Nu pot sa accept

La moarte ma refer. Pur si simplu, nu pot si nu stiu ce sa ma fac in legatura cu asta. Am o bunica de 93 de ani, de cand ma stiu am trait terorizata de gandul ca o pierd. Vad moarte peste tot, pana si pe DC. Nu suport ideea ca intr-o zi tot ceea ce exista azi va disparea, ca voi trai moartea celor dragi mie si ca voi muri si eu. Am scris acest subiect, pentru ca am cedat cand am vazut ca a murit Mihaita de la cazurile umanitare, cat s-au zbatut parintii loui, Soni si fetele de pe forum...m-a deprimat si asa in general, acest subiect ma deprima ingrozitor cu atat mai mult cu cat am tendinta sa ma revolt impotriva acestui fapt implacabil. Voi ce parere aveti? Mentionez ca am credinta in Dumnezeu, dar nu cu toata convingerea, sau mai exact cred in Dumnezeu dar nu neaaparat cred ca ar mai exista ceva dupa moarte si poate asta ma sperie cel mai tare.
"Mi s-a spus si am uitat, am vazut si am inteles, am facut si am invatat" - Confucius
www.funscience.ro

Alex2 spune:

quote:

---

Initial creeata de buggy
nu stiu ce sa ma fac in legatura cu asta.

---

Sa traiesti fiecare zi ca si cum ar fi unica, sa pretuiesti fiecare clipa, sa te bucuri la maxim de viata si sa nu ai regrete.
Stiu, ce spui tu e coplesitor, dar, pana la urma, cu fiecare zi pe care o traim, ne indreptam spre moarte. E ceva natural. Nu ne temem cand se insereaza ca vine noaptea, ptr ca e normal sa fie asa. La fel ca si moartea, face parte din noi. Iar cei care au trecut, fie si ptr o clipa prin amenintarea mortii, apreciaza altfel viata.

Alexandru

Am risipit timpul sau timpul m-a risipit pe mine?Daca am ochii deschisi de ce pasesc in intuneric?M-am contopit cu el si m-am pierdut in abisul gandurilor infinite.Stiu ca nu stiu nimic si nici macar asta nu stiu.Cand voi inceta sa exist am o armata de ingeri in suflet si una de demoni in sange.Si totusi,sunt doar o fiinta asteptand...

marcellinna spune:

Nu pot sa accept nici eu moartea unor persoane dragi.N-as putea suporta moartea copilului meu.

Daca ma gandesc insa la moartea mea ,ei bine ,nu as vrea sa mor maine pt ca mai am cateva lucruri importante de facut,dar nici nu as vrea sa traiesc pana la foarte adanci batraneti.

Pe mine nu ideea mortii ci a batranetii ma deprima intr-atat incat imi surade mai degraba ideea de a muri inainte de a deveni o batrana fara puteri .
N-as suporta sa nu mai fiu de folos altora sau si mai rau sa nu mai fiu de folos nici macar mie insami , sa nu mai am sau sa nu mai pot face nimic, sa sufar sau sa fiu o povara pt ai mei.Mai bine ma duc pe lumea ailalta.

Annie80 spune:

toti murim, si mie indiferent dak mor azisau peste 50 de ani, traiesc fiecare zi ca si cum ar fi ultima sau ma rog, incerc sa o traiesc

si eu mereu am avut sentimentul ca voi muri la 30 de ani si incetul cu incetul se apropie

Someone's pleasure is another's pain!

zepellina spune:

Te inteleg. Si eu am trait terorizata, faceam poze..dar pana la urma s-a intamplat. Atunci mintea mea a refuzat sa creada, m-am purtat ft aspru ce cei care incalcau vreoi dorinta de-a bunicii, dar apoi am plans mult.
Este o "revolta" omeneasca, dar care nu trebuie sa te acapareze. Si eu ma gandesc destul de des ca e ft scurta, ca uneori se intampla lucruri incredibile sau dispar persoane, dar numai Dumnezeu iti poate da incredere.

zepellina

giulia71 spune:

De mai mult timp ma gandeam sa postez un astfel de subiect si uite ca cineva a facut-o in locul meu.
Si mie imi e cumplit de frica de moarte, cumpli, dar nu de moartea mea ci de a apropiatilor ( a mamei, pe care o iubesc ca pe okii din cap). La baiatul meu refuz sa ma gandesc...pur si simplu refuz, mintea mea nu poate accepta asa ceva!
Acu nu stiu daca asta se datoreaza faptului ca acum sunt acsnica si nu am prea multe de facut si mintea mea croseteaza aiurea sau am devenit iarasi depresiva sau imi e dor de ai mei?!
Cert e ca de copil m-a bantuit aceasta frica de moarte a parintilor mei, iar cand s-a intamplat cu tata (aveam 18 ani) am sitit ca ceva s-a rupt in mine , in sufletul meu, in mintea mea!
Atunci toata iubirea mi-am indreptat-o catre mama si sor mea(chiar daca e mai rea cateodata) .
La capitolul asta am mult de lucru cu mine si ma voi duce la un psiholog cand voi ajunge in tara.
Pana atunci nu pot decat sa ma rog si sa sper ca totul va fi ok!


