Ortodoxie din Postul Mare in Postul Mare(11)

Sabina spune:

Vianne, uite care e pagina ta

http://community.webshots.com/user/alinavillanova

te loghezi, dupa care te duci in stanga sus pe my account.
din pagina care se deschide exista o optiune in centru sus my photos.Acolo scrie linkul asta.Sper ca ai inteles, sfatulmeu e sa stregi repede parola de-aici, si sa pui alta.E mai sigur asa

---

Sabina si www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=33789&whichpage=1" target="_blank">Sofia Galagia



Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

bagoiu spune:

Vianne, cum se vede cat esti de fericita! Asa sa fiti in veci!

Sabina spune:

Intr-adevar, sunt extraordinar de frumoase pozele.Poti sa faci revista cu ele.

Sa va tina Dumnezeu fericiti!

---

Sabina si www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=33789&whichpage=1" target="_blank">Sofia Galagia



Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

Vianne spune:

scaramus, joanna, sabina, bagoiu, multzam din suflet pt cuvintele frumoase... Intr-adevar, am fost si suntem f fericiti. Multa lume ne-a spus ca am aratat ca niste adevarati oameni fericiti... Nu am cuvinte sa-I multzumesc Domnului prntru ce mi-a dat...

Sabina, multzam de informatii.

Va pup

irina.c. spune:

quote:

---

Originally posted by bagoiu

Vianne, cum se vede cat esti de fericita! Asa sa fiti in veci!Irina & trupaCeea ce la oameni nu este cu putinta la Dumnezeu este cu putinta.

---

Da,asta am remarcat si eu,straluciti amandoi de fericire :).Si am avut acelasi gand ca si Irina:sa dea Domnul sa fiti asa fericiti si indragostiti unul de altul intotdeauna.Irina si bb Ilinca(26apr04)
Traiesc in Romania si asta imi ocupa tot timpul
ILINCA

Vianne spune:

scarmanus, iarta-ma, ti-am scris gresit numele

gandacelu spune:

vianne! sunteti minunati! MINUNATI!
sa dea Domnul sa fiti fericiti si impliniti si sa va mantuiti unul pe altul! mi-ai facut o mare bucurie, mi-ai amintit de nunta mea hehe:))

quote:

---

ma framanta intrebarea legata de "suferinta ca taina". M-am tot gandit ce vrea sa insemne asta si dupa mine cred ca vrea sa spuna ca in durere suntem singuri, adica oricat de mangaiati am fi de oameni, nimeni nu poate ajunge sa vada in sufletul nostru adevaratele proportii ale durerii, nimeni nu poate sti cu adevarat cat de mare e suferinta noastra, Dumnezeu singur stie, ceea ce ne apropie de El, ca si cum am avea o intalnire privata cu el. Asta inteleg eu prin suferinta ca taina. Voi cum intelegeti asta?

---

si eu inteleg la fel
orice suferinta este privata, si, in acelasi timp, este revelatoare: iti dai seama ca nimeni nu te poate intelege, si ca suntem, in fond, singuri
- exact in astfel de momente putem simti insa prezenta lui Dumnezeu, mai ales mangaierea Lui, pe care, daca n-o respingem din rautate, sau mandrie, sau mai stiu eu ce, putem primi mult mai mult... :) si atunci, suferinta devine cale de mantuire, asa cum si trebuie sa fie, dupa modelul lui Hristos cel rastignit: nu putem ajunge in Rai daca nu trecem prin iad... prin propriul iad

merci pentru citatul cu gandacelu, merita sa-l pun semnatura:) hihihi

ma bucur ca ti-a placut maica siluana... uite asa ne mai mangaiem si noi, cu cuvinte spuse de cei mai buni ca noi... si inceram sa deveim si noi mai buni:)

gandacelu spune:

fetele care puteti ajunge la slujba, sa ma pomeniti si pe mine sa ma fac bine!

cine nu poate ajunge, poate ascuta/vedea chiar slujba www.arhiepiscopiatomisului.ro/audiovideo/video.html" target="_blank">aici

