Durerea unei pierderi de sarcina (14)
Raspunsuri - Pagina 4
Michelle81 spune:
Hair-ma bucur ca ati venit acasa si per din tot sufletul ca sotul tau sa se insanatoseasca cat mai curand si cum ai spus si tu poate ca un nou bebik va va mai alina suferinta si va va face sa uitaiti putin de toate problemele pentru ca zambetul unui copilas vindeca toate ranile unui parinte!
Michelle81 spune:
NANA-scumpa nu ma ranesc vestile ca din ce in ce tot mai multe sunteti gravidute ci va apreciez din tot sufletul pentru puterea voastra de a incerca si pentru optimsimul vostru.Eu ma bucur pentru voi si dupa cum am mai spus traiesc alaturi de voi vestile bune,vestile rele ,totul ca si cum mi s-ar intampla mie!Iti multumesc pt cuvintele tale!
Happiness_4_us spune:
Michelle 
Tu esti o fire puternica, ma bazez pe asta. Va fi totul bine, vei vedea.
Nana,
4+Nunta noastra de vis!
Daca incepi sa te sacrifici pentru cei pe care-i iubesti, vei sfarsi prin a-i uri pe cei pentru care te-ai sacrificat!
Michelle81 spune:
Nu stiu daca este o idee prea buna dar m-am gandit sa va trimit o pagina din jurnalul meu in legatura cu micuta noastra.sper sa nu av supar sau sa va intristez...
2 noiembrie2006.Astazi este o saptamana de cand s-a nascut si a murit fetita noastra Katharina.Durerea este aceeasi ca si in ziua in care am aflat ca este bolnavioara si trebuie sa fac intrerupere,sau poate chiar mai mare.Sase luni de zile a fost in burtica mea,6 luni de zile ne-a umplut inima de bucurie...iar acum de tristete caci nu mai este printre noi.Aceasta intrebare "DE CE" la care poate nu voi gasi raspuns niciodata,ma macina mereu.Ne-am dorit aceasta fetita atat de mult,am iubit-o mai mult ca orice pe lumea asta...Oare a fost vina mea,oare a doctorilor,oare Dumnezeu a crezut ca nu suntem destul de buni sa avem grija de ea?De ce nu primesc raspuns la aceasta intrebare?Din momentul in care am vazut testul pozitiv am iubit-o atat de mult...as fi facut orice pentru ea!Simteam in sufletul meu o bucurie imensa in fiecare zi...in burtica mea se dezvolta rodul iubirii noastre!O Doamne imi umpluse inima de fericire.Dar din pacate aceasta fericire nu a durat..In septembrie la ecograf doctorul meu a observat ca fetita noastra are prea mult lichid in capusor...probabil hidrocefalie.Din acel moment a inceput cosmarul.Nu ne venea sa credem ca ni se intampla noua asa ceva,noua care am avut atata grija pe parcursul sarcinii,noua care am incercat sa facem totul perfect,care ne-am informat atat despre sarcina..."Nu se poate,nu e drept"aceste cuvinte erau mereu in gandul meu!Dar totusi aveam o speranta.Nu stiam ce insemna aceasta boala,hidrocefalia,dar am inceput sa ne informam si am aflat ca se poate opera,deci micuta noastra avea o sansa!Am facut amniocenteza pentru a vedea daca e ceva genetic iar rezultatele au iesit bune.Bucurie dn nou in sufletul nostru.Ne gandeam daca nu este ceva genetic atunci exista sansa unei operatii.Doctorii ne-au spus ca exista 80%sanse sa se nasca sanatoasa.Pentru sot acest procent era foarte incurajator dar pentru mine nu.Exista acea frica in sufletul meu ca,cazul fetitei noastre se incadreaza in cei 20%.Desi sotul imi spune mereu ca totul va fii bine iar acum putem fi fericiti ca area sanse atat de mari,eu nu mai puteam fii fericita.Mi-era frica,foarte frica...vroiam sa cred la fel de mult ca si sotul ca totul va fii bine dar nu puteam.La urmatorul control din nou ni s-au dat vesti proaste.Am fost trimisi sa facem rezonanta magnetica pentru a vedea mai exact ce are fetita noastra.Nu degeaba nu puteam eu sa fiu fericita dupa rezultatul amniocentezei,sufletul de mama simte cand ceva nu este in regula.Ma rugam la Dumnezeu sa ne ajute fetita sa fie sanatoasa,sa nu ne- o ia la El pentru ca o iubim foarte mult.Vorbeam cu micuta noastra in fiecare zi,ii spuneam sa se faca bine,sa fie puternica,sa lupte...Rezultatul rezonantei magnetice ne-a schimbat viata,a venit