mami de Calin rasfatzat:)

ariel_7000 spune:

ar trebui sa intelegem ca incepem sa murim inca din secunda in care ne-am nascut....e greu de acceptat, dar asta este mersul firesc al vietii si oricat ne-am impotrivi, nu avem ce face!
mai bine ne-am concentra cum sa traim frumos si armonios, ca atunci cand se apropie sfarsitul sa putem "trece" in cealalta parte cu demnitate si mandrie ca am fost oameni!
poate ca totusi ar trebui sa adoptam modul de gandire al strabunilor nostri daci, pentru care moartea era un motiv de bucurie...
nu zic ca eu ma bucur de moarte, Doamne fereste!... dar nu mai vreau sa traiesc cu teroare si sa accept ca este un lucru normal si inevitabil.
hai sa ne traim viata, cat mai frumos posibil si sa ne bucuram de toate micile minuni cu care ne serveste!

Save the Earth- it's the only planet with Chocolate!

Cristina_C spune:

Singurul lucru care ma depaseste, mi se face rau numai cand ma gandesc este daca mi-as pierde copilul. E ceva teribil, n-as putea trece peste! Orice, dar asta NU!. Sa-l tina Dumnezeu sanatos ceea ce le doresc si copilasilor vostri!

Mi-e groaza si de momentele tragice cand imi voi pierde bunica (a mea are 82 de ani - multi inainte!!!) si apoi, parintii. Sotul sper sa traiasca mai mult decat mine

Cristina

BEST OF ROBERT
Cresc...

lilianasoare spune:

Sunt de acord cu ce a spus Alex. Si mai apoi, conteaza mult sa reusesti sa traiesti in echilibru si armonie cu tine insati, sa-ti gasesti pacea interioara. Este un exercitiu pe care eu, personal, il fac in fiecare zi. Nu putem schimba lucrurile, dar, cu siguranta, putem schimba atitudinea noastra fata de ce ni se intampla.

Cei care au modele de urmat in familie sunt cei mai bogati mostenitori

anaisanais spune:

Din nefericire, traim inconjurati de moarte. Insa, pe masura ce ne maturizam ,ajungem sa intelegem ca si moartea este un inceput. Exista o ''ordine firesca'' a cursului vietii, care implica si un moment in care parintii pleaca intr-un alt loc de langa copiii lor. Ceea ce este intr-adevar cumplit este plecarea unui copil de langa parinti. Eu traiesc acest fapt, asa ca va spuin ''din experienta''. In ziua in care mi-a murit copilul am fost amortita: simteam ca am stat intr-un frigider, si, pe langa amorteala membrelor, a organelor, simteam ca imi amortise creierul. Care amorteala s-a perpetuat mult dupa ce am fost de fata la inmormantare. Dupa o perioada( poate de cateva zile, poate de cateva luni, poate de un an?) am avut''nelinisti lingvistice'' de tipul gasirii cuvantului care sa denumeasca un parinte care isi ....pierde copilul, asa cum exista termenul pentru copilul care isi ...pierde parintele(este orfan) sau pentru adultul care isi pierde parenerul de viata( este vaduv). Va rog sa ma credeti ca nici in ziua de astazi, dupa 3 ani, nu am gasit termenul care sa ma defineasca lingvisatic pe mine, mama care si-a ingropat copilul... Insa mie mi se pare ca durerea provocata de plecarea cuiva de langa tine este mai greu de suportat odata cu trecerea timpului, desi parerea unanima este tocmai contrara!, pentru ca, pe masura ce timpul trece, tu, care nu ai plecat odata cu cel drag, iti pierzi orice speranta ca traiesti un cosmar, ca cineva iti joaca o farsa tragica. Dumnezeu, sau cum s-o numi Forta care ne tine, are grija ca, totusi, odata cu timpul care trece, sa ''treaca'' in creierul nostru si convingerea ca undeva, in lumea de Dincolo, cei dragi ne asteapta... astfel moartea devine un prag care nu mai sperie, o trecere spre cei dragi, pe care, undeva, in curgerea vietii pamantene, i-ai pierdut....

Elise spune:

Mie imi e mai simplu sa accept moartea atunci cind apare in ordinea fireasca...cronologica... cresti, faci copii, iti cresti copiii, iti cresti nepotii, si apoi incet, te stingi.
E ciclul vietzii.

In schimb n-am sa pot accepta niciodata moartea unui copil.
Mi se pare impotriva oricaror legi ale firii... si impotriva existentei unui Dumnezeu, asa cum il vad eu.

Elise & www.youtube.com/watch?v=xUveIVrEHxo" target="_blank">BBLisa