am fost o familie OK,ne intelegeam destul de bine. Dar iata ca nu am rezistat la o perioada mai grea din viata noastra, cand si-a bagat dracu' coada si s-a ales prafu' de tot ! Probabil din cauza ca nu cladisem o relatie suficient de puternica, sa fim rezistenti la probele si ispitele la care ne supune viata.
Uf, sunt obosita, nu vreau sa ma mai gandesc. Mai incercam o luna de trai in comun si intre timp vine primavara. Cand soarele straluceste pe cer, totul e mai usor si mai limpede.
roz6 spune:
Soledad, intr-o oarecare masura toti oamenii simt starile celorlalti, dar nu sunt constienti. Problema apare doar atunci cand esti constient. (Ai facut cumva yoga? Astfel de dereglari pot aparea din cauza cultivarii receptivitatii).
Poate ca sotul tau nu e singurul vinovat; poate e stresat de la serviciu, poate ca e si el agresat la randul lui.
Am avut aceeasi problema ca si tine (doar ca "dusmanii" mei erau la serviciu) si eu mi-am rezolvat-o schimbandu-mi conceptiile; am considerat ca tot ceea ce simt imi apartine si m-am straduit sa judec oamenii dupa fapte, sa nu iau in considerare starile (astfel se distruge receptivitatea).
N-ar strica sa mergi duminica la biserica si chiar sa tii post si sa te impartasesti - o perioada lunga.
Multa bafta!
cristiama spune:
Soledad,
Parca as retrai trecutul. Imi aduc aminte de priviri pline de ura, de taceri reci si lungi, de weekenduri in care as fi preferat sa merg la servici!
Raspunsul meu era asemanator cu al tau: plangeam, aruncam cu ce-mi cadea la mana, spuneam rautati!
Da ce-mi dau seama este ca eu reactionam de fiecare data la fel.
Ne-am despartit.
Ne-am impacat.
Acum cand ii vad din nou privirea ACEEA, uneori din motive stupide: mancarea la KFC e prea picanta, etc. Pe mine ma pufneste rasul!
Se poate cand noi suntem impreuna, afara e soare- sau ninge sau orice altceva tu sa fii asa de botos? Stii ca-i trece?
Sant sigura ca REACTIA TA o poti schimba.
L-ai dezarma complet daca ai incepe sa razi! Si l-ai obliga sa reactioneze altfel.