Romania - plai de dor si ... jele !
Raspunsuri - Pagina 2
ANDRUSHKA spune:
Tataaaaaa lu' Tomaaaaaaa, mai zici? Hai mai zi, ca te urmaresc fara sa clipesc.
Yesterday I dared to struggle, today I dare to win!
country girl spune:
quote:
Originally posted by carolaquote:
Originally posted by country girl
Tata lui Toma, dincolo de jalea ce razbate din povestirea ta,
am si eu un of: pe tot litoralul gasesti restaurante italinesti si libaneze (vreo 2 in Constanta) dar nici unul turcesc sau tataresc.
Country Girl, exista un restaurant turcesc in Constanta.este pe langa gara.
Multumesc de informatie, data viitoare am sa-l incerc. Dar raman la ideea mea, cu o
nu se face primavara, darmite sa regasesc farmecul Constantei de altadata :-((
Nora spune:
Tata lu Toma s-a suparat pe noi
! Si povestea asa frumos!
Nora, mamica lui Andrei-Mihai(20aprilie 1999) si a lui Victor-Alexandru(12 iulie 2001)
http://community.webshots.com/user/NoraCosmin
tata lu Toma spune:
Dimineata celei de a doua zile am rezervat-o vizitarii Pesterii ia o pauzarilor (sau a ia o pauzarii) asa ca ne sculam repede si parcurgem cativa kilometri de drum local aflat intr-o stare jalnica.
Odata ajunsi la intrare in pestera mai gasim cativa turisti rataciti care erau pe punctul de a renunta pentru ca erau ... prea putini pentru a li se permite accesul.
Formam deci un grup regulamentar si parcurgem fascinati galeriile si salile pline de impresionante formatiuni calcarose. Singurul care nu are nevoie sa se cocoseze permanent pentru a strabate scundele tuneluri este Toma care alearga foarte incantat prin noroiul de pe jos, evident, fara a tine seama de observatiile noastre .
Ghidul este un pusti care-si recita cu emfaza poezia invatata temeinic.
Iesim la lumina si parcurgem drumul in sens invers printr-un soare naucitor, reusim cu greu sa scapam de cersetorii aferenti oricarui obiectiv turistic si ne intoarcem la Novaci.
Partea cea mai oribila a unei astfel de excursii, in circuit, este descarcatul si incarcatul zilnic al bagajelor din si in masina. Pfui !
Deja am devenit maestru in aranjarea troacelor in portbagaj pentru ca, oricum, nu exista decat o singura configuratie in care reusesc sa intre toate si sa si inchid capacul.
Am descoperit o scurtatura pe harta si aflam de la localnici ca soseaua respectiva e intr-o stare acceptabila asa ca pornim vitejeste spre urmatoarea noastra destinatie : Apusenii.
Din fericire intelesul cuvantului “acceptabil” este cam acelasi si in viziunea receptionerei cu care vorbisem si cu a noastra, asa ca ajungem destul de repede si nu foarte zdruncinati in Bumbesti Jiu unde iesim in soseaua nationala care strabate Valea Jiului.
(Apropos : stiti filmul ala comunist despre santierul tineretului Bumbesti-Livezeni ?!)
Soseaua si calea ferata serpuiesc printre stanci si se intersecteaza permanent printr-un peisaj minunat pana ajungem la Petrosani, unde timpul nu ne permite decat o scurta escala petroliera (adica la peco).
N-am mai vazut de vreo 5 ani Petrosaniul dar daca nu ma insel lucrurile arata ceva mai bine si parca atmosfera dezolanta de la mijlocul anilor ’90 s-a mai inviorat nitel.
Pornim spre Deva si ne bucuram nespus ca astazi este duminica si prin urmare lucrarile de reparatie a soselei sunt intrerupte. In caz contrar probabil ca semafoarele instalate (acum oprite) pentru dirijarea traficului de pe o banda pe alta ne-ar fi intarziat serios.