ca un soc.Eram nevoiti sa renuntam la micuta noastra.Simteam ca nu mai am putere,de la atata plans,de la atata suferinta.Joi 26 octombrie 2006 ,la ora 14.55am nascut-o(prin nastere provocata)pe cea mai frumoasa si iubita fetita din lume,KATHARINA.A avut 780 de grame saracuta de ea.Prima data am refuzat sa o vedem,nu stiu de ce,poate de frica cum va arata,sau de frica ca nu voi rezista psihic!Intotdeauna mi-am imaginat ca atunci cand voi naste,dupa atatea dureri imi voi tine pruncusorul in brate si voi uita de toate.Dar n-a fost asa.Am nascut dar am plecat acasa cu mainile goale.Ma simt vinovata ca nu am avut puterea sa risc si sa duc sarcina pana la sfarsit,poate ar fi fost sanatoasa.Ininimioara nu i-a mai batut la nastere,cred ca dimineata a murit caci miercuri inca am simtit-o miscand in burtica mea.Dupa nastere am refuzat sa o vedem dar dupa cateva minute am cerut sa ni se aduca fetita sa o vedem.Era atat de micuta si putin vanata dar era fff dulce.isi tinea manuta dreapta pe piept,arata ca un ingeras.Oare la ce se gandea inainte sa moara?Sigur i-a fost frica,iar eu ca mama nu am putut sa o ajutAm mangaiat-o pe piciorul drept,mi-era frica sa-i ating degetutele caci parea atat de firava.Regret ca nu am pupat-o,ca nu am cerut sa o vedem mai mult timp...Ma intreb daca ea stie cat de mult o iubim si cata durere ne-a provocat pentru ca ne-a parasit!Am acum o poza de-a ei in fata mea.E atat de dulce,arata de parca ar dormi.Mi-e atat de dor de ea si as fi vrut sa o tin in brate,sa o mangai si sa-i aud vocea.Sper ca acolo unde este are o viata frumoasa.Nu inteleg de ce s-a intamplat aceasta tragedie.Am iubit-o si o iubim atat de mult!
Acum a dat prima ninsoare.Am asteptat atat de mult acest moment(pentru ca iarna este anotimpul meu preferat)dar acum...acum nu ma pot bucura,acum parca nu are sens...In casa e liniste,nu pot sa dau drumul la televizor si nici radio nu pot inca sa ascult.Ma tot gandesc prin cate am trecut si nu-mi vine sa cred ca micuta noastra nu mai este.Am aruncat o scurta privire pe geam dar e greu...e foarte greu..Nu stiu cum va fii cand voi iesi afara din casa,nu stiu cum voi reactiona.Cate planuri ne-am facut in legatura cu ingerasul nostru....Nu inteleg de ce s-a intamplat asa ceva,de ce cand noi am iubit-o atat de mult??Cat de fericiti am fost cand am simtit-o miscand..acel sentiment minunat ca in burtica mea creste o fiinta umana mult asteptata si iubita.Plang din nou desi sunt constienta ca lacrimile nu o vor aduce inapoi,dar ma doare sufletul si nu pot intelege de ce ne-a parasit.In februarie casa ar fi trebuit sa fie inseninata de glasul micutei noastre iar acum....va fii liniste.Urasc sa mi se spuna"poate asa a fost mai bine daca a fost bolnavioara".in primul rand de ce a fost bolnava cand am avut atata grija pe parcursul sarcinii?Am mancat sanatos,nu am baut alcool,nici cafea,nu am facut efort,am vorbit mereu cu ea,am iubit-o atat de mult.Si chiar daca ar fi fost bolnavioara ar fi fost a noastra si am fii avut grija de ea.Oare ce-a simtit inainte sa i se opreasca inimioara?Oare am luat decizia corecta?Nimeni nu poate inteleg durerea ce am simtit-o si ce o simt in sufletul meu,nici chiar cineva care a trecut prin ceva asemanator.NU!Fiecare durere este diferita si nici o femeie nu poate simti la fel!Pe 2 decembrie anul trecut am trecut si printr-un avort spontan.a fost ingrozitor pentru ca ne bucurasem atar de mult si nu ne-am gandit niciodata ca se poate intampla ceva rau!La aceasta sarcina am stat cu atata frica primele doua luni(mi-era frica de un avort spontan)si doar dupa ce am trecut de 9 saptamani am indraznit sa anuntam familia noastra!Si iata ca nici de data aceasta bucuria nu a durat!Oare ce fac gresit de fiecare data?Viata asta nu este deloc dreapta!Sunt femei care aduc pe lume copii sanatosi si ii parasesc sau ii omoara sau ii chinuie...Iar noi care ne-am dorit atat de mult un copilas...
