Iubirea de tata...

Am citit cu atentie raspunsurile date da majoritatea mamicilor si nu in ultimul rand a reprezentantilor taticilor pe care ii salut cu aceasta ocazie si fata de care am toata stima pentru participarea lor in aceasta calitate pe acest forum invitandu-i totodata sa mai propuna sau sa raspunda subiectelor propuse fiind convins ca raspunsurile lor vor completa acest univers atat de complex atat de greu si atat de frumos al rolului de parinte.
Si pentru ca am pornit un subiect nou ce defapt se vrea o completare la cel propus de Theodora si continuat de atatia membri, am sa-mi expun si eu experienta mea in acasta calitatea de parinte si de tata.
Povestea noastra (a parintilor) a debutat in urma cu 14 ani cand ne-am intalnit ea (inca) eleva, eu absolvent (de liceu pe vremea aceea). Ea la 150 de km de casa eu departe cu 150 de km de ea. Si totusi legatura s-a mentinut...poate si din aceasta cauza (eu cred de exemplu ca acesta a fost destinul nostru). Apoi un an mai tarziu ea a venit acasa el...a asteptat-o si apoi dupa inca 2 ani s-au casatorit. Si nu au avut o viata deloc usoara...au lucrat chiar si pe schimburi si au facut facultatea la zi (vai de capul nostru cum ne motivam absentele de la cursuri si seminarii) si asa s-au mai 5 ani...bebe nici vorba unde sa mai incapa? Apoi uuups ca la unii dintre voi...nu mai vine....Eu am fost totalmente socat. Eram casatoriti de 4 ani dar nu m-am gandit la un bebe...era ceva asa pentru altii...nu pentru mine.
Dar era bebe...si bebe a ramas... apoi am inceput sa realizez ca Angela se comporta diferit. A inceput sa fie altfel. Minca mult mai mult...apoi "dadea la boboci"- adica scotea afara cam tot ce minca, eu pe de o parte imi era mila de ea...pe de alta parte imi venea sa rad....(deh tata necopt). Apoi a inceput sa creasca burtica....la inceput se simtea mai tare apoi a inceput sa ia forma...acum cand ma gandesc mi se pare o adevarata minune treaba asta. De spus nu le-am spsu la nici unii...nu stiam cum sa le spunem...asa ca am decis sa le spunem cand a fostaniversarea zilei mele de nastere adica pe 3 decembrie 1995. Eu ma obisnuisem cu ideea ca o sa avem un copil dar ma coplesea ideea sa le spun alor mei...nu stiu...mi se parea un lucru prea mare prea important ca sa fiu eu vrednic sa le spun alor mei. Dar am facut-o. Tatal meu a spus simplu "sa fie intr-un ceas bun". Mama insa a inceput literalmente sa sara intr-un picior de bucurie...atata explozie nu mai vazusem la ea. Socrii mei cu care ma intzeleg mai mult decat bine...au fost tare fericiti. Soacra-mea care este a doua mea mama (sincer) grijulie cum e ea a si inceput sa se gandeasca ce e de facut ca fie totul Ok.
Apoi timpul a trecut Angela era din ce in ce mai greoaie...si a venit primavara. Eu pe vremea aceea eram profesor la un liceu. O asteptam pe Ioana (sau Andrei-) sa apara undeva prin luna mai. eu eram la ore si a intrat secretara in clasa si mi-a spus sa cobor la telefon ca e Angela. Nu stiu cand am zburat - eram terifiat ca cine stie ce se intamplase. Angela mi-a spus ca o doare burta rau si sa vin acasa. Era ora 13 in data de 24 aprilie 1996. M-am urcat in masina si am gonit acasa. Angela avea dureri. Eu eram speriat pentru ca nu stiam ce sa fac. L-am sunat pe medicul ei care m-a intrebat la cat timp are contractii..eu habar nu aveam ca nu eram in locul ei...iar ea incepuse sa plinga. M-a intrebat daca am masina dupa care mi-a spus sa o urc si sa o duc la spital ca vine si el in 40 minute direct acolo. Eh am luat bagajele care le-am apucat si am plecat. Pe drum Angela s-a mai linistit si ajunsi acolo (pe la 14-14.30) a internat-o si la ora 19.15 s-a nascut Ioana.
Nu am plins dar am avut un nod in gat...si doream sa o vad pe Angela. Asta e ce am simtit atunci in prima clipa. Copilul si Angela au fost ok asa ca m-am linistit si am asteptat sa se calmeze lucrurile. Mama mea a plins de bucurie, ea isi dorise o fetita tare mult (noi suntem 3 baieti in familie). Socrul meu a plins si el si a fost pentru prima si ultima data cand l-am vazut plingand. Restul au fost mai putini expansivi emotional dar toti au fost foarte fericiti. Pe Ioana am vazut-o abia a doua zi dimineata. Pe Angela am adorat-o in ziua de 24 aprilie 1996 la ora 21.30. Abia atunci a ajuns in salonul in care puteam si eu sa intru. Din clipa aceea si mai ales de a doua zi cand mi-am vazut pentru prima data primul meu copil tot universul meu s-a schimbat. Atunci a murit un Marius si s-a nascut alt Marius. Acesta, cel din urma cu mandrie va spun este un Marius puternic, un Marius complet. Eram si devenisem un alt om. Imaginea copilului meu infasat intr-un patut dormind...nasucelul acela itit...imaginea aceea m-a marcat si o voi purta cu mine toata viata. Cum toata viata voi avea in amintire fata obosita a sotiei mele dupa ce a nascut, soapta spusa incet la ureche atunci cand m-am aplecat sa o sarut "a venit Ioana". Grijile si bucuriile sunt enorme. As putea sa scriu o carte numai din amintiri...atat de multe sunt sau ar putea fi spuse. Ehhh dar nu e cazul. Daria cel de-al doilea copil o minunatie nu alta e leita sora ei mai mare. Ca si prima a venit...ne programata...nerefuzata...cu aceeasi bucurie asteptata. Perla numarul 2. De data aceasta a fost mai greu la nastere. Am imbatranit in 24 de ore 20 de ani. Dar a trecut cu bine si natura si-a spus cuvantul...si totul e ok. Acum Daria a implinit 5 luni iar Ioana sora ei mai mare 6 ani si 5 luni-cat pe aici a fost sa fie din aceeasi zi adica din 24 aprilie...dar daria s-a razgandit si a mai intarziat 2 zile asa ca Ioana e pe 24 (bucuria ei ca 24 e inainte de 26) iar daria 2 zile mai tarziu dar cu inca 6 ani.
Cu al doilea copil e mai usor decat cu primul - deh experientza isi spune cuvantul...si suntem foarte fericiti deoarece Ioana s-a schimbat mult are simtul responsabilitatii fata de surioara ei mai mica pe care o adora pur si simplu. La incpu a fost mai greu a fost foarte geloasa...dar incetul cu incetul s-a schimbat si noi credem ca e bine. Nu avem o viata usoara dar suntem o echipa buna. Ne descurcam.