Ora pranzului ne prinde in Hateg asa ca oprim in centrul orasului in fata unui restaurant chipes dar unde duminica la pranz nu servesc mancare … ?! De aici, suntem indrumati spre o pizzerie din apropiere.
Locul arata bine, wc-ul e curatel, pizzele variate asa ca ne instalam si comandam. Desi localul e aproape gol, asteptarea mancarii pare ca nu se mai termina si Toma incepe sa ne anunte din ce in ce mai des si din ce in ce mai tare : Mi-e foameeeeeeeeeeeeeee!!!
Incercam sa-l potolim cu o felie de paine, dar nu prea reusim. Salvarea noastra vine din partea unui cuplu aflat in restaurant. Spre marea noastra mirare, Toma (in general destul de timid) accepta invitatia domnului, care-i cedeaza atat scaunul cat si fripura lui. Scena care urmeaza devine, brusc, atractia localului : Toma se instaleaza confortabil si incepe literalmente sa infulece mancarea omului cu care poarta o conversatie despre arta culinara … (E bun? – Ihm!; Vrei si cartofi? – Ihm!; Ia si salata! – Ihm!)
Vine si pizza, buna, mancam, multumim tuturor si plecam.
Trecem pe langa cadavrul in descompunere al Calanului, strabatem centura Devei si ne indreptam spre Abrud via Brad. Prima parte a soselei este buna, daca nu chiar foarte buna, si peisajul minunat. Din pacate, asfaltul se strica din ce in ce mai tare pe masura ce soseaua incepe sa urce in serpentine. La un moment dat, pret de cativa kilometri buni, asfaltul dispare cu desavarsire si avem parte de un praf si niste pietre de zile mari. Din cand in cand Raluca imi povesteste cat de frumos e peisajul pe care eu nu-l vad de grija gropilor si a pietrelor.
La Rosia Montana, admiram cateva halde de steril imense, impadurite de mana omului, si apoi ajungem in final la Albac la poalele Apusenilor. In centrul comunei suntem asteptati de catre gazdele noastre care ne conduc spre pensiunea lor.
Noroc ca au venit sa ne ghidoneze ca altfel am fi orbecait mult si bine. Casa se afla la cativa kilometri departare, pe un drum forestier care urca spre munte.
Aici surpriza este deosebita : casa frumoasa, curata, proaspat renovata, curtea mare si frumos ingrijita, leagan si o masa cu umbrar plina cu bucate bune stropite din belsug cu o palinca de nota 20. Peisajul care se deschide spre vale este incredibil : fanetele, stanile, paraiasul, capitele, brazii ...
Dupa cateva palinci si sprituri, in curte se incinge un meci de fotbal demn de Campionatul European.
Am uitat sa va spun ca suntem plecati in vacanta impreuna cu niste prieteni care au doi baieti mai mari, care se ocupa cu sarg de Toma, si ca noi adultii avem din cand in cand oarece momente de relaxare.
Maine ne asteapta o zi grea (ascensiune la Cetatile Ponorului), asa ca ne risipim in dormitoare, in casa pe care am inchiriat-o in intregime si incepem sa sforaim vartos rugandu-ne ca vremea sa tina si maine cu noi.
Somn usor !
Arhistefy spune:
Te citesc cu sufletul la gura, pe langa frumusetea descrierii fiind si direct interesata de Apuseni. Imi doresc mult de tot sa ajung si eu anul acesta.
Nu te teme de ziua de maine, Dumnezeu este deja acolo.
Cu drag,
Mihaela
Nora spune:
Foaaaaaaaaaaarte frumos!
Cat despre pasajul de mai jos,
, imi imaginez chipurile voastre un pic jenate, un pic amuzate...
quote:
Originally posted by tata lu Toma
Incercam sa-l potolim cu o felie de paine, dar nu prea reusim. Salvarea noastra vine din partea unui cuplu aflat in restaurant. Spre marea noastra mirare, Toma (in general destul de timid) accepta invitatia domnului, care-i cedeaza atat scaunul cat si fripura lui. Scena care urmeaza devine, brusc, atractia localului : Toma se instaleaza confortabil si incepe literalmente sa infulece mancarea omului cu care poarta o conversatie despre arta culinara … (E bun? – Ihm!; Vrei si cartofi? – Ihm!; Ia si salata! – Ihm!)
