Am o problema ?

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Am o problema ? | Autor: Jeff

Salutare,

N-am mai deschis de mult timp un subiect: am senzatia ca citindu-va pe voi imi e de ajuns.
Azi am citit pe forum un subiect recent, interesant despre motivatia de a aduce pe lume un copil. Unele fete de pe DC spuneau acolo cat de fericite le-au facut pe ele nasterea bb-ului. Si pe mine, dar nu de la inceput....
Cred ca o sa spuneti ca sunt nebuna, poate ca m-a afectat cine stie depresia postpartum, nu stiu.
Ideea e ca auzeam in stanga si in dreapta ca mamele au plans de bucurie cand au vazut pentru prima oara copilasul lor.
Am vazut filme, au auzit declaratii de acest gen, ei bine, ma gandeam ca si eu voi simti acelasi lucru.
NU, lucrurile au stat cu totul altfel in cazul meu: mi-am dorit copilul din totdeauna, pur si simplu am iubit de cand ma stiu copii, si mai ales mi-am dorit fetita. Dumnezeu mi-a dat o fetita minunata exact cand am vrut-o. Este superba, desteapta, sanatoasa, minunata intr-un cuvant, lumina ochilor nostri, tot ce ne-am dorit.
DAR, cand am nascut (am nascut repede si relativ usor) mi-au adus a doua zi fetita si cand am vazut-o n-am simtit nimic. DAR NIMIC !
Si acum stau si ma intreb daca sunt sau nu om normal, daca nu cumva sunt dusa. De ce sentimentele mele au venit in timp? De ce nu am putut sa-mi iau copilul in brate din prima, sa o sarut cu foc si sa o alint ?
Am avut grija de la inceput de ea, am fost poate prea stresata, ingrijorata, nu stiu, dar imi pare tare rau ca nu am putut sa ma comport asa cum consider acum ca ar fi fost normal.
Acum o iubesc nespus, viata fara ea ar fi un nonsens, toate gandurile mele se indreapta asupra ei, e aerul pe care il respir.

Nu stiu, a trecut cineva prin asa ceva ?
Poate ca nu am avut instinct matern?
Melania & Anna-Luciana

Raspunsuri

Inceputul discutiei

Pag. 2

mariamunteanu spune:

Jeff, sunt o viitoare mama care-si tot pune intrebarea daca va reactiona potrivit cand isi va vedea copiii pt. prima data. Am citit ca iubirea de mama se invata si nu e neaparat ceva ce apare automat. Asa pot spune si eu ca-mi lipseste instinctul matern pt. ca, desi iubesc copiii si am considerat mereu natural sa am copii, nu mi-am dorit asta cu orice pret asa cum multe femei isi doresc inca de foarte tinere. Am asteptat mai intai sa-mi gasesc partenerul potrivit, sa avem conditiile materiale necesare si abia atunci am luat hotararea de a avea copii si am realizat ca-mi doresc cu adevarat copii, poate si din dragoste fata de sotul meu. Cand am ramas insarcinata m-am bucurat pe moment, apoi am inceput sa-mi pun tot felul de intrebari si chiar sa ma indoiesc ca facusem un lucru intelept. Abia cand am fost in pericolul de a pierde sarcina, s-a facut lumina in ínima mea si de atunci simt ca-i iubesc pe copiii care cresc in mine de nu mai pot si numai gandul ca se vor naste ma umple de fericire, indiferent ca vor fi frumosi sau urati, destepti sau nu etc.
NU esti de condamnat pt. ce ai simtit in primul moment, important e ca esti o mama buna si iubitoare. La urma urmei furtuna de hormoni din timpul nasterii poate duce la reactii mai ciudate si insasi aducerea pe lume a unei vieti e un eveniment care ne poate dezechilibra pe moment.
Sunt convinsa ca fetita ta e foarte fericita cu o asemenea mama.

Maria

nefertari spune:

Stai linistita ! Nu esti singura care a trecut prin asa ceva . Citind mesajul tau ,am retrait scena intalnirii cu pustiul meu , la cateva ore dupa nastere . Ma uitam la el curioasa ,straina ,fara pic de sentiment matern. La intrebarea mamei mele "ei,ce simti ?" - raspunsul meu a venit sec , de departe - "Nimic !" Si eu m-am speriat la vremea aceea - am intrebat multe femei - spre surprinderea si linistea mea am gasit raspunsuri asemanatoare.
N-am incercat sa gasesc o explicatie detaliata. Sentimentele au venit pe parcurs , imi iubesc copilul mai presus decat orice pe lume .