---

am primit pe mail un interviu cu Pr. Evloghie de la Nera, poate unii il stiti (eu nu am reusit sa ajung la nici o conferinta, dar pe sotul meu l-a impresionat foarte tare, in studentie)la Rusa este si (cel putin) o fata calugarita la Nera

vi-l dau si voua, mie mi s-a parut ziditor (scuzati forma, focalizati continutul!:))

INTERVIU CU PĂRINTELE EVLOGHIE MUNTEANU,

DUHOVNICUL MĂNĂSTIRII NERA



Părintele Evloghie este unul din tinerii duhovnici români din zilele
noastre, al cărui exemplu viu ne dă mari nădejdi de refacere a vieții
duhovnicești In România. Întors din Sfântul Munte în pământul natal, se
arată ca un nou Paisie Velicikovski care să restabilească duhovnicia și
rânduiala în viața de obște, ce s-a pervertit ignorând predaniile
Sfinților Părinți. Roadele duhovnicești ale obștii Mănăstirii Nera, al
cărei povățuitor este, ne întăresc convingerea.



Glasul Monahilor: Părinte Evloghie, am vrea să ne vorbiți puțin despre
viețuirea filocalică în mănăstirile de azi.

Părintele Evloghie: Un părinte i-a cerut Bătrânului Sofronie, când
acesta era pe patul de moarte, binecuvântare să întemeieze o mănăstire.
Părintele a ezitat mult; a spus, după un moment de tăcere și rugăciune
înaintea Domnului, că în ziua de azi nu se mai poate întemeia o
mănăstire. După aceea iar s-a mai rugat și i-a dat binecuvântarea.

Trăim niște vremuri în care să mai pomenești de mănăstire cu duh
filocalic e prea mult, ba chiar e aproape o "nebunie" să crezi că poți
întemeia azi o obște în care toate să curgă într-o viețuire așa cum
ne-au predanisit-o Părinții. Spun asta pentru că vremurile în care trăim
- și nu caut în asta un mod de a mă spăla pe mâini de propria-mi
responsabilitate - sunt cumplite. Iată, aici la noi, pe pământul
românesc, s-au deschis multe locașuri sfinte după '89, pentru că
fuseseră distruse de comuniști. Sigur că trebuiau începute mănăstirile,
dar cu cine? Călugări bătrâni erau puțini, iar dintre ei o bună parte se
înstrăinase de duhul părinților. Așa au fost vremurile și nu e de
judecat: Asta-i realitatea. Am plecat la drum cu foarte puțini Părinți
duhovnicești după '89, iar noi, care am luat jugul acestei viețuiri
minunate, am fost cumva aproape lipsiți de rădăcini, fără obârșie, fără
înlănțuire, n-am avut ceea ce au părinții din Sfântul Munte, unde s-a
păstrat bine tradiția asta - stareț (bătrân duhovnicesc) și ucenic. Noi
suntem o generație crescută cumva singurei, adăpându-ne, cum spune Sf.
Ignatie Briancianinov, mai mult din scrierile Părinților și mai puțin
din pilda vie a unor bătrâni înduhovniciți, care să ne predanisească pe
viu tradiția. Am plecat la drum cu bună dorință, dar să nu uităm cine
suntem noi, cei care ne înrolăm în ceea ce ar trebui să constituie
armata de elită a Domnului. Venim în mănăstire nu numai cu bunele
noastre dorințe și cu inima arzând de dor, ci și cu grozăvia stigmatelor
unei lumi care s-a îndepărtat cu totul de Domnul. Purtăm în noi tot
iadul lepădării de Domnul ce se lucrează în lume în zilele noastre.
Suntem odraslele părinților care ne-au crescut în duh ateist; mulți
dintre viețuitorii din mănăstiri sunt proveniți din familii asemenea cu
cea în care am crescut și eu: fără Biblie, fără icoane, fără zi de post,
fără dus la biserică nici măcar o dată pe an. Toată spălarea asta a
creierului pe care o face sistemul nostru educațional contemporan o
simțim în noi până în adâncul sufletului, deși harul face minuni și cu
adevărat lucrează în noi înnoirea nașterii din nou. Nu mai spun de viața
pe care o trăiesc marea majoritate a tinerilor, viață dusă în tot felul
de devieri aberante, departe de duhul poruncilor Domnului și de
lucrările harului. Dintre acești tineri, unii ajung să se rupă din
aceste mreje demonice și să intre în mănăstire. Să faci trecerea asta
extraordinară de la un mod de viață trăită într-un duh antihristic - de
ce să n-o spunem deschis că e chiar antihristic: e de ajuns să deschizi
televizorul sau să te uiți la ce se întâmplă în licee, în facultăți, ce
ascultă sau citesc tinerii, ce pagini de internet vizitează sau pur și
simplu să faci o plimbare de o oră-două prin București sau prin alt oraș
- acest salt pe care-l fac unii, intrând pe porțile mănăstirii, e cu
adevărat o intrare într-un alt tărâm care se guvernează după cu totul
alte legi și alte rânduieli. Viața de mănăstire este o "nebunească"
încercare de a împlini (și nu oricum, ci îngerește!) voia lui Dumnezeu.
Ce este această voie? Nimic altceva decât viața lui Dumnezeu însuși! Dar
aceasta n-o poate trăi nici cel mai curat om de pe fața pământului,
darămite eu, un om plin de stricăciune... Mi se cere un salt asimptotic,
gigantic, de la minus la plus. Să mai crezi, așadar, că poți chivernisi
o viețuire de obște în duhul Părințior filocalici, când ești în bătaia
tuturor vânturilor, ispitelor și încercărilor, cu oameni cu totul
nepregătiți pentru aceasta, prea plăpânzi, prea firavi?...

