legenda anotimpurilor

LEGENDA ANOTIMPURILOR
de Alexandra Cristina Andrita (1969-1993)
A fost odată ca niciodată o bunică șio un nepot. Iar nepotul cam făcea mofturi la mâncare.
- Hai Alexandre, mănâncă să te faci mare

Un pic pentru mama
Un pic pentru tata
Un pic pentru bunica care stă-n Săftica
Copilului îi plac
Da’l doare la stomac
Zice bunica.
- Spune-mi, bunicuțo, o poveste, c-am mâncat ! tu spui povești așa frumoase…
- Bine, dacă mă rogi frumos o să-ți spun. Ascultă :
Povestea s-a întâmplat de mult, în vremuri despre care nimeni nu-și mai amintește nimic. Eu știu de la o rază de soare care încălzea pe atunci pământul rece și uscat pentru că atunci nu era nici vară nici iarnă nici toamnă sau primăvară, era doar pământul uscat încălzit zi de zi la fel de razele soarelui.
- Și nu aveau poienițe cu flori ?
- Ei, or fi avut cândva dar atunci nu aveau.
- De ce ?
- Ascultă și o să afli. Așa… și cum spuneam, pământul era tot o mare împărăție peste care domnea un împărat bătrân, bătrân. Avea el patru fiice care nu semănau nici un pic una cu cealaltă. Primăvara era cea mai mare dintre ele : o fire ciudată, visătoare, când liniștită, când năstrușnică, dar cu o inimă bună și suflet ales. Vara era o copilă tare zburdalnică, iii… ce zburdalnică era ! Așa ca tine : toată ziua cânta, râdea, se plimba și aducea peste tot veselie. Toamna era o fată tristă care tot timpul făcea pe răutăcioasa de parcă mereu îi ploua și îi fulgera ; în realitate având un suflet bun. Mezina, Iarna, era o fetișoară micuță și jucăușă. Toți o iubeau pentru că dorea ca lumea să fie fericită. Dar în palat tot nu era voie bună.
- Dar de ce nu era voie bună ? întrebă Alexandru.
- Păi ce farmec să aibă viața fără păsări, fără soare și fără flori ? zise bunica.
Ei, și cum ziceam, fetele se plictiseau iar împăratul nu știa ce să le mai facă.
- Ce aveți, fetelor ? Ce-I cu voi ? Ce nu vă place ? Vă plictisiți ? Atunci treceți la culcare ! zise Împăratul.
- Nu, nu, nu ! eu nu vreau ! zise Toamna, eu rămân să mă joc. Voi n-aveți decât să vă culcați.
- Of, fată dragă, ce ai oare ? Eu tot nu pricep. Parcă nu am eu destule griji : că pământul e uscat, că grâul nu încolțește… Asta e tot ce-mi lipsea !
Într-o noapte Primăvara a avut un vis : se făcea că Zâna Visului intră în camera ei și o roagă să rămână acasă a doua zi. Degeaba au tras surorile ei de ea ca să iasă afară. Primăvara a rămas în casă și se uita pe fereastră. Și cum stătea pierdută în visare a auzit un fâlfâit și un glăscior care se ruga de ea :
- Apă ! Un strop de apă, te rog !
Primăvara a alergat și I-a adus.
- Mulțumesc ! zise înviorată rândunica. Ești tare bună. Dar de ce te uiți așa la mine ?
- Păi ce fel de arătare mai ești și tu ? Că de mers nu mergi, mâini n-ai, dar n-ai nici labe, gură n-ai dar…
- Hei, nu te mai minuna atât ! Eu sunt o rândunică : o pasăre, nu merg, zbor. Am aripi și cioc. Asta ca să te lămuresc.
- Da ? și de unde vii? Zise mirată Primăvara.
- De departe, dintr-o altă lume, dintr-un alt tărâm : cu păsări, cu flori, cu muguri, cu susur de izvor cu…
