De ce nu ma inteleg cu ai mei ?
De ce nu ma inteleg cu ai mei ? | Autor: Anculina
Ai mei - in special mama - m-au ajutat foarte mult in toate lucrurile majore in viata : facultate, nunta, cumpararea casei.Financiar si cu munca.
Pentru asta ii sunt recunoscatoare.
Dar in acelasi timp nu mi-a fost alaturi sufleteste in nici o incercare de-a vietii, nu mi-a vorbit niciodata de "acele " lucruri, nu m-a imbratisat, nu m-a pupat, la noi in casa nu am auzit niciodata " Te iubesc ".
Pe deasupra tata a baut toata viata si atmosfera a fost de cacao mereu la noi in casa.Mama a refuzat sa divorteze de tata, a preferat sa rabde.
Cand am luat la facultate in Bucuresti mi-am jurat ca n-o sa ma mai intorc niciodata acasa si am sa ma casatoresc cu un baiat din Bucuresti si voi ramane aici.Asa am si facut.
Povestea e mult mai complicata, dar acesta este un rezumat super - sumar.
Marea mea problema e urmatoarea : totusi, asa, buni, rai, cum sunt, m-au ajutat sa devin ceea ce sunt, mi-au oferit cele mai dorite lucruri de la viata : m-au tinut in facultate, m-au ajutat la nunta si mi-au cumparat casa.
De ce totusi nu ma pot abtine si simt ca o furie pe ei, de ce nu-i pot iubi calm, linistit, de ce nu le pot fi recunoscatoare, de ce
nu-i pot respecta ?
Nu sunt mandra deloc de mine si mereu imi propun : "Azi voi fi altfel ! "dar ceva se intampla, imi zice ceva si gata...
Se apropie Craciunul si suntem din nou certati.
Nu e vorba de o cearta simpla, bineinteles ca o sa-i sun, sa le urez toate cele, o sa le trimit bani sa aiba sarbatori mbelsugate, e vorba de un respect si o admiratie ce lipsesc din fundamentul relatiei...
Nu stiu daca a inteles cineva ceva...
Raspunsuri
danna2002 spune:
uite cum sta <<treaba>> la mine..Tata a baut toata viatza lui...pana si cand a trecut dincolo cred ca tot baut era....Cu duere spun NU cred ca l am iertat nici acum la 12 ani de cand nu mai este...pentru ca m a facut sa imi fie teama de el....si cu toate astea pe undeva sa il mai si iubesc ..vremea putzina in care am stat si cu el si cu mama.a fost un kin..Acum cand ma duc sa ii aprind lumanari...plang....dar stiu ca nu pot sa il iert cu totul..De acolo de sus rar cand il rog sa ma ajute o face..SE pare deci ca nu e prea suparat pe mine ca nu il iert..Mama bea si ea....cu mama ma intzeleg perfect cand e treaza...NICI pe ea nu cred ca am sa o iert in totalitate...sau poate...NU STIU...eu inca stau acasa...sunt studenta si traiesc alaturi de ea...serile tulburi..multele seri tulburi si putinele zile BUne ...iNcer sa ma bucur cand e treaza si sa nu sufar in fata ei cand e ametzita..Incerc sa o fac sa renunte..nu stiu daca o sa o faca vo data.
SI PENTRU mine mama a facut multe..fac meditazii sprijin moral...sprijin de roate felurile....si mi a fost alatruri..mi a spus ca ma iubeshte...DAR NU A PUTUT SA IMI ARATE PANA ACUM CA POATE IN NUMELE IUBIRII PENTRU MINE SA renuntze la alcool...OARE E..asa de greu..DA AM INTZELES IN TIMP CA sufletul e una si maladia e alta<ALCOOLUL>
De ce totusi nu ma pot abtine si simt ca o furie pe ei,SI EU SIMT PE TATA CA A FACUT O SI PE MAMA SA BEA...:( NU O SA TZI TREACA oricat te ai kinui e in fire omului sa simta furie pentru asa ceva...... de ce nu-i pot iubi calm? ca ei nu tzi au oferit in copilarie calmul....SI. linistea....de ce nu le pot fi recunoscatoare..LE ESHTI TACIT..UNDEVA IN TINE LE ESHTI SUNT SIGURA de ce
nu-i pot respecta ii respectzi prin simplul fapt ca ii suni..ca ii sautzi si ca tzi mai pasa de ei...SI CA DACA AI STII CA E UNUL DIN EI BOLNAV AI FI ACOLO..SUNT SIGURA ..si ai uita tot raul de de mult.