Să ajungi să trăiești monahismul în adâncimea lui, în taina dăruirii
Domnului, a încredințării depline în voia Lui, pe calea Ghetsimani-ului
și a rugăciunii pentru întregul Adam - e ceva cumplit de greu pentru
noi, dacă nu chiar, pentru unii, străin...

Cuvântul acesta este greu, dar nicidecum deznădăjduitor. E greu pentru
că grele sunt zilele în care trăim. Părinții noștri, pentru lepădarea
lor de sine și pentru dăruirea totală Domnului, primeau aripi mari cu
care zburau peste talazuri, pe când noi am moștenit niște cioturi cu
care mai zburăm puțin, ne mai afundăm în valuri, mai intrăm într-o
furtună, apoi prindem puțin curaj și, uite-așa, încet-încet, ajungem
ultimii la liman.

Să nu se înțeleagă, prin ceea ce am spus până acum, că mă înscriu în
rândul celor care aruncă vina pe "zilele rele" pe care suntem obligați
să le trăim (ca și Adam, de altfel: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o...").
De vină nu este veacul, ci eu, care mă las dus de duhul veacului acesta
în loc să-i urmez pe Părinți. Înainte, călugării ajungeau poate o dată
în viață la marii trăitori - Antonie, Zosima, Ammona, Arsenie etc. - ca
să primească cuvânt ziditor și nici nu erau întotdeauna primiți, pe când
noi, iacătă, avem aici la îndemână întreaga lor viață și experiență
cuprinse în paginile cărților care ne umplu bibliotecile. Dacă dormim la
umbra crucii, tolăniți pe comoară, vina e a noastră: ne lăsăm purtați de
duhul veacului, un duh antihristic care stinge în om tânjirea după
Domnul. Cum scria Părintele Nicolae Steinhardt, îndemnându-ne a nu
spune: "Uite ce-au făcut din mine!", ci: "Uite ce am făcut eu din ce-au
făcut ei din mine!".



Concluzia? Bineînțeles că se poate forma o obște în duh filocalic!



G.M.: Deci se poate, nu mai e o nebunie?