- Stai, stai, stai ! Ce-s astea ? Că n-am mai auzit de așa ceva !
- Cum ce-s astea ? nu știi ce-s mugurii ? zise rândunica și privi pe fereastră.
Vai ce lume ! Păi nu mă mir. Nu știu să-ți explic, dar lumea e frumoasă : cu oameni veseli, soare cald și blând. Dar acum trebuie să plec.
- Nu pleca ! stai ! Spune-mi, lumea mea n-ar putea să fie la fel ca a ta ? o întrebă Primăvara.
- Ba cred că da !
- Și eu pot face ceva pentru ea, pasăre mică ?
- Da, cred că da !
- Ce ?
- Nu știu. Dar cred că Zâna Visului îți poate spune.
- Și unde o găsesc pe Zâna Visului ?
- Nici asta nu știu. Dar tu vrei să faci ceva folositor oamenilor ? caut-o și-ți va ieși în cale, și acum la revedere ! Îți urez noroc !
- Drum bun, pasăre mică, și-ți mulțumesc ! zise Primăvara.
- Cu cine vorbești ? întrebă Vara care tocmai intra în cameră. Ce tot ai ? Hai, nu fii tristă ! Bucură-te, râzi, cântă, fii fericită așa ca mine !
- Cum să fiu fericită, acum când știu că putem trăi altfel ?
Și Primăvara îi povestii Verii tot ce se întâmplase.
- și acum vreau să plec să o caut pe Zână. Tu spune-I tatei și roagă-l să mă ierte că plec fără să-I cer voie. Nu cred că m-ar lăsa…
- Ia-mă cu tine, zise Vara. Vreau să fiu și eu de folos oamenilor.
- Nu pot, îi răspunse Primăvara. Doar tu mă înțelegi și l-ai putea convinge pe tata să mă ierte. Iarna e prea mică și Toamna… Rămâi acasă !
- Du-te, poate vei reuși. Drum bun !
- Rămâi cu bine !
Și a mers domnița, a mers, drumul era lung și greu, copacii o zgâriau cu crengile lor uscate, pietrele drumului îi răneau picioarele, dar ea a îndurat totul cu răbdare și voință, sperând că va reuși.
Și a ajuns la o căsuță mică, mică ca pentru pitici.
- A ! Ia te uită, o căsuță ! Ce-ar fi să intru și să mă odihnesc ?
Primăvara a bătut la ușă și văzând că nu primește nici un răspuns a intrat. În casă, ce să vezi ? Doi pitici stăteau la masă. Unul era Bâlbâici care, așa cum îi spune numele, se bâlbâia tot timpul :
Un pitic bâlbâit
Puțintel cam aiurit
Vru să taie amigdalele unui țânțar
Țânțarul se revolta
Și nasul I-l înțepa
Migdalificului bâlbâit
Tare tare zăpăcit
Iar celălalt era Voie Bună.
- Cine ești ? Ce cauți aici ? o întrebară piticii.
- Îmi păreți niște pitici buni și am să vă spun. Sunt Primăvara și am plecat să aduc fericirea oamenilor.
- Fe-fe-fericirea cui ? întrebă Bâlbâici
- Moară stricată, ține-ți gura odată. Și cum o să o aduci, Primăvară dragă ?
- Am să o caut pe Zâna Visului și am să o rog să mă ajute să fac florile să răsară, să înmugurească copacii, să fie peste tot verde.
- Na-na-nai să poți zise îngrozit Bâlbâici.
- De ce ?
- Din cauza spiridușului cel rău. El a furat de mult florile și pădurile și le-a ascuns. - Cum ?
- To-tot a ascuns.
- Tot-tot tot tont e, uf, c-am început să mă bâlbâi și eu ! zise Voie Bună. Lasă-l în pace și ascultă-mă, noi putem să te ducem într-acolo. Vrei, Primăvară ?
- Vreau. Duceți-mă !
Și piticii au plecat cu Primăvara ca să ajungă la Zâna Visului și să scape pământul de vraja Spiridușului cel Rău care
Era un spiriduș din smârc