Si partea cu soferul ce nu poate vedea nimic din cauza gropilor, cat de adevarat este
!Multumim Vlad, asteptam continuarea
!Nora, mamica lui Andrei-Mihai(20aprilie 1999) si a lui Victor-Alexandru(12 iulie 2001)
http://community.webshots.com/user/NoraCosmin
ana-oana spune:
apropos de wc-uri si kitsch-urile din tzara asta, va recomand cu mare caldura cartea lui cristian crisbasan: delicte minore sau kitsch-ul nostru cel de toate zilele SUPER COOL!
TATA lu TOMA cand e continuarea???
Oana si Ana
cl spune:
Astept si eu continuarea, cu mare interes. Ati avut curaj, tata lu Toma, sa plecati,in asemenea circuit, cu un copil mic.
Claudia
acina spune:
Super traseu tata lu' Toma .
Mai spune ca te citesc cu mare interes (anul acesta ne-am propus cam acelasi traseu) Ati ajuns si la cetatile ponorului, pestera scarisoara?
Anca
tata lu Toma spune:
Toma da, dis-de-dimineata, desteptarea pentru toata lumea din casa asa ca iesim in curte unde gazda ne-a pregatit un mic dejun mai mult decat copios. Pe masa, troneaza un platou imens cu gogosi parfumate, aburinde, pudrate generos cu zahar in care ne repezim imediat ignorind pentru moment slaninuta, branzica, sunca si multe alte bunatati cu care ne vom delecta mai apoi.
Se pare ca rugamintile noastre de aseara au functionat. Pe cer sunt cativa norisori dar ploaia nu pare o amenintare asa ca astazi vom duce la bun sfarsit, speram, incercarea noastra de a vedea, cu catel, cu purcel (a se citi Toma) Cetatile Ponorului.
Ne suim in masini si pornim spre Pietroasa de unde, aflasem inainte de plecarea din Bucuresti, se pare, ca porneste cea mai buna cale de acces auto spre platoul Padis.
Din nou Raluca este nevoita sa faca transmisiune in direct despre privelistea minunata din jur pentru ca eu sunt cu ochii in gropile din sosea. Reusesc sa vad, cu coada ochiului, partia de schi de la Vartop de unde incepem sa coboram spre ceea ce pe vremuri se numea Orasul Dr.Petru Groza iar acum rebotezat Stei.
De aici drumul trece prin celebrul Rieni – patria palincii de Bihor, made by European Drinks –ul fratilor Micula. Cotim spre Pietroasa si cu parere de rau, pentru ca timpul nu ne permite renuntam la vizitarea Pesterii Ursilor promitindu-ne sa revenim cu prima ocazie.
In centrul Pietroasei, unde asfaltul se termina, facem o escala pentru mici cumparaturi si pentru a ne interesa despre starea drumului. Vanzatoarea admite ca se poate urca pana la Padis – incet si cu mare atentie la gropi asa ca incepem ascensiunea.
Soseaua pare sa fi fost asfaltata in Cretacic iar de atunci nu s-a mai ocupat nimeni de ea asa ca acum este ceea ce mai tarziu aveam sa aflam ca se numeste “semiasfalt”. Hmm!
Primii kilometrii sunt aproximativ OK dar dupa ce trecem de catunul Boga incepe o Aventura cu A mare. Drumul incepe sa urce in serpentine din ce in ce mai stranse si se ingusteaza puternic lasind loc de trecere doar pentru o masina. Gropile nu sunt foarte adanci dar pietrele sunt din ce in ce mai mari si mai ascutite. Singurul care mai este atras de peisajul superb este Toma; eu si Raluca suntem cu ochii la drum si ne rugam sa nu apara vreo masina din sens invers. Din fericire suntem, se pare, singurii nebuni care s-au aventurat pe aici.
