Pierderea fulgeratoare a mamicii...
Raspunsuri - Pagina 2
Ana spune:
Cred ca mai intai trebuie discutat cu ele, pe rand, despre moarte mamei lor. Trebuie sa simta caldura si siguranta celor din jur, mai ales a tatalui.
Apoi dupa o perioada, trebuie sa inceapa perioada de "refacere" sau "recovery", in care sa fie ocupate cu alte activitati, oameni, etc. E perioada de adaptare la noile conditii, socul si durerea pierderii mamei se micsoreaza si ele invata sa fie iar copii/tineri.
Ana
Donia spune:
Ar trebui ca o persoana apropiata sa isi faca timp sa discute cu fetitele, sa afle ce inteleg ele despre moarte, sa li se explice pe intelesul lor care a fost cauza mortii mamei. Uneori copiii, mai ales cei mai mici, isi inchipuie ca au puteri magice si un gand rau adresat mamei ar fi putut sa-i cauzeze moartea, asa ca pot trai cu sentimentul de vinovatie, crezand ca de fapt ei au cauzat moartea mamei.
Copiii care isi pierd un parinte devin speriati ca l-ar putea pierde si pe celalalt, asa ca tatal trebuie sa le spuna ca desi si-au pierdut mama, el va fi acolo sa aiba grija de ele.
Sa NU i se spuna fetei mai mari ca ea trebuie sa fie puternica pentru sora ei. Si fetita mai mare este tot un copil, nu un adult, si ea trebuie sa-si rezolve propriul conflict cauzat de pierderea mamei, nu este corect sa fie impovarata cu grija celei mici.
Fetitele ar trebui sa fie intrebate daca doresc sa participe la inmormantare si apoi incredintate unui adult care sa le explice tot timpul ce se intampla, un adult care sa se ocupe numai de ele. Daca la un moment dat vor sa plece, trebuie sa fie lasate sa plece. Dar in nici un caz sa nu fie indepartate, daca dorinta lor este sa fie acolo. Este ultimul lucru pe care il pot face pentru mama lor, si au ocazia sa-i spuna "ramas bun".
Ar putea sa fie incurajate sa ii scrie mamei o scrisoare, sa-si exprime sentimentele pentru ea, sa-i spuna mamei ca le pare rau ca ea a murit, sau poate din contra, ca sunt suparate pe ea. Uneori copiii il pot invinovati pe parintele decedat ca a plecat si i-a abandonat. Scrisoarea poate fi dusa sau nu la cimitir. Si dupa un timp, copiii pot scrie alta scrisoare, ca un mijloc de comunicare concret cu mama.
Imi pare nespus de rau pentru cele doua fetite, din pacate am cunoscut multe familii in care unul din parinti a murit si au lasat copii mici in urma. Aveti grija sa nu fie neglijate fetitele, sau indepartate. Nu e important cat mananca acum, sufletelul lor vine pe primul loc. Masurile de mai sus ar putea preveni adancirea traumei.
bidiloi spune:
Imi pare tare rau ca aceste fetite trebuie sa se izbeasca asa de curind de aceste probleme si pot doar sa iti transmit condoleante din tot sufletul ptr. familia aceasta! Sfatul meu , nu stiu cit de mult conteaza , ce e mai important acuma este ca fetitele sa treaca cu bine peste aceasta durere! Poate ca un ajutor al unui psiholog ar fi binevenit , ma gindesc ca cea mare ar avea nevoie in mod special!Ana are dreptate, timpul le va ajuta incet-incet sa treaca peste aceasta nenorocire, si sa redevina copii.Sanatate si numai bine!
Adela99 spune:
Condoleante familiei! Nu stiu inca ce am sa scriu, dar sper sa-ti fie atat tie cat si fetelor de folos. Am suferit si eu pierderea mamei mele la varsta de 12 ani. Am sa incerc doar sa redau ce am simtit, cum am reactionat, cum au reactionat cei din jurul meu si tu poti face o paralela, sa tragi concluzii, sa intelegi, sa actionezi.
