Parintele prefera unul dintre copii - e normal?

rrox3 spune:

Andacos inteleg ca pentru tine e un adevarat tabu "sa-ti placi copilul", e ceva ce nu poti incalca in nici o secunda si nici o situatie. E ceva necesar echilibrului tau intern.

Insa asta nu-ti da dreptul sa-i spui Tiliei despre cat a placut-o mama, fiindca pur si simplu doar ea si mama stiu asta, iar tu nu poti decat sa accepti ce spune Tilia despre asta. Nu e ceva asupra caruia iti poti da cu parerea.

La fel cum nu poti denatura ce a scris Oana . Ea a scris ca nu stie daca-l va placea, ceea ce e usor diferit de probabil nu il va placea.

Nu ma intelege gresit, e minunat sa-ti placi toti copiii, dar ar fi bine sa o faci pur si simplu, nu in virtutea lui trebuie.

andacos spune:

rrox,concluziile tale din mesajul anterior sunt gresite 100%,de la primul la ultimul cuvint.

Dar e parerea ta...eu am spus cu totul altceva,interpretarile itzi apartzin.

Dana

Chuny spune:

Rrox, nu sunt de acord cu tine, dar deloc

Andacos i-a spus Tiliei ca probabil asta e concluzia ei si nu a facut nicio apreciere asupra cantitatii de iubire primite de la mama ei. Si mai cred ca din instinct de conservare putem ajunge sa percepem gresit ceea ce ni s-a intâmplat in copilarie, sa gasim scuze si sa ne resemnam, mai atunci când ne e frica sa nu reproducem acelasi lucru cu copiii nostri.

Iar atunci când ti-e frica de faptul ca n-o sa-ti placa de propriul copil pt ca nu e conform asteptarilor tale, cred ca trebuie sa sezi frumos si sa te gândesti de ce ai vrut acel copil daca nu esti pregatit sa-l iubesti asa cum e.

olympia spune:

"Parintele prefera unul dintre copii - e normal?"

Nu, nu-i normal, dar se intampla des. Parintele il poate prefera pe copilul care-i seamana, sau care se apropie de tiparul ideal din capul sau... Nu cred ca-ti poti iubi cu adevarat copilul si sa nu-l placi ca persoana, aia nu e iubire, e datorie implinita mai bine sau mai rau, fata de o persoana pe care n-o cunosti cu adevarat, n-o accepti si n-o intelegi.

Marcia03 spune:

Multumesc Chuny

Este adevarat ca am niste parinti extraordinari, pt care copiii au insemnat si inseamna ft mult. Ne-au dat noua tot ce au avut ei, uneori sacrificandu-se pe ei. Mama daca primea o ciocolata, nu manca din ea, ne-o aducea noua intreaga (pe cand mama unui prieten zicea : asta e sucul meu, asta e prajitura mea, sa nu te atingi de ele- eu facand ochii cat cepele auzind lucrul asta). Mama imi povestea ca tatal meu era ft sensibil; dupa ce s-au casatorit, daca ea era mai dura cu el, incepea sa planga. Ea nu intelegea cum un barbat la 25 de ani poate sa planga. Dar apoi si-a dat seama de ce si si-a schimbat atitudinea. Cand m-am nascut eu, tata i-a spus mamei : "iti dai seama, am si eu acum ceva al meu (sange din sangele meu)". Tata a fost innebunit dupa mine; mama imi povestea ca atunci cand eram bebe, ea ma punea seara in patut si noaptea se trezea si vedea ca sunt langa ei (tata zicea: eu nu pot sa dorm stiind ca ea este in patut singura si tb sa vad daca are ud scutecul, sa o schimbam..cum sa doarma copilul ud?; gasea motive doar pt a ma avea langa el). Se mai certa si cu bunica mea (mama mamei, la care am stat pana am inceput gradinita, asta dupa ce s-au mutat ai mei la casa lor), ca-mi dadea laptele prea cald sau mai stiu ce i se parea lui ca nu face bunica corect (ea crescuse deja 3 copii). Ai mei lucrau amandoi, dar cand ieseau de la servici veneau sa ma vada si seara plecau acasa; mama imi povestea ca i se rupea inima cand ma auzea cum plangeam.
Cat a fost fratele meu bolnav au suferit ft mult (plangeau mult cand erau acasa, de fata cu el nu au plans niciodata), alergau incolo si incoace (culmea este ca in acelasi timp s-a imbolnavit si tatal mamei, care se interna mereu in aceeasi perioada cu fratele meu, asta ca un facut; asa ca ai mei alergau de la un spital la altul). Chiar discutam din cand in cand si se minuneaza si ei de cata putere au avut sa treaca peste toate. Cred insa ca cineva acolo sus a avut grija de ei si le-a data toata puterea de care au avut nevoie.

Eu nu pot decat sa le multumesc si la randul meu sa ii ajut si eu cat pot.

Mihaela

Chuny spune:

E foarte normal sa nu îti placa colegul copilului tau, dar sunt foarte mari sanse ca mama lui sa îl placa pe el asa cum e.

Daca a face diferenta între a-ti iubi sau a-ti placea copilul are ca si consecinta un comportament abuziv sau lipsit de ... atentie/ iubire/ apreciere, inseamna ca parintele în cauza are multe probleme netratate.

Ai amintit de copilul psihopat, dar sa nu uitam ca multi copii nu sunt "placuti" de parinti pt simplul fapt ca nu aduc doar 10 de la scoala. Si problema clar nu e la copii, ci la parinti.