Nu sunt mandra deloc de mine MANDRIA NU CONSTA IN.<<"Azi voi fi altfel >>daca O SA VREI cu adevarat sa te schimbi si va fi scopul tau primordial vei reushi...TREBUIE DOAR SA VREI.
vorba de un respect si o admiratie ce lipsesc din fundamentul relatiei...NU AI CUM SA RESPECTZI PE UN TATA CARE BEA SI PE O MAMA CARE O CINSIDERI PREA SLABA...ASA CA nu mai problematiza ...de ce nu ii respectzi....e simplu ..din cauza diferentzelor de viziune si de mentalitate.
Sarbatori fericite!
Tot binele din lume!
danna2002
filofteia spune:
Tata nu bea, dar nici eu nu am fost niciodata apropiata de ei.
De multe ori imi spun ca trebuie sa fiu altfel... ii respect, dar nu ii iubesc... sau nu asa cum as fi vrut.
Baietelul meu imi spune "Imi place de tine mami!" As fi vrut sa pot spune si eu la fel mamei mele... dar nu pot... Nici macar nu-mi aduc aminte daca in copilarie am simtit ceva asemanator.
Sunt atat de incarcata de repulsie fata de ea incat atunci cand a venit sa stea cu copilul, ca eu incepeam serviciul... m-am purtat foarte urat. Era la mine in casa si venise sa ma ajute, iar eu m-am purtat oribil... chiar m-a intrebat de ce ma port asa? Nu am stiut ce sa-i spun... as fi ranit-o si mai mult.
Nici eu nu gasesc o cale pentru mine mai ales... cu ei am relatii de suprafata...
Si cel mai teama imi este ca asa vor fi si relatiile mele cu copilul meu. Eu incerc sa fac tot ce pot... dar nu stiu daca este de ajuns.
Dupa cum vezi nu esti singura!
Mia. spune:
Si la mine a fost o situatie asemanatoare si am suferit f.mult in copilarie si mai ales in adolescenta pe tema asta(mai ales din cauza situatiilor penibile in care ma puneau,jena fata de colegii mei,pe car nu puteam sa-i aduc acasa,etc)
Citesc ce ati scris si parca vad filmul vietii mele...Cind eram atit de complexata de situatie de parca eu as fi avut vreo vina,poate ca de aceea am fost mereu timida...
DAR...am plecat la Bucuresti,pe mine nu m-au ajutat absolut deloc,m-a ajutat sora mea,in schimb ca si o mama,am fost solidare...
Timpul a trecut si I-AM IERTAT si toate par f.departe,m-am detasat f. mult,chiar ma mir ca s-a intimplat asa...Sora mea si acum ii poarta pica mamei pt.ca ne-a facut sa suferim atita...In sensul ca o repede mereu,in schimb ii ingrijeste pe amindoi,saraca,pt.ca are credinta in D-zeu si poate ca si ea i-a iertat in felul ei...
Eu vorbesc rar cu ei la telefon dar nu simt ca un copil pt.parintii lui.Aceste sentimente s-au transferat asupra surorii...
www.lucavasile.go.ro" target="_blank">Poze
casandra spune:
Nici eu n-am avut o relatie buna cu ai mei. Si, totusi, sunt ai mei. Am citit undeva ca esti cu adevarat matur, in momentul in care incetezi sa aduci reprosuri parintilor. Gandindu-ma la ai mei, realizez ca si eu am gresit fata de ei. Au facut si ei cat au putut. Imi pare rau ca i-am judecat dupa asteptarile altora, ca am facut vreodata comparatii intre ei si alti parinti. Cu adevarat, lor le datorez tot ceea ce sunt.
Anculina spune:
Multumesc celor care m-au citit si mi-au raspuns.
Cat despre ce ai scris tu, Casandra, frumos scris dar...greu de gandit si simtit asa...
Eu ceea ce sunt sunt datorita mie.
Casa o am datorita lor.
Dar ceea ce sunt ca si cultura, ca si fire, ca si educatie sunt datorita mie.
Carti citeam noaptea tarziu dupa ce se potoleau scandalurile, la scoala eram in elita desi in 4 ani de liceu tata a fost o singura oara la o sedinta cu parintii si era beat, m-a facut de ras, firea mi-am cizelat-o singura, m-am autoeducat, iar ca si nivel de educatie, de comportament in societate, de fel de a vorbi, de accesare a tuturor lucrurilor tehnice de ultima generatie e la fel doar meritul meu.
Ironia sortii e ca mi-am jurat sa nu ma mai intorc la ei si sa-mi fac singura un rost in Bucuresti, dar parintii sotului sunt muuuuult mai ciudat decat ai mei, asa ca atunci cand a venit vorba de lucruri serioase : nunta, casa, ai mei s-au comportat exemplar. Cu scandalurile si betiile de rigoare, evident, dar rezultatul a fost extraordinar.