In primele zile, nu am crezut, cu toate ca logic intelegeam, socul e mare, nu vrei sa accepti. Pe vremea aceea umblam la biserica catolica,la ore, tot tacamul. Si am inceput sa ma rog, si eram ferm convinsa (cu toate ca eram o fata inteligenta)ca mama va invia (cred ca peste 40 zile). Perioada aceea si credinta ca se va intoarce cred ca m-au salvat. Bineinteles ca nu-ti sugerez sa le spui asa ceva, doar redau prin ce am trecut eu. Intr-un final, am inteles, m-am suparat pe Dumnezeu ( cu toate ca mi-era foarte frica totodata,pentru ca am indraznit sa ma supar pe El, dar pe cine sa ma supar, nu puteam sa ma supar pe mama mea).Intotdeauna am crezut ca mama mea e ingerul meu pazitor si pot sa spun ca credinta asta ma ajuta in continuare. Pe urma au inceput procesele de constiinta, remuscarile, mi-am amintit toate sotiile pe care le-am facut, de cate ori am suparat-o si asta a fost aproape tot la fel de dureros ca si moartea ei. Pe vremea aceea altfel se tratau problemele, cei din jurul meu au ales sa se prefaca ca totul e Ok, nu au vorbit cu mine despre moarte cu atat mai putin despre moartea mamei, dar daca aveam vreo zi buna si ma mai jucam pe afara cu copiii, auzeam comentarii rautacioase de genul:uite, parca nici nu-i pasa. 15 ani de zile, nu am putut vorbi despre mama mea cu nimeni, nu puteam rosti cuvantul mama, fara sa plang. Nici acum nu mi-e usor, dar o fac pentru fetitele care acum trec prin ce am trecut si eu o data. Un specialist e o ideea foarte buna, pentru ca el stie cand sa se opreasca, ce sa spuna,samd. Inmormantarea a fost un calvar, nu stiam cum sa ma port, unii imi sopteau sa arunc bulgari de pamant in groapa, altii susoteau ca nu ar fi bine, cine mai stie de ce. Si acolo stateam eu cu mintea incremenita si mana deasisderea cu un bulgar de pamant in ea. Deci poate ar fi bine, sa li se spuna cum va decurge procesiunea, ce se obisnuieste, sa nu mai aiba pe cap si indoielile privitor la aspectul asta. Nu stiu daca vor participa la inmormantare, in cazul meu cu tot ce vi-am spus inainte a fost bine, altfel m-as fi invinovatit si pentru asta. Sa le ceri acum sa decida singure, nu stiu, eu daca as fi fost intrebata nu stiu cum as fi reactionat. Sfatul cu scrisoarea poate fi bun, daca ele au taria sa astearna pe hartie un ramas bun, amintiri, poate vor sa-si ceara iertare pentru ceva (chiar daca noi nu consideram ca ar avea de ce). Mc Donald-ul poate fi si el o idee buna, le muta un pic gandul ... Nu stiu unde locuiti, daca e un oras mare, poate e Ok sa iasa pe afara, daca e un orasel unde toti se cunosc, poate vor sa evite privirile oamenilor care stiu... Eu nu voi uita niciodata privirile celor din oraselul meu, care stiau si care se uitau la mine cu compasiune. Compasiune pe care nu voiam s-o accept (dar ei mi-o aratau oricum), daca nu mi-ar fi aratat-o probabil i-as fi acuzat pentru asta. Acum stiu, ca si ei erau intr-o situatie dificila nu stiau cum sa se poarte, se simteau neajutorati, dar atunci ma exasperau. Tarie va doresc. Ti-ai asumat o sarcina grea, dar vei reusi pentru ca vrei sa ajuti.
petra spune:
Condoleante familiei greu incercate si putere fetelor !
Sa inteleg ca tragedia asta se petrece chiar acum? Pai daca este asa de ce nu lasa fetele sa o planga in felul lor pe mama , dulcea mama cat inca o mai pot vedea? stiu ca este crud ceea ce zic, dar in asemenea momente nimnei nu are voie sa fure si ultimile clipe cand iti vezi mama! pentru ca apoi este si mai greu. McDonald, in asemenea clipe? NU! in nici un caz!
Eu una am trait despartirea de tata meu la o varsta destul de frageda. si nu am acceptat in ruptul capului sa plec din casa in acele zile, si cred ca daca m-ar fii luat cineva nu l-as fii iertat toata viata!
Acum Mihai, sa nu crezi ca am ceva cu tine, si dupa cum mai zicea cineva aici, ai sarcina grea acum, ci doar vroiam sa zic ca in caeste momente triste, extrem de sfasietoare, nu este timp la McDonalt, plimbari prin parc, sau chiar acum vizite la medici. Pentru ca fata si asa speriata v-a crede ca si ea este bolnava si panica este mai mare in sufletul ei.
Parerea mea este sa va purtati normal, sa le lasati pe fete sa mearga si la casa lor, sa o vada pe mama, si apoi cu timpul ve-ti vedea in care parte merg lucrurile.
Multa putere !
m34 spune:
Va multumesc din suflet pentru mesajele voastre, pentru PM, pentru telefoane 
Am ramas foarte impresionat ca o parte dintre voi ati trecut prin asa ceva si de faptul ca fiecare si-a deschis sufletul si a povestit cum a reusit sa depaseasca momentele respective, mai greu sau mai usor.
O sa incerc sa mai aduc unele completari la mesajul meu, sa va spun ce se mai intampla, sa raspund la unele dintre mesajele voastre, cu rugamintea sa nu va suparati pe mine daca nu o sa reusesc acest lucru pentru toti si prea detaliat.
Mama fetitelor a murit luni, deci foarte recent. Duminica am fost in vizita pe acolo (locuim in blocuri vecine, in Bucuresti) si totul parea ok, nimic nu prevestea ce avea sa se intample. Totul a fost atat de fulgerator, incat nu ne-a venit sa credem la nici unul dintre noi.
La cateva ore dupa deces inca mai chemam Salvarea, sperand ca se va intampla o minune sa o readuca printre noi, dar fiecare echipaj pleca dand din cap. Mie imi era extrem de greu, va dati seama cum se simtea bietul copil, de fiecare data se mai naruia o speranta.