Eu,el(Alex-5ani)si ea(Adela-DPN 11.05.2005)

danat spune:

Ce mai conteaza???? Important este ca ACUM este totul pentru tine! Asta se simte din ce scrii...
Iar ca un raspuns la subiect, eu una nu am trecut chiar prin asa ceva, dar stiu o persoana matura, care mi-a povestit exact aceleasi lucruri pe care le descrii. Acea doamna isi iubeste acum baiatul la nebunie!
Si, ca o paranteza, ce dureaza mai mult? Un coup-de-foudre sau o iubire linistita care creste pe zi ce trece?

Poate te lamuresc alte fete mai mult....

Dana - mama lu' Radu Stefan

Poze la: http://community.webshots.com/user/danateu

roisin spune:

Eu cred ca marea majoritate am trecut prin asa ceva.

Instinctul "matern" il poti avea fata de orice, o vrabiuta, un catel pe strada, papagalul, floarea din ghiveci... asta se poate dezvolta si inainte de sarcina dar si mult dupa nastere, probabil el exista in stare latenta in orice femeie, dar are nevoie de un motiv sa iasa la suprafata. Posibil sa existe femei la care lipseste cu desavarsire, mai degraba as crede ca nu au prilejul sa-l dezvaluie, sau ca il poseda intr-o concentratie mai mica. Nu trebuie confundat instinctul matern (de protectie, de ajutorare) cu iubirea...

Fata de copil eu am inceput sa simt o idee de afectiune de cand era in burtica. Fac o paranteaza si spun ca eu is genul care vorbeste cu mustele, cu furnicile din parc, ba chiar si cu calculatorul, asa ca nu mira pe nimeni ca ajungeam sa dojenesc burtica pe strada cand imi ardea suturi in vezica sau sa o alint cand ma inghiontea gingas. Acolo era fiica-mea, imi intrase bine in cap treaba asta si prinsesem drag de ea, desi nu ne cunosteam pe de-a-ntregul inca.

Dupa nastere pe mine m-a incercat un puternic sentiment de curiozitate. Nu eram nici ultra-exaltata de copil, nici foarte usurata ca am scapat de chin, simteam ca mi-e draga dar asta era un sentiment deja existent, pentru ca imi creasem o legatura cu mica bestie care imi revolutionase corpul... pe urma zile intregi ma tot uitam la ea admirativ (era frumoasa, era a mea, lungana si carna, semana cu tac-su, zambea cuceritor...), asteptam si eu sa ma pocneasca un val de sentimente puternice si tot ce simteam era mila... era atat de mica, de statica si de neajutorata, dormea in continuu... ce sa fac eu cu mitzuca asta?

Mai departe stii si tu, sentimentele au inceput sa creasca: cand iti zambeste constient pentru prima oara parca prinzi aripi, cand trage un chiot sau rade in hohote iti vine sa iesi pe scara blocului sa strigi la vecini... acuma cand ma striga "mamei, mamei" sau vine si se cuibareste in poala mea, zic ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior.
E normal, iubirea este mai mult decat un instinct sau o reactie fizica...

Cat despre plansul de bucurie... daca ai avut un travaliu de 12 ore si o expulzie dureroasa rau, incep sa cred ca lacrimile vin mai degraba din usurare decat dintr-o dragoste nascuta instant.

http://www.bebelusi.august.septembrie.2003.home.ro

Jeff spune:

Fetele parca m-am mai linistit ! Va pup si va multumesc.
Am auzit si eu ca mamele care nasc greu se simt mai dezorientate cand vad copilul. Dar eu am nascut in 30 de minute, nici nu a mai avut timp Dr. Badiu sa mai cheme anestezistul pentru epidurala.
Problema e ca alaturi de mine in salon era o fetiscana de doar 17 ani care era in travaliu de vreo 10 ore cand am ajuns eu la Municipal si cand m-au adus in salon la loc ea se mai chinuia inca. A nascut cateva ore mai tarziu si si-a iubit baietelul din primul moment.
Ma uitam la fetica aia cum isi saruta baietelul si-l strangea la piept si nu avea nici casa, nici masa, nu era casatorita, maica-sa o alungase din casa si n-avea nici o treaba, iar eu, la 26 de ani, cu sot, familie, si tot ce isi doreste oricine ma gandeam cu groaza la copilul ala mic din patutul de langa mine, ce o sa fac cu el, cum o sa ma descurc.
Melania & Anna-Luciana

Sabina spune:

erai prea coplesita si speriata, chiar daca nu-ti dai seama.Faptul ca deodata te vezi in fata faptului implinit te paralizeaza uneori.
Asa cred eu!

