Sa-l anunt pe sotul amantei...sau nu?

crisiacob spune:

Am revenit si noi in sfarsit acasa. Puiutu si-a revenit si totul e ok acum. Ramane insa urmatoarea problema: de ce in conditile in care prin perfuzie a primit toate medicamentele posibile pentru dureri abdominale si varsaturi, el a vomitat si s-a incovoiat de durere de joi pana duminica. Acum ii trecea, apoi iar ii reveneau. Am ajuns si la psihologul spitalului vineri si se pare ca el somatizeaza durerea si suferinta pe care le are datorita despartirii dintre mine si tatal lui. Un exemplu: era bine mersi vineri seara, suna ta'su la telefon si copilul intreaba cine e. Ii raspund ca e tati dupa care la 5 min de cand am incheiat convorbirea durerile au reaparut...
O sa trebuiasca sa mergem cu el la terapie si sa vedem ce e de facut in viitor.
Referitor la relatia noastra...ma bucur ca mai gandeste cineva si ca mariuta. Cred ca am ajuns sa traim niste vremuri oribile, in care nimeni nu mai este dispus sa faca nici un compromis intr-o casnicie si din pacate din ce in ce mai des acest lucru se intampla in familiile cu copii. Si da, cred ca este de datoria oricarui parinte sa fie alaturi de copilul lui. O data ce ai parasit familia, implicit copilul, ai devenit tata de duminica. De asta n-o sa-l iert eu toata viata pe fostul meu sot. Toti anii in care am fost impreuna a trait bine mersi, nu a oferit nimic. Am intrat in aceasta relatie amandoi, de buna voie si nesiliti de nimeni, iubindu-ne. Din pacate insa, unul a dat totul iar celalalt nimic din nesimtire si pentru ca asa a vazut in familia lui. Ma rog...nu are rost sa intru in detalii...dar lucrurile nu sunt chiar asa de simple. Si eu puteam sa ma indragostesc de mii de ori si sa il parasesc dar m-am gandit ca avem un copil de crescut si am continuat sa ii ofer totul in speranta ca voi primi si eu ceva. Si am primit...dispret, sila si zambete ironice...

eumada spune:

Stai linistita Crisiacob,nu esti singura si nu esti singura care gandeste asa.

emanouela spune:

Strict opinia mea...fericiria unuia nu tre sa se cladeasca pe nefericirea altuia (ea nu e nefericita, o recunoaste...e doar ranita, dezamagita, dezorientata, etc) precum nici nefericirea unuia nu tre sa se cladeasca pe fericirea altuia. In veci n-as sta intr-o relatie de forma, nu ma multumesc cu atat de putin...pot mai mult, vreau mai mult.
Omul evolueaza...ce-si dorea acum X ani nu-si mai doreste acum, cerintele lui cresc, se inmultesc, daca tu stagnezi dorindu-ti aceleasi lucruri ca acum X ani e strict problema ta, nu-i poti cere altuia sa fie ca tine, sa stagneze alaturi de tine....prin compromis. O relatie nu se bazeaza pe compromis (nu majore) si pe nefericirea unuia dintre parteneri.
Fericirea e un drept, un dar cu care te nasti...sta doar in mainile tale ca si om sa te bucuri de ea sau nu, nu sta in puterea altcuiva.

Rufus spune:

Nu trebuie sa reducem totul la fericire, desi e dreptul fiecaruia, de necontestat.
Daca cei doi parinti isi sacrifica fericirea, ramanand captivi intr-o sasatorie pentru a oferi copilului o familie cu doi parinti (asa cum si-ar dori crisiacob), asta nu este nicidecum o garantie ca acel copil va fi fericit.
Este doar o minciuna gogonata, pe care copilul ala o va mirosi foarte repede, ca el are nevoie de doi parinti devotati, multumiti, fericiti, carora sa le urmeze exemplul; nu vrea doi, ca sa iasa la numar, indiferent cum isi traiesc viata cei doi. Mai mult, cred ca situatia poate deveni chiar toxica, periculoasa, pentru ca ei doi (sau cel putin unul din ei) sunt frustrati, asta inseamna relatii incordate, tensionate; sau, daca sunt niste superoameni (imposibil, dupa mine)care nu-si dau liber la frustrari, vor alege vieti separate, revenind acasa sa se culce langa cel pe care nu-l doreste si sa intregeasca poza familiei fericite.
Nu, asata nu inseamna fericirea copilului.
Poate dauna profund.
Si nici macar nu m-am referit la situatii in care violenta isi face loc in familie, ca raspuns grosier la aceste frustrari.
Este, dupa mine, o alta forma de manipulare cu ajutorul copilului.