Michelle81 spune:
La fel simt si azi!!!!
Michelle81 spune:
Si toata viata voi simti la fel!
mcrissa spune:
Michelle imi pare rau ca suferi asa de tare.si eu am in orice secunda in gand si suflet numai imaginea copilasului si adorm cu el in gand si este primul lucru la care ma gandesc cand ma trezesc.eu una nu incerc sa uit ca stiu ca nu e posibil.incerc sa accept si sa ma gandesc ca pe viitor voi avea un copil sanatos care va mai alina aceasta durere.sunt convinsa ca nu vom uita niciodata aceste pierderi cumplit de grele, dar sunt convinsa ca soarele va straluci pe strada noastra si ne vom tine puii in brate.
eu ieri am fost la doctor sa fac analizele pentru SAFl(sindrom antifosfolipidic).voi primi rezultatele pe 19 ianuarie.vreau sa fac toate investigatiile recomndate de medic pentru a depista cauza opririi in evolutie a sarcinii.si voi lupta pana voi avea un copil.
te rog mult michelle sa incerci sa nu mai plangi.stiu ca e greu, dar eu mi-am impus sa nu mai plang si am reusit.fetele de aici m-au ajutat foarte mult.sunt niste suflete minunate aici.m-au facut sa gasesc in mine acel gram de putere cu care sa trec peste.totul depinde de tine ca sa depasesti momentul.in tine trebuie sa cauti puterea!nu crezi ca pe viitor cand vei avea un copil ar fii bine sa fii o mamica puternica care sa-l ajute, sa-l sprijine?fii puternica!
de cate ori ma navalesc amintirile incerc sa ma gandesc la ceva frumos, ma apuca stersul geamurilor sau smotrul prin casa si uite asa uit.poate ca asa a fost mai bine, asa a fost sa fie.nu se mai poate schimba nimic din trecut, dar ne putem schimba viitorul.eu visez la ziua cand voi avea copilul meu si vorbesc mult cu sotul despre copilul pe care il vom avea si aproape deloc despre despre cel pe care l-am pierdut(doar cand facem investiigatiile medicale discutam despre copilasul pierdut, ca sa nu ne scape ceva si pe viitor sa fie bine).
Sunt convinsa ca daca nu vei mai plange iti va fii din ce in ce mai bine si vei reusi sa te reculegi si sa cauti in interiorul tau puterea ca sa treci peste.
si sa nu abandonezi niciodata ideea de a avea un copil!
Mcrissa bebe strumph-ul meu
jojo_miha spune:
Of Michelle te inteleg perfect,dar trebuie sa incerci sa nu te gandesti numai la ea ,crede-ma ca o sa o iei razna,eu nu mai aveam mult ,nu-i vom uita dar incerca sa inveti sa traiesti cu durerea.Ce buna sunt la sfaturi,ce-ar fii sa le si urmez.Candva sunt sigura ca vom fii si nooi fericite.
mcrissa spune:
michelle si eu am folosit fraza pe care nu suporti sa o auzi:"poate asa a fost mai bine".sper sa ma ierti pentru asta.si mie mi s-a spus de zeci de ori asta si in mintea mea spuneam ca ei nu au de unde sa stie cata suferinta e in sufletul meu si ca nu a fost mai bine asa.dar am inceput sa cred ca psihic ma ajuta aceste cuvinte si-mi spun sin singura lucrul asta cand cad in depresie.
Mcrissa bebe strumph-ul meu
hair spune:
Michelle, chiar nu mai stiu ce sa-ti zic, decat ca la fiecare post de asta de-al tau ma apuca si pe mine o tristete groaznica... si sincer-sincer, tristete ma apuca si cand vad ataea fete gravide pe aici care au reusit sa urce treapta spre zona unde speram sa gasim o oarecare liniste sufleteasca...