Ideea e nu ce au gresit fata de mine, ci cum sa fac sa ma impac cu mine insami, sa-mi gasesc linistea sufleteasca, sa gandesc bine despre ei, astfel incat comportamentul izvorat din aceste ganduri sa fie frumos, pt ca mereu imi impun sa ma port frumos, dar faptul ca eu de fapt am ganduri negative la adresa lor imi determina comportamentul urat.
Ce sa fac sa ii respect ?
Multumesc ca ma cititi.
casandra spune:
Adu-ti aminte de lucrurile frumoase si gandeste-te cu duiosie la ele.
danna2002 spune:
quote:
Originally posted by casandra
Nici eu n-am avut o relatie buna cu ai mei. Si, totusi, sunt ai mei. Am citit undeva ca esti cu adevarat matur, in momentul in care incetezi sa aduci reprosuri parintilor. Gandindu-ma la ai mei, realizez ca si eu am gresit fata de ei. Au facut si ei cat au putut. Imi pare rau ca i-am judecat dupa asteptarile altora, ca am facut vreodata comparatii intre ei si alti parinti. Cu adevarat, lor le datorez tot ceea ce sunt.
Dupa ce am citit s a produs un click in constiintza mea...si cred ca nu o sa o mai invinovatzesc pe mama de nimik, poate am sa prefer sa privesc cu distantzare <<boala ei>>. Vreau sa pot sa NU o mai cert si sa NU o mai judec aspru...Am sa ma rog la Dumnezeu sa imi dea puterea sa fiu, dupa cum spuneai UN OM cu ADEVARAT MATUR!
Craciun fericit!
danna2002
Kehleyr spune:
quote:
Originally posted by Anculina
Ironia sortii e ca mi-am jurat sa nu ma mai intorc la ei si sa-mi fac singura un rost in Bucuresti, dar parintii sotului sunt muuuuult mai ciudat decat ai mei, asa ca atunci cand a venit vorba de lucruri serioase : nunta, casa, ai mei s-au comportat exemplar. Cu scandalurile si betiile de rigoare, evident, dar rezultatul a fost extraordinar.
Ideea e nu ce au gresit fata de mine, ci cum sa fac sa ma impac cu mine insami, sa-mi gasesc linistea sufleteasca, sa gandesc bine despre ei, astfel incat comportamentul izvorat din aceste ganduri sa fie frumos, pt ca mereu imi impun sa ma port frumos, dar faptul ca eu de fapt am ganduri negative la adresa lor imi determina comportamentul urat.
Ce sa fac sa ii respect ?
Multumesc ca ma cititi.
La tine e cam o contradictie. Tu tot spui ca te-au ajutat in lucrurile esentiale, "casa, nunta", dar de fapt se vede ca inconstient sau subconstient realizezi ca in lucrurile cu adevarat importante -- afectiune, un camin cald, un exemplu de viata demn de urmat -- nu au fost alaturi de tine asa cum ti-ai fi dorit.
Eu cred ca de fapt tu suferi pentru ca ei nu s-au ridicat la inaltimea dragostei tale pentru ei, a asteptarilor tale, desi te iubesc. Nu stiu cum sa explic, iti pare rau, pentru ei, nu pentru tine, ca desi stii ca tin la tine, nu sunt oamenii care ar fi putut fi.
Cred ca primul pas este sa te ierti pe tine insati pentu faptul ca nu ii respecti sau nu te porti cu ei asa cum ai dori. De fapt ii iubesti, altfel nu ti-ai pune toate problemele astea, de fapt nu vrei sa ii ranesti in nici un fel. Accepta-te pe tine insati asa cum esti, accepta faptul ca nu sunt parintii perfecti, si poate restul o sa vina de la sine. Nu te mai invinovati.
Din pacate nu toate relatiile sunt perfecte si cei dragi ne dezamagesc de multe ori, poate si fara voia lor. Daca tu nu cauti sa iti autoimpui fata de ei niste sentimente care nu vin de la sine (respectul...), sau cum spui sa iti impui sa te porti frumos, poate o sa te multumesti cu ceea ce exista deja in relatia voastra.
Anculina spune:
Spiritul adevarat al Craciunului si credinta pot face minuni !
In ajunul Craciunului, niste vorbe bune spuse din suflet mai pot face minuni intr-o relatie ciudata cu parintii. Urmate de colindul lui Fuego " Impodobeste mama bradul " pus la telefon. Macar de Craciun sa ne bucuram ca avem parinti in viata pe care sa ii colindam !
Multumesc ca m-ati citit cand eram trista si debusolata.
Craciun Fericit !