Matzaila_81 spune:

Avem tendinta sa judecam toata lumea prin prisma trairilor noastre. Daca tu nu ai facut ceva nu inseamna ca celalalt trebuie sa faca sau nu intocmai ca tine.
Iar daca puteai sa te indragostesti si sa fi fericita si nu ai facut-o ca sa daruiesti copilului o viata petrecuta in aparente atunci ai gresit. Nu el ci tu.
E laudabil ca ai incercat sa-ti faci casnicia sa mearga, dar trebuia sa-ti dai seama de mult ca nu e o poveste de succes. Tu de ce nu l-ai parasit? Ca sa creasca copilul cu niste parinti care nu au nimic in comun? Ca sa vada copilul ca barbatul trebuie sa fie cel care primeste mereu, asa vrei sa fie si el cand o sa creasca intr-o relatie, ca sotul tau?
Nu ma iau de tine daca la asta te gandesti. Incerc sa te fac sa realizezi ca doar tu esti responsabila de viata si fericirea ta. Daca tu alegi sa renunti atunci nu e vina nimanui. Ti-a cerut fostul sot sa renunti la tot pentru el?

inca ceva, tot spuneti ca nu se cladeste fericirea pe nefericirea cuiva. atunci de ce nu se aplica asta si la copil. de cand fericirea copilului se poate cladi pe nefericirea unui parinte prins intr-o casnicie? E o regula valabila peste tot nu numai atunci cand ne convine.

Selene_Bunny spune:

Pff...

A_Iulia spune:

, da, pare SF, nu-i asa?

Totusi in timp, sentimentele de furie se pot estompa.

si eu l-as primi acum in casa pe exul cu cine-o vrea el sa vina. (nu l-as fi primit ceva timp dupa divort, dar totusi sunt atatia ani la mijloc...).

La fel cum azi am participat cu totii la premierea fetitei mele (a luat un premiu, nu are importanta ce si cum) si au venit amandoi: si tatal natural, si cel nenatural. Mai mult decat atat, se inteleg intre ei foarte bine, s-au coordonat cu filmarea/fotografierea/etc. Suntem oameni, ce naiba.

ralcat spune:

Tata a avut o amanta de cursa lunga, cred ca s-au iubit si cred ca s-au potrivit. Au fost impreuna mai mult de 10 ani, ceea ce spune ceva despre relatia lor.
Mama si tata nu au divortat. Au stat impreuna, pentru ca fata, cupilu, minunea ... sa aiba doi parinti, sa aiba o familie ...
Ma rugam de mama aproape zilnic sa divorteze o data si sa iesim din cosmarul asa zisei familii... si cand am realizat ca nu se va intampla ... numaram zilele pana cand voi implini 18 sa plec dracului din casa aia de nebuni.
Tata nu a fost un monstru, doar nu se regasea in familia aia ... nu se potrivea deloc cu mama, din nici un punct de vedere, nu stiu de ce s-au luat... dar evident nu s-au prea cunoscut inainte. Mama nu a fost o victima de meserie ... dar nu avea nici o alta solutie decat sa ramana cu el ... ca sa creasca copilul facut cu multe chinuri (copil semanand cu tatal intr-un mod flagrant).
Cat de fericit crezi ca ar fi baiatul tau traind intr-o familie disfunctionala? In care mama si tata stau dintr-o falsa datorie, in care unul da, altul primeste, in care modelul de familie e total dat de pereti ? Asta vrei sa fie invatatura lui ca tanar barbat in devenire ? Sincer, mai bine o despartire demna, cu cat mai putine traume pentru copil decat asa o viata de familie.