P.E.: Ba da, "nebunie" este, dar nu înseamnă decât că este un imposibil
posibil. Privind lucrurile din altă perspectivă, noi acum suntem mai
aproape de mântuire decât oricând altcândva. Să dau un exemplu: nu ar
trebui ca noi, cei atât de slabi și de neputincioși, atât de ezitanți și
nestatornici, să ne smerim mai ușor, să alergăm mai grabnic la
acoperământul harului, să conștientizăm că toate atârnă de mila și de
iubirea Domnului? Fiți cu luare aminte la viețile Părinților, care au
fost niște bărbați atât de puternici, de curajoși, de statornici, de
hotărâți, de verticali... Avva Pamvo a fost cumplit încercat de duhul
desfrânării timp de 12 ani, până la deznădejdea cea mai cumplită, auzind
la sfârșit glas din cer: "Pamvo, pentru aceasta te-am lăsat să fii în
aceste ispite, ca să nu te înalți cu firea, socotindu-te în gândul tău
că ești mare, nici să socotești că vei putea face ceva fără ajutorul lui
Dumnezeu. De acum să-ți cunoști neputința și să nu te nădăjduiești în
faptele și în bunătățile tale, ci în mila și în ajutorul lui Dumnezeu".
Vedeți, Domnul a "luptat" cu Avva Pamvo timp de 12 ani; cât ar trebui să
lupte cu noi Domnul pentru a ne arăta cât de neputincioși suntem? Ar
avea nevoie de mai mult de câteva minute. Noi știm că toate atârnă de
Domnul, că, dacă și-a luat un pic mângâierea de la noi, nu mai suntem în
stare nici o brumă de canon să facem, ne zgândărim la primul cuvânt al
fratelui, suntem cu "botul pus", cu "fața cernită" - "nu știu ce am, nu
mai merge!" Păi, unde vedem așa ceva la Părinți? Pentru noi e mai ușor
să purtăm smerenia asta. Oamenii aceștia erau atât de hotărâți! Erau
oameni verticali, cum spunea Avva Theodor al Fermei: "și dacă se va lipi
cerul de pământ, Theodor nu se teme". Cu asemenea oameni Domnul "a avut
de furcă" până să-i învețe smerenia. Pe când cu noi, care suntem niște
zdrențe netrebnice... Nu ne cere Domnul nimic decât să ne ținem mintea
în iad, adică să ne recunoaștem ca vrednici de iad, dar să nu
deznădăjduim. Ce-mi trebuie mai mult? Nu-i mântuirea aproape de noi?

G.M.: Care este lucrarea omului?

P. E.: Lucrarea omului este pocăința, schimbarea. Numai că schimbarea
ține de împreună-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocăință înțelegem
toată transformarea asta (metanoia) care începe prin întoarcerea de la
păcate și sfârșește cu îndumnezeirea, să ajungi Dumnezeu prin har.
N-avem altă lucrare decât pocăința.

G. M.: Și cum să nu deznădăjduim?

P. E.: Eu nu deznădăjduiesc, pentru că Dumnezeu este iubire. Toate
slujbele noastre sunt centrate pe mila și iubirea lui Dumnezeu: Că
milostiv și iubitor de oameni ești... Cu harul și cu îndurările și cu
iubirea de oameni... Doamne, miluiește! Omul dintotdeauna a așteptat
mila.

G. M: În ce constă această așteptare? E cea de care vorbește Psalmistul:
<Așteptând, am așteptat pe Domnul>?

P. E.: Așteptarea este starea firească a omului. În devenirea noastră ca
persoane, cum spune Părintele Sofronie, așteptarea e starea firească.
Traducerea corectă a versetului pe care l-ai pomenit este: <Răbdând, am
răbdat pe Domnul>. Trebuie să răbdăm, așteptând pe Domnul să se
milostivească spre noi. Facem răbdare în așteptare ca să ne slobozească
Dumnezeu de legăturile morții. Când spun "Aștept învierea morților" nu
înseamnă că aștept cu groază o sentință pe care o știu de pe acum.
Aștept nădăjduind. Părintele Nicolae Steinhardt spunea: "Aștept, mort de
spaimă și plin de nădejde, Judecata de Apoi".