Va multumesc ca m-ati ascultat.


Marius Pernes

Veve spune:

O poveste pe care o asteptam de mult...O poveste obisnuita si superba in acelasi timp!Sincer mi-au dat lacrimile de emotzie pt.ca vine din partea unui barbat,o "rasa" considerata insensibila,indiferenta...de multe dintre noi!Si eu faceam parte dintre ele pina-n ziua in care mi-am cunoscut sotzul si mentalitatea mea s-a sucit la 180°.Nu te felicit caci pt.tine e ceva firesc...itzi multumesc doar ca ti-ai facut timp sa ne spui povestea ta si ca existi;pacat ca frumusetzea sufleteasca nu-i molipsitoare...atunci lumea ar fi mai minunata!
Sa-ti traiasca fetitele si sa fiti mereu fericiti!

Irina & Veve cea cumintzica foc!

Theodora spune:

Daca vreodata vei scrie o carte,voi fi prima care o v-a cumpara
Vreau si eu sa-ti multumesc pentru ca existi

Love you all...
THEODORA,GIANNIS,ALEXANDROS

Angela T. spune:

cum ne mai faci tu marius sa ne dea lacrimile.... ca la babe

Marina spune:

si pe cuvant daca's genul plangacios. Poate's mai sensibila acum insarcinata fiind da ma impresioneaza povestile frumoase si-mi pica drept la sufletel..

Marina si Sutuletz

desprecopii spune:

Acesta istorie va 'trece' pe prima pagina a site-ului. Vrei sa ne recomanzi ce poza sa alegem pentru ea?

iti multumim Marius si ne bucuram sa te avem printre noi

Pentru parinti... despre copii!

Ortansa spune:

Am dat si eu apa la soricei...nitelush...hihihi.


Pupicuti

Ortansa-de 2x mamica

Cristina spune:

Marius, tu ne faci sa ne intrebam cam ce au gandit barbatii nostri in acele momente. Chiar am sa-l intreb pe Dan, pentru ca uite, in aproape 3 ani de zile nu mi-a spus nimic in legatura cu acest subiect. Va spun si voua ce a zis

Camelia spune:

Marius, ai reusit sa ma emotionezi!Sincer! Te felicit pentru cum ai scris si pentru ca esti un tata asa cum esti!

marius spune:

quote:

---

Originally posted by desprecopii

Acesta istorie va 'trece' pe prima pagina a site-ului. Vrei sa ne recomanzi ce poza sa alegem pentru ea?

iti multumim Marius si ne bucuram sa te avem printre noi

Pentru parinti... despre copii!

---

Oooo dar e doar o simpla povestire despre noi...nu e nimic deosebit. Nu stiu ce sa spun nu m-am gandit la asa ceva...chiar nu stiu ce sa spun. E prea mult pentru mine o astfel de propunere...ma depaseste.

Marius

Pirinel spune:

Esti un tip deosebit. Ca toate fetele, si eu am fost impresionata de povestea ta, atit de simpla si atit de bine spusa. Ai avut curajul sa iti deschizi inima si sa-ti descrii emotiile in fata noastra. Felicitari ! Putini barbati ar fi facut-o ! Si Dumnezeu stie ca multora dintre noi tare ne-ar place sa stim ce au gindit sotii nostri in acele momente, dar nu ne-au spus-o niciodata....
Sa aveti parte numai de bucurii, tu si fetele tale, sa fiti sanatosi si sa va ocroteasca Dumnezeu!