De soi neînsemnat și strâmb
Așezat pe un butuc
Cânta ca un broscoi năuc
Acel spiriduș din smârc.
- Ce se întâmplă aici ? cine mă tulbură ?
- Vai peste cine am dat ! Să ne ascundem, zise Voie Bună.
- Hei, voi, ce căutați aici ?
- Sunt Primăvara !
- Fâs !
- O caut pe Zâna Visului ca să mă ajute să dau viață pământului uscat. Asta caut, zise Primăvara.
- Nu ! Niciodată ! Pământul e sub puterea mea și așa va rămâne iar tu să te prefaci acum pe loc într-un… într-o…
- Trebuie să-l oprim, sări Voie Bună.
- Cu-cum ?
- Uite-așa : ia oglinda asta și pune-I-o în față ! Așa ! Taci odată !
Și spiridușul vrăjit de propriile-I cuvinte și de propriul chip a amuțit pe dată.
- Haideți să plecăm mai repede de-aici că vraja n-o să-l țină mult !
Au plecat din nou prin pădure și când au ajuns la o răscruce Primăvara și-a luat rămas bun de la pitici plecând pe drumul ei. Și a mers ea drum lung până ce ostenită, întristată, s-a așezat într-un târziu să se odihnească.
- O, Zână, Zână, unde ești ? întrebă Primăvara sleită de puteri.
- Aici ! M-ai chemat și am venit. Gândul tău m-a adus. Eu știu ce gândești numai că visul tău s-ar plăti scump.
- Oricât, orice, oricum numai ajută-mă !
- Dă pământului zâmbetul tău și el va înflori, dă-le albeața pielii tale copacilor uscați și ei vor avea flori și muguri. Dă glasul tău izvoarelor și seninul ochilor tăi cerului iar păsările le voi aduce eu. Dai toate astea ?
- Le dau !
- Copilă cu suflet nobil, voi face în așa fel ca oamenii să nu te uite. Atâta timp cât pământul va fi așa cum l-ai împodobit tu jertfindu-te, oamenii vor fi fericiți și te vor numi anotimpul Primăvara.
Ei și în acest timp fetele se întrebau unde o fi Primăvara. Și cum sporovăiau ele, observară schimbările petrecute în natură.
- Ați văzut ?
- Au înflorit copacii ! A-nverzit grădina ! Susură izvorul !
- Dacă I s-a-ntâmplat ceva Primăverii ? zise Vara.
Și zilele treceau iar bănuiala ce se înfiripa în sufletul Verii devenea certitudine iar ea plângea tot timpul. Până când într-o zi a apărut Zâna Visului care I-a spus că Primăvara a dăruit lumii viața ei.
- Presimțeam asta, Zână. În amintirea ei vreau și eu să mă preschimb într-un anotimp.
- Atunci, zise Zâna, roadele pe care Primăvara le va face să răsară, tu, Vara, le vei coace, culoarea părului tău va fi culoarea fructelor coapte, lumina ochilor tăi verzi va fi culoarea poienelor, iar pământului, soarelui, lumii întregi voi dărui căldura sufletului tău.
Între timp cele două copile rămase îl supărau și mai tare prin joaca lor nepotolită pe bătrânul împărat. Și cum se juca Toamna văzu o floare frumoasă, frumoasă și o rupse.
- Ha-ha-ha ! Domniță, eu sunt Spiridușul stăpânul pământului. Zâna visului m-a preschimbat în floare până când un om mă va rupe. Tu ai rupt vraja dar nu-ți mulțumesc. Asta pentru că nu-mi stă în fire dar și pentru că te urăsc. Surorile tale mi-au luat împărăția, au acoperit-o cu iarbă și flori, dar eu mă voi răzbuna pe tine, te voi preschimba într-un anotimp ca și ele, dar care va usca frunzele copacilor, iarba câmpurilor, florile grădinilor, care-și va plânge neîncetat tinerețea pierdută, care va face pământul să fie așa cum a fost : rece și uscat, care va alunga păsările, care…