G. M.: Ce ne împiedică să așteptăm așa pe Domnul?

P. E.: În Vom vedea pe Dumnezeu așa cum este, Părintele Sofronie spune
că se simte înaintea lumii ca mesager al unei taine pe care oamenii au
uitat-o: Dumnezeu este Iubire, este Părintele nostru Care ne-a chemat
din neființă la ființă și Care ne-a deschis calea spre veșnica
împărtășire de El. Problema cea mai mare este înstrăinarea noastră de la
El, înstrăinare care a invadat toată existența noastră; tot ce facem azi
ne înstrăinează din ce în ce mai mult de Duhul Sfânt.

Problema este că și noi, cei "întorși" vătămați de stricăciunile pe care
le-am îngurgitat Îl percepem strâmb pe Dumnezeu. De asta se mai supără
marii noștri duhovnici, zicând că "ceea ce trăim noi nu-i Ortodoxie..."
Spunea Părintele Rafail: "Dacă nu simțim că facem pași pe cale înseamnă
că, pe undeva, ne nevoim eretic". De multe ori ne lăsăm purtați de
superstiții sau de puncte de vedere care nicidecum nu sunt în duhul
Părinților. Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul; nu-i
nici un muzeu de tradiții, după cum nu-i nici o casă deschisă
inovațiilor contemporane.

G. M.: Totuși ce fie împiedică să-L vedem drept?

P. E.: Păi, tot ceea ce am moștenit ne ajută să-L vedem strâmb. Trăim cu
niște vătămături, stricăciuni, care sunt proprii unei ființe căzute,
care nu poate să-L vadă pe Dumnezeu așa cum este. Cântăm la Înviere: "Să
ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos strălucind!". Din clipa
când a căzut, Adam nu L-a mai văzut pe Dumnezeu decât ca pe un Stăpân
pedepsitor și a fugit de la fața Lui. Noi fugim de la Domnul pentru că
nu-L mai recunoaștem ca ceea ce este, ca Părinte. Nu mai avem încredere:
așteptăm numai biciul, ciomagul...

G. M.: E posibil ca formalismul lipsit de conștientizare să fi dus la
această vedere strâmbă?



Biserica in care găsești numai forme e un cimitir.



P. E.: Biserica chivernisește și conținutul, și forma. Nu poate fi
conținut fără formă. Trăim într-o tradiție, iar conținutul îl primim
într-o anume formă. Una fără alta nu se poate. Un muzeu de forme este,
de fapt, un cimitir. Biserica în care găsești numai forme e un cimitir.
Cum a căutat Starețul Paisie Velicikovski în Sfântul Munte un povățuitor
și nu a găsit! N-a găsit un purtător al tradiției vii. În perioade de
criză s-a mers și prin formă mai mult, că omul este tentat să se agate
de forme. Chiar mă gândeam ce șoc vor fi resimțit evreii care au devenit
apostoli, dărâmându-li-se toată construcția de forme ale legii celei
vechi în care Dumnezeu îi binecuvânta, îi sfințea, îi lumina. Au dărâmat
tot pentru a putea rezidi în formele noi pe care le descoperea harul.
Noi primim formele, iar punerea conținutului e o lucrare a harului.

Sunt unii oameni care nu văd mai mult, ci își trăiesc evlavia și iubirea
față de Domnul în formele astea mici. Mai vin creștini la ușa altarului
și întreabă: "Părinte, pentru dezlegare de cununie trebuie cinci
lumânări sau șapte?" Iar mie-mi vine să-i întreb dacă sunt creștini sau
păgâni. N-ai ce face. Cu sufletul trebuie să lucrezi încetișor. Pentru
că, dacă-i spui că-i în înșelare drăcească, îi stingi flacăra care mai
pâlpâie în el. Lucrăm încet, mai ales că, dacă ne uităm la noi, suntem
și noi niște superstițioși mai cizelați, mai rafinați, dar tot
superstițioși. Noi L-am văzut pe Domnul cum este? Singura modalitate de
a scăpa din înșelare este să recunoști că ești înșelat. Toți suntem
într-o înșelare, formaliști suntem toți dar, din fericire, Judecător
este Dumnezeu, la Care încape multă iubire.