Aqai spune:

bineinteles ca e plin google de parinti care nu isi plac copiii. pentru ca exista o intreaga industrie si mentalitate pe acilea care spune in primul rand ca un copil trebiue sa "contribuie"

dupa mine cand nu mai privesti copilul ca pe o responsabilitate 100% (material, comportamental, incarcatura de munca) si incepi sa-i atribui sarcini, incepi sa deschizi usa evaluarii

cand incerci separarea falsa - imi place copilul, nu comportamentul - la fel ai deschis usa evaluarii

si cand evaluezi o persoana rational, evident ca gasesti destule lucruri care sa nu-ti placa.

si ce sa inteleaga omul de rand cand dupa ce i se spune ca e ok sa nu-i placa comporatemntul progeniturii(am rumegat 2 ani ideea asta inainte sa hotarasc ca pentru mine nu se aplica separarea oricat as vrea) il ia de manuta si se duce la pediatru sa se planga de mica pramatie si primeste un formular de evaluare unde troneaza o sectiune intreaga de - atasat poze


intelege ca toate abilitatile astea trebuie sa le posede prin nastere progenitura, e deposedat de responsabilitatea de a forma copilul ala, nu mai face diferenta intre abilitatile naturale si cele invatate ale copilului si iop! pai manualul zice ca nu-i ok cand face asa, eu de ce sa-l mai plac?

DISCLAIMER: in nici un caz nu vreau sa se simta atinsi parintii cu copii cu probleme REALE pentru care am toata intelegerea din lume. Insa ma ingidneaza la culme transformarea si prezentarea unor comportamente specifice copilariei ca fiind problematice

ma indigneaza tot tam-tamul pe seama drepturilor copiiilor si fatarnicia cu care se sustine ca acestia sunt pe primul loc. Nu, nu e asa. Sunt promovate si protejate depturile adultilorde a-si patra confortul unei vieti fara copii, ingradind manifestarile copiiilor. cu alte cuvinte, sunt un parinte minunat cata vreme copilul meu sta linistit la locul lui.


Tot ce atasez eu nu ar trebui sa se alfe intr-un assesment care sa plaseze copilul intr-un diagnostic sau altul, ci ar fi moral corect sa plaseze parintele intr-o clasa. 0, 1,2,3... sa studieze un pic cum se cresc copiii si cum se formeaza adultii.

apoi mai vorbim despre ce cat si cum ne plac copiii nostri. care, oricum, tind sa fie oglinda unuia dintre parinti...

nadaflorilor spune:

intrebarea mea a fost pe masura exemplului dat de tine Danei sau ti se pare o mare desteptaciune sa ii ceri unei mame sa-si imagineze ca fiul ei ar putea fi psihopat

olympia spune:

Cand un copil ajunge sa dea foc pisicilor, parintele care l-a crescut are partea lui de responsabilitate pentru asta, asa ceva nu se intampla din senin. Relele si neplacutele copiilor sunt consecinte ale unor intamplari in care si parintii au fost actori.

buflea spune:

Eu nu inteleg definitiile astea opuse a termenilor “placere” si “iubire” … pentru mine “a iubi” reprezinta superlativul lui “a placea”, nicidecum opusul lui. Ajung sa iubesc ceva sau pe cineva numai dupa ce mi-a placut initial si placerea a ajuns la un nivel mai inalt.

Sunt sigura ca toti copiii care impart dragostea parintilor, considera ca aceasta este inegala, la fel cum sunt sigura ca toti parintii care au mai multi copii, daca ii iubesc, ii iubesc in mod egal.

Impresia falsa a copiilor vine din modul diferit de interactiune intre parinti si copii si din faptul ca fiecare parte considera ca are dreptate.

As da insa mai multa crezare parintilor decat parerilor copiilor lor …parintii sunt mai maturi si ei modeleaza personalitatea copiilor. Cum personalitatile sunt diferite, si metodele de modelare sunt diferite. Copiii evalueaza actiunile parintilor foarte superficial si strict pe baza de consecinte, substratul insa ofera credibilitate parintilor.

Exista cu siguranta si un element de egoism atribuit parintilor … un copil care se modeleaza usor, ofera o viata mai relaxanta si parintilor lui. Unul care se modeleaza greu, sau a carui personalitate nu este exact inteleasa, ingreuneaza viata parintilor lui. Cred ca toti suntem in consens ca unii copii se cresc mai usor, altii mai greu si nu e nimeni vinovat pentru asta … cand ambii acesti copii traiesc in aceeasi casa, inclinatia spre cel care iti favorizeaza o sarcina mai linistita este pe undeva nativa.
In lumina celor spuse mai sus, da, nu cred ca dragostea parinteasca se poate imparti fix la doi si cred ca exista o inclinatia nativa catre unul din copii, provenita asa cum ati spus si voi din potrivirea personalitatilor, din satsfactiile pe care acel copil ti le aduce ca parinte sau prin modul in care te lasa sa-l modelezi.

Atata timp cat diferentele nu sunt traumatizante si parintele este impacat si multumit cu ceea ce face pentru copiii lui, nu cred ca e cazul de vreo vina. Eu nu am de gand sa ma invinovatesc de nimic, pentru ca imi cunosc intentiile si planurile pentru copiii mei …cat despre ei ? De cand s-au nascut, pe rand, li se pare ca sunt nedreptatiti …