Hotararea de a nu lasa copiii acasa nu am luat-o eu singur, bineinteles, si cred ca este forte bine pentru ele. Acasa nu se puteau odihni absolut de loc, va dati seama ce se intampla de fiecare data cand vine cate o ruda sau cate un vecin, ce sa mai zic de momentul in care a venit bunica lor si si-a vazut fata moarta...
Fetita cea mare (Laura) crede ca nu mai poate dormi acasa niciodata (sper sa isi revina), dar se duce in fiecare zi la mamica ei, incepand de dimineata, imediat dupa ce se trezeste.
Pe cea mica (Carmen) o va duce tatal ei astazi pe acasa, stau cu inima tare stransa.
Cand am vazut-o pe Laura cum arata la fata, ca nu mai mananca nimica, va dati seama ca m-am speriat si nu stiam ce sa facem pentru ea sa isi revina. De aceea mi-a venit ideea cu plimbatul, mi-am zis ca ar trebui sa manance neaparat cate ceva, macar putin, mai ales ca a inceput sa o doara si stomacul.
Din fericire, dupa prima zi si noapte cu probleme, in care a dormit numai cu suspine, incepand de ieri pare sa fie ceva mai bine. A mancat foarte putin, arata mai bine, a dormit mai bine.
Maine va fi inmormantarea. Cel mai probabil ca eu voi sta cu fetele mai deoparte si ne vom implica atat cat vor putea ele.
Va multumesc inca o data,
cataghe spune:
Mihai, imi pare tare rau de ce s-a intimplat. Ce pot sa zic, decit sa va dea Dumnezeu putere tuturor sa duceti greul asta... iar pe ea s-o odihneasca in pace!
Catalina.
This is the first day of the rest of my life!
debby spune:
Off, cateodata ramai neputiincios in fata tragediilor vietii si te intrebi de ce oare doua sufletele trebuie sa sufere asa mult ?
Eu pot doar sa spun parerea mea, sa nu se faca un subiect tabu din asta si sa le vorbesti deschis, asta fiind singurul mod de a le face sa inteleaga. Durerea va ramane mereu, dar sper sa aiba langa ele mereu un sprijin sa simta cat de putin posibil lipsa mamei iubite.
Dumnezeu sa o odihneasca in pace!
l_carmen2003 spune:
... Cu 10 ani in urma l-am pierdut pe tata. Aveam 25 de ani.
A fost atat de greu ca nu mi-am revenit mult-mult timp.
Pierderea unui parinte e cumplita in orice moment al vietii, dar cand esti copil e o tragedie...
Inainte de Pasti un vecin de al nostru- avea 34 de ani a facut un infarct si a cazut literalmente din picioare... nu fusese niciodata bolnav...
Erau atat de fericiti, aveau un baietel splendid de 6 ani... O familie deosebita...
Atata tristete si durere ca pe chipul copilasului acesta nu credeam ca poate exista... Nu a plans, nu s-a exteriorizat... Credeam ca se va mai petrece o nenorocire...
Mama lui e medic psiholog si a reusit sa il scoata cumva la suprafata.
Copilul nu a fost dus la inmormantare, a fost pus la curent cu situatia, ca tatal nu mai e si ca de acum va mai fi doar ca inger si ca va trebui sa i se adreseze doar astfel, in rugaciuni.
Cred ca depinde de pshicul fiecarui copil.
E cumplit, mai ales pt copii...
Dumnezeu sa ii ierte!
.......................
Doamne, Adela ce cumplit trebuie sa fi fost!
Eu eram mare, pe picioarele mele si am suportat cumplit de greu, tu insa... un copil...
Si eu m-am suparat atunci pe D-zeu si nu intelegeam...
Apoi, l-am visat pe tata care mi-a spus ca ASA trebuia sa fie... Pana la urma m-am resemnat, dar Dumnezeule eu aveam 25 de ani, nu 12!!!!
Iar in ce priveste ce spuneau altii... ce fara suflet poat fi uneori gura lumii!! Un copil e un copil...
Cand mi-am pierdut tatal am simtit si eu rautatea si nu mai spun ca nu am cuvinte...
Atunci am hotarat ca nu sunt datoare cu explicatii lumii pt ca lumea nu a fost langa mine cand mi-a fost greu... iar celor care au fost langa mine nu le dau explicatii pt ca ei ma iubesc oricum aa cum sunt.
Imi pare rau pt ce ai suferit... Ma doare sufletul pur si simplu... Dar sa stii, parintii nostri ne sunt si vor fi alaturi intotdeauna.
Dumnezeu sa ii ierte!
bibi spune:
Bietii copilashi!
Intotdeauna am crezut ca nu exista tragedie mai mare decat sa supravietuiesti propriuluitau copil. Citind mesajul m-am trezit plangand si mi-am dat seama ca e la fel de tragic sa nu apuci sa-ti vezi copii crescand si sa-i lasi asa, la jumatatea drumului, cu inima si aripile frante.
Dumnezeu sa o odihneasca!