Dupa aproape 2 (doua) ore de off road adventure ajungem in Poiana Padis unde ne oprim sa ne tragem sufletul. Ma simt atat de obosit de parca mi-am carat masina in spate pana aici.
E aproape ora pranzului asa ca trebuie sa mancam ceva inainte de a da cu nasul de Cetatile Ponorului.
Cea mai potrivita alegere pare sa fie lasarea masinilor in zona “La Grajduri” si apoi o plimbare de circa jumatate de ora pana la Cabana Cetatile Ponorului.
Zis si facut. Parcam langa cateva corturi aflate in zona si pornim spre cabana urmind indicatoarele care ne imbie cu mancare, bautura, punct de informare turistica.
Toma este foarte viteaz si parcurge fara probleme drumul pana la cabana care este …in renovare !!! Oare este chiar atat de greu sa anunti la timpul si la locul potrivit faptul ca temporar drumul asta duce catre NIMIC ?!
Dupa injuraturile de rigoare, nervi, descumpanire, etc, urmeaza totusi hotararea de a amana masa pana dupa amusinarea Cetatilor. Avem apa si ceva dulciuri iar Toma este vesel si nu pare sa-l deranjeze faptul ca la ora asta ar fi trebuit sa manance si sa doarma asa ca intram rapid pe ceea ce se cheama Circuitul Cetatilor Ponorului pentru a strabate o portiune relativ usoara a acestuia, portiune ce ne va conduce la "balcoanele" ce se deschid deasupra haului.
La un moment dat il iau pe Toma in carca pentru ca desi e vesel si multumit, incepe sa o cam lalaie uitind-se dupa cai verzi pe pereti si nu prea e timp pentru asta. Odata ajuns in carca mea isi da seama ca e infometat asa ca parul meu se umple de napolitane, ciocolata, poleiala etc.
Marcajul lasa un pic de dorit dar reusim sa gasim intrarea spre primul “balcon” si dupa cateva minute ajungem in fata acestuia. Urcam cateva trepte putrezite si fragmentate iar in fata noastra se deschide o incredibila prapastie in mijlocul padurii. Pereti drepti din stanca inchid un put in fundul caruia se aude tumultul unui suvoi de apa. Ne mutam si pe o alta latura a “putului”, mai tragem niste poze si cu regretul ca nu am putut decat sa dam putin cu nasul de aceasta minunata creatie a naturii incepem drumul de intaorecere.
Din nou promisiune de a reveni.
Recuperam masinile si ne grabim spre Cabana Padis pentru a ne potoli foamea. Aici peisajul este dezolant, cabana arata jalnic, casutele si mai rau, cativa turisti rataciti bantuie prin zona.. Intram in cabana unde suntem intampinati de un cabanier acru, parca deranjat de sosirea noastra.
Reusim sa-l convingem sa dea mai incet manelele care urla in sala de mese si la intrebarea noastra despre mancare primim raspunsul : pulpe de pui !
Mancam un fel de pulpe de pui cu un fel de cartofi prajiti dar obtinem informatia ca drumul pe care am venit e cel mai prost si ca ar fi mai bine sa coboram spre Huedin.
Dupa o indelunga dezbatere hotaram sa alegem aceasta varianta cu toate ca destinatia noastra este tot Albacul care este exact pe partea cealalta a muntelui fata de Huedin.
Intr-adevar, drumul e ceva mai neted iar Toma doarme linstit asa ca ajungem cu bine intai pe deja cunoscutul “semiasfalt”, apoi pe asfalt. Constat ca una din loviturile primite de scutul motorului a facut ca acesta sa se “lipeasca” de toba asa ca daca trec de 100km/h masina pare sa decoleze…Asta e !
Trecem in fuga prin Huedin, Cluj, Turda, Campeni si pe la ora 10 (dupa cca.12 ore de excursie) intram in curtea casei in Albac unde suntem intampinati cu bucurie de gazdele noastre.
Sa vina tuica ca nu mai pot !
Noroc si Slava Domnului ca s-a terminat cu bine !