- Destul ! Zână, ajutor !
- Așa e. destul. Nu plânge, nu ploua Toamnă dragă, zise Zâna. Și fiindcă, Spiridușule, știi că nu pot face nimic ca să-ți desfac vraja, în schimb am puterea să o fac anotimpul roadelor, al belșugului, al bucuriei împlinite. Să piei din ochii mei Spiridușule, să nu te mai văd, arătare fără suflet ce ești !
Și astfel Toamna s-a transformat în anotimp, iar Iarna suferea tot mai mult. Dorul de surori o mistuia. Într-o zi Zâna I-a ieșit în cale :
- Ce pot să fac pentru tine ? Vrei să te preschimbi și tu într-un anotimp ?
- Da, dar ce-aș mai putea da eu lumii ?
- Totul e să vrei. Vei fi anotimpul care va acoperi pământul cu o mantie albă de zăpadă, care va ocroti semințele viitoarei primăveri. Tu vei fi cel mai drag anotimp copiilor.
- Și tata ? Doar eu I-am mai rămas.
- El va fi Moș An și va dăinui alături de voi. Ce zici ?
- Primesc, Zână bună, dar nu vreau să mă crezi răzbunătoare. Spiridușul cel rău va rămâne nepedepsit ?
- Îl voi preface eu într-un vânt numit Crivăț care va fi supusul tău. Vei ști tu să-I plătești pentru toate cele făcute !
- Mulțumesc, Zână !
De atunci cele patru surori sunt anotimpurile pe care le știe o lume întreagă. Crivățul este supusul iernii, rândunica vestește primăvara, vara este la fel de fierbinte ca inima prințesei care-I poartă numele iar crizantema în care fusese prefăcut spiridușul este singura floare a toamnei.
Această poveste va străbate veacurile arătând că atunci când dorești cu adevărat fericirea omenirii nici o jertfă nu este prea mare și nimic nu e de nebiruit.
- Și Zâna ? Cu ea ce s-a întâmplat ? întrebă Alexandru.
- Zâna este idealul care te ajută și-ți dă puterea să reușești. Privește oamenii de astăzi. Toți au o dorință, un ideal, asta le dă și le va da mereu puteri. E ca o zână din vis. Numai că visul lor va fi într-o zi realitate. Și acum la culcare !
Somn ușor, vise plăcute, pui mic ! îi spuse bunica nepotului.

roxy spune:

superba povestea,am ramas fara cuvinte ,ca atunci cand eram mica si ascultam povesti...
Mi-au dat chiar si lacrimile.
Roxy

huianur

Cristina spune:

Bravo, Vilma, m-am simtit ca in copilarie. Ce bine ar fi daca am putea sa ne-o reamintim in fiecare clipa de "mici si nevinovate rautati". Sa ne mai spui!

papadie spune:

vilma autoarea nu este fata aceea omorita de prietenul ei????
päpä

Nu conteazä ce-ai pierdut...Conteazä ce-ai câstigat!

Reliana spune:

Si ma si închipuiam cocotata turceste pe lavita de lânga soba de la bunica de la sat...Mama ce dor mi-e de vremurile alea, mai ales toamna târziu sau iarna când statea strabunica mai mult prin casa, si ne povestea...

roxy spune:

scuze papadie care fata ,ca nu stiu ,si daca eu nu stiu ,e de rau
Roxy

huianur

vilma spune:

Papa ..nu stiu...

jeanina spune:

Foarte frumoasa povestea, chiar nu stiam ce poveste sa-i mai spun lui Alexandru seara la culcare.
Multumim mult.
Cu drag, Jeanina.