Sabina si Sofia Galagia
www.desprecopii.com/forum/photo_album_cat.asp?sqldtl=834" target="_blank">Poze cu noi

Cele mai frumoase fete

Jeff spune:

Sabina, cred ca ai dreptate, la asta nu m-am gandit.
Melania & Anna-Luciana

camelia-daniela spune:

Dragä Melania,

eu nu cred cä esti "dusä". Din cele ce ai povestit se pare cä esti o mamä desävirsitä si eu cred cä nu trebuie sä ai sentimente de vinovätie cä nu ai simtit asa cum ti-ai fi dorit, sau cum au simtit alte fete care au devenit mame. Sentimentele materne nu se manifestä la fiecare femeie in acelasi fel...depinde de personalitatea si trecutul fiecäreia din noi. Unii oameni dezvoltä sentimentemai repede, altii mai incet.
Vreau sä-ti spun cä nici eu nu am simtit dragostea aia fulgerätoare cind l-am avut prima datä in brate pe fiul meu...eu sint o fire mai "zgubiliticä" si vreau sä-ti spun cä primul gind pe care l-am avut a fost: " ce vrea gindacul ästa de la mine?!!!" L-am tinut in brate si l-am studiat intii bine de tot, dupä care am inceput sä pling...se vedea clar cä micutului ii era foame, dar nu i-am dat sä sugä...mi se pärea groaznic numai gindul sä roadä cineva la "biberonul" meu!!!L-am dat inapoi plingind si infometat...stiam cä dupä 2 ore vom repeta treaba, asa cä am stat si m-am gindit bine de tot: "dacä nu-i dai sä sugä, moare säracu´de foame!!!"...asa cä mi-am luat inima in dinti, am scos "biberonul" si i l-am dat...säräcutul era asa de infometat cä plecäia lacom si atit de tare, cä se uitau toate celelalte 20 de mame la mine, care aläptau si ele si se mai si distrau de minune pe seama lui si a mea!!!
Dupä 3 zile de spital am venit acasä la soacrä-mea...vreau sä spun cä 2 säptämini mi-a fost fricä sä-i fac baie si misiunea asta a preluat-o ea pentru mine...pinä cind mi-am luat inima in dinti si am zis: "ästa e copilul meu si de acum inainte mä ocup numai eu de el!"....si de atunci am eliberat micutul de toate chinurile prin care trecuse timp de 2 säptämini: era infäsat ca un salam cu miinile legate de corp ca sä nu se zgirie pe ochi!!!! M-am dus si i-am cumpärat niste pantalonasi, i-am täiat unghiutele si sä vezi ce mai dädea Alexutul meu din picioare!!!...actiunea asta a supärat-o räu pe soacrä-mea, dar mi-am apärat cu vitejie postul de mamä si in scurt timp a cedat. Din acel moment a fäcut la mine "click" si vreau sä-ti spun cä am fost o mamä tare bunä. Asta zic eu!!
Citind subiectul täu, am stat si m-am gindit ce probleme as fi avut eu atunci de nu am särit in sus de bucurie...mama mea a crescut färä pärinti si nu a cunoscut niciodatä dragostea si apropierea unei mame...la rindul ei nu a stiut sä-mi arate nici mie prea bine ce inseamnä asta...poate si-a dat silinta in felul ei, dar nu a reusit decit sä mä facä sä am o mare fricä in fata ei...päcat cä a fost asa, dar eu totusi am incercat sä o inteleg. Cind mi-am cunoscut sotul, am incercat 3 ani jumate sä rämin insärcinatä si nu am reusit...nu puteam sä-mi inchipui o viatä färä copii - si vroiam 5!!!...dupä atita timp de chinuieli cu tot felul de medicamente si injectii am rämas gravidä...a fost o perioadä de nedescris!!...mä simteam cea mai importantä persoanä din lume!!!...nici cu scara nu-mi ajungeai la nas!!...dar nu mä intreba de ce!! - o explicatie clarä nu am, sentimentul era prezent de la inceput pinä la nastere.
Cind l-am väzut prima datä, am fost confruntatä cu realitatea si gindesc cä nu-mi venea a crede cit de mult s-a schimbat viata mea din acel moment. Eu sint o persoanä care isi lasä timp cind ia anumite hotäriri, sau cind e vorba de o schimbare relevantä. La mine era si o altä situatie, cä in tot acest timp am asteptat sä-mi iasä aprobarea de cäsätorie, urmind sä plec in Germania, asa cä nu-mi puteam face nici un plan concret!!!...in ziua cind l-am näscut pe Alex, a venit si sotul sä mä ia "acasä"!!!
Poate te-am ametit cu povestea mea...dar vreau sä-ti spun cä eu nu mi-am fäcut niciodatä ginduri cä nu as fi normalä...mi-am cäutat pinä acum numai scuze!!!...am glumit!!!
Nici tu nu trebuie sä te chinui cu astfel de ginduri, atita timp cit ai fost si esti o mamä cit se poate de bunä.

Pupici de la Cami.