Jurnal de emigrare

Am citit undeva (nu mai gasesc unde, dar sigur undeva intr-un ziar pe net) ca cei care emigreaza trec prin 4 etape mari de acomodare. Prima e cea mai scurta si cea mai frumoasa, cand omul e incantat de noul loc in care s-a mutat, descopera lucruri noi si interesante. A doua am inteles ca e cea mai grea, omul are probleme de acomodare, totul e gri inchis, daca nu chiar negru, de multe ori vrea sa plece inapoi acasa (multi dintre cei care s-au intors acasa se aflau inca in faza asta). A treia perioada e deja inceputul acomodarii, cand omul isi face prieteni din noul loc in care sta, nemaicautand doar oameni de acelasi "fel" (natie sau cu aceleasi origini) si a patra e cand omul e complet acomodat cu noul lui loc de resedinta, acesta devenind noul lui "acasa".
Asa sa fie? Cum e la voi? Ati avut probleme cu acomodarea?
Nico.

_______
"An eye for an eye makes a blind world" - Ghandi

lu.more spune:

Eu cred ca depinde de la caz la caz si nu se poate generaliza.
Sau daca aceasta e regula, eu sunt exceptia care o confirma.
In ceea ce ma priveste, cred ca am trecut de la prima etapa direct la a 4a, in timp foarte scurt.
Aici m-am simtit acasa din prima clipa, nici o greutate de acomodare, spre uimirea tuturor celor care ma intrebau daca nu mi-e greu. Poate datorita faptului ca eu sunt o fire mai independenta, nu ma leg prea tare de lucruri, de locuri... Nu m-am simtit niciodata un emigrant, si nu stiu ce inseamna dezradacinarea.
Va doresc si voua la fel!
Cu bine.
Lulu

« C’est une grande folie que de vouloir ętre sage tout seul. »
La Rochefoucauld

sunshine spune:

Am niste prieteni care tocmai s-au intors din Germania. Aveau dreptul sa mai stea un an si ceva, dar s-au intors pt. ca el nu mai poate suporta sa nu aibe casa plina de prieteni.
Drept e ca le-a fost destul de greu numai ei doi si destul de rar cate o cunostinta ceva. Toate concediile au fost in tara si uite ca acum s-au intors inapoi, si-au gasit amandoi de lucru si sunt multumiti, chiar daca castiga impreuna mai putini bani decat castiga acolo numai el.
Poate or fi fost in "faza 2", cine stie...

super mami spune:

La noi a fost asa: eu am trecut super rapid de la etapa unu la etapa trei, in schimb sotul meu a avut de furca mult cu etapa a doua.
Nu numai din cauza prietenilor, principala problema a fost ca el "domnul avocat", s-a trezit "baiatul de acolo"
A reusit sa se ridice, dar a fost greu si a durat mult.
Nu ne-am facut prieteni noi, mai curand amici. Prietenii au ramas cei de acasa, doar ca intre timp, au plecat aproape toti din tara.
Am avut si ghinionul sa dam de "neamuri proaste", si romani si spanioli, dar in timp am avut de unde alege .
Si eu stiu foarte multi care in etapa a doua au renuntat.
Asa ca, da, noi am avut probleme cu acomodarea, profesional vorbind.

ocebine spune:

Dupa mai mult de jumatate din viata mea petrecuta aici in State (liceu si facultate terminate aici, serviciu bun, casatorita de 9 ani, doi copii) sint inca la stagiul 1 de incintare.

Nu exista data sa trec Queensborough Bridge (conecteaza Manhattan si Queens) si atunci cind arunc privirea si vad skyline-ul sa nu ma cuprinda fiorii. Poate sint mai sentimentala si mai fraiera

Anamaria mama la Nick (6)& Alex (3)
http://mywebpage.netscape.com/Ocebine/Nick+Dulce.jpg
http://mywebpage.netscape.com/Ocebine/Alex+telefon.jpg

georgianab spune:

Pentru mine ar mai trebui inventata o etapa. Am trecut de doi de mult (sau poate chiar am sarit-o) dar nu reusesc sa merg mai departe. Sunt suspendata undeva intre doi si trei. Nu pot sa spun ca am avut neaparat "probleme" cu acomodarea. Simt ca m-as putea acomoda daca m-ar lasa ei s-o fac.

amuleta spune:

La mine prima etapa a durat 4 luni, a doua vreo 6 luni, a treia vreo 5 ani si acum sint intr-a patra.

Rayuela spune:

eu am probleme cu etapa numarul 4

Elena si pisicutza Amelie
poze Amelie

amuleta spune:

Rayuela, asta pentru ca este timpul sa "let go", cum zic americanii. Romania pe care-o stiai tu, fuse si se duse.

OtiliaLia spune:

Ce sa zic, si eu sunt un soi de exceptie.
M-am trezit in etapa 5 dupa cateva zile. Prima etapa n-am vazut-o. De la inceput am vazut toate "bunele si relele" locului meu de adoptie.
Etapa a 2-a am sarit-o, la fel si a 3-a: prieteni am avut de la inceput, prietenii sotului, care au devenit si ai mei, dar totusi nu au acelasi statut cu cei in tara. Cei japonezi sunt mai mult amici, dar daca am avut ceva probleme (eu am avut nevoie o data de ajutor urgent) au sarit toti sa ne ajute cum au putut. Cei japonezi sunt in categoria prieteni de familie (ai sotului dinainte)
Nu am cautat cu disperare prieteni romani, pentru simplul motiv ca am reusit sa-mi fac prieteni de alte natii (nu japonezi) si care sunt adevaratii mei prieteni de acolo. Nu mi se pare lumea din jur gri, ci vad totul asa cum este.
Etapa a 4-a am sarit-o. Nu consider tara de adoptie "acasa" ci le consider pe ambele si Romania si Japonia ca fiind "acasa", in aceeasi masura. Cand sunt in Japonia ma simt bine, cand vin in Romania ma simt bine (logic ca vad si bune si rele in ambele tari). Stau mai putin in Romania (normal), deci regret cand plec ca n-am putut sta mai mult, dar odata ajunsa "acasa in Japonia" ma simt acasa.

Ira spune:

Mie mi se pare totul atat de frumos, incat mi-e frica sa nu se intample ceva si sa dispara Canada de pe fata pamantului ...sau sa-mi dea cineva vreo palma si sa-mi zica "trezeste-te, ai avut un vis frumos, dar esti inca in Ro"....

Eu nu am reusit sa trec de etapa 1 si, sincer, nu cred ca am fost vreodata mai fericita decat sunt acum, aici.