G. M.: Nu-i primejdios să ținem mintea în iad? Nu ajungem la deznădejde?

P. E.: Așa cum sunt eu acum, sunt un candidat sigur al iadului. Eu nu
fac decât să-mi conștientizez propria stare; nu văd împărăția înăuntrul
meu, ci un amestec colcăind de patimi și stricăciune, văd a lucrare a
iadului și, la capătul tuturor, moartea. În mine "trăiește" moartea. Nu
mă proiectez în altă parte. Nu zic că dacă aș fi fost în altă parte eram
altceva, dacă-l cunoșteam pe părintele cutare eram mai bine etc. Nu
trăiesc himeric, ci recunosc ceea ce sunt acum: un candidat pentru iad.
Dar nu deznădăjduiesc.



Harul Domnului nu are sabat



G. M.: Zic unii, chiar dintre Părinții duhovnicești, că astăzi nu mai
putem dobândi harul lui Dumnezeu, ca odinioară.

P. E.: Cine ți-a spus nebunia asta? Doamne, păzește-ne! Harul îl dă
Domnul când știe că suntem copți. Părintele Sofronie spune că este o
erezie să crezi că azi nu se mai poate trăi duhovnicește. Însemnă să
desființezi Biserica, lucrarea harului, pentru că <Tatăl Meu până acum
lucrează și Eu lucrez> până în veac. Harul Domnului nu are sabat. Când
spunem că nu se mai poate dobândi harul îi facem pe toți sfinții
netrebnici, adică de nici o trebuință. Părintele Porfirie spune că tipul
acesta de smerenie este drăcească. Dacă micșorezi cu ceva chemarea care
ți-a adresat-o ție Dumnezeu, omule, este un păcat, o hulă - spune
Bătrânul Sofronie.

G. M.: Cum vedeți sporirea duhovnicescă în vremurile de acum, lucrarea
de despătimire?

P. E.: Înainte, Părinții se retrăgeau în pustie, dobândeau har, apoi
ieșeau și le vorbeau și altora. Ajungeau la o așezare, îmbrăcau ei
înșiși harul, după care puteau să învieze și alte suflete. Noi nu mai
avem răgazul acesta. Eu ce fac? Mă trezesc la 22 de ani duhovnic, dar nu
și înduhovnicit. Nu vreau să hulesc lucrarea harului, dar omenește
suntem nepregătiți pentru așa ceva. Nu putem decât să ne răstignim, să
ne predăm voii Domnului și să învățăm din mers. În timp de război nu mai
ai vreme să faci școala de ofițeri ca pe timp de pace. Faci niște
cursuri acolo și te-a trimis pe front: îți mai pune și o mitralieră in
spate, îți arată trăgaciul și inamicul și... atât! Restul le mai înveți
"din mers". E înfricoșător, dar asta-i realitatea. Dacă ajungem la liman
- Domnul știe. Mai auzim și tot felul de sminteli, că monahul cutare a
plecat în lume și câte altele. Nu-i de mirare. Spune la Pateric să nu ne
mirăm că pleacă unii în lume, să ne mirăm că mai rezistă cineva. Cei
care vor birui vor fi mai mari decât Părinții.



GLASUL MONAHILOR - Revistă de înnoire duhovnicească a Mănăstirii
"Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil", Petru Vodă

Nr. 5-6 (19-20) - Mai-Iunie 2005

Vianne spune:

gandacelu, multzumim frumos! si noi speram ca Dumnezeu ne va indruma pasii asa cum a facut-o pana acum. Uneori e mai greu, atunci cand incepi sa nu mai ai rabadare, cand astepti ceva ce e musai sa se intample dar stiu ca si astfel de momente tot de EL sunt date iar rabdarea e o virtutea pe care trebuie sa incercam sa o avem.

mi-am cumparat si eu aseara cartea "spovedanie neterminata", astazi ma apuc de ea.
Va pup

gandacelu spune:

elena, ia si de la mine www.sfaturiortodoxe.ro/pateric/pateric.htm" target="_blank">patericul egiptean
sa vezi cum se nevoiau primii crestini...