Marcia03 spune:

Eu una nu as ramane cu cineva de dragul copilului, pt a salva aparentele si a arata lumii ca noi suntem o familie. Crisiacob tu mentionezi ca ai vrea sa salvezi familia, dar din relatarile tale reiese ca de fapt sotul tau era un fel de musafir, ca nu te ajuta la nimic, ci doar avea grija de copil. Pai ori ca sta cu voi ori in alta parte, pt mine e acelasi lucru. Timp cu copilul poate petrece oricum. Familie inseamna pt mine implicare pe toate planurile, nu numai a avea grija de copil.

Eu am decis sa ma despart de fostul sot (dupa 6 ani de prietenie si 2 de casnicie, desi l-am iubit ft ft mult si am facut tot ce mi-a stat in putinta sa-l cuceresc) in momentul in care mi-am dat seama ca el nu e ceea ce imi doresc de la viata, ca vreau ceva mai mult. Si el nu m-a inselat, nu s-a purtat urat cu mine, pur si simplu am simtit eu ca e mai bine sa ne despartim. Mi-am facut frumos bagajele si am plecat la ai mei. Nu regret pasul facut, pt ca stiu ca pana la urma tot divortam si poate intre timp mai aparea si un copil. Dar si daca as fi avut copii, tot as fi divortat. Imi dau seama ca nu e usor sa divortezi cand ai copii, dar fiecare are dreptul sa fie fericit si sunt sigura ca un copil ai carui parinti sunt fericiti e si el la randul lui fericit. Asa cred eu.

Cu actualul partener nu sunt casatorita (cu toate astea il prezint ca fiind sotul meu si el ma prezinta ca fiind sotia lui), suntem impreuna de 11 ani, iar fetita noastra face 10 ani in curand. Suntem fericiti, suntem o familie, chiar daca nu avem bucata aia de hartie. Aici insa acest tip de relatie e ft raspandit (am ft multe exemple in jur). Ne este bine asa cum suntem, candva poate ne vom casatori (amandoi suntem deja trecuti printr-un divort). Am avut un coleg (olandez), care s-a casatorit cu partenera cand a implinit 55 ani, desi erau de 30 de ani impreuna.

Iar eu i-as spune copilului clar: mama si cu tata nu se mai inteleg, de-aia au decis sa se desparta. Tu nu ai nici o vina aici. Insa mama si tata raman parintii tai, te iubesc si vor avea amandoi grija de tine in continuare.

Acum ca o paranteza referitoare la durerile de burta : si fiica-mea a avut vreo cateva luni dureri de burta (dar fara voma). S-au declansat cand a aflat ca profesoara ei este insarcinata si va naste. A fost ca un soc pt ea, pt ca o place ft mult si ii e frica de cine o va inlocui (spre norocul nostru, concediul de maternitate aici e doar de 4 luni). I-am facut tot felul de teste, nu a iesit insa nimic. Am nimerit insa la un moment dat la un doctor care a fost un ft bun psiholog. A chestionat-o pe Marcia cam 30 de min, despre scoala, prieteni, familie, cand apar durerile (apareau doar cand mergea la scoala, cat a fost in vacante nu a avut nimic). Si a ajung la concluzia ca totul e pe baza de stres. Si asa a fost. La putin timp durerile au disparut. Mi-a placut ft mult cum a stat de vorba cu ea. A pus-o pe ea de la bun inceput sa vorbeasca, nu m-a lasat pe mine. Cred ca lucrul asta a ajutat-o sa-si dea seama ca nu e un capat de tara daca profesoara ei nu va veni o anumita perioada de timp si ca nu are rost sa se streseze din atata lucru.

Numai bine !

Mihaela

buflea spune:

Eu cred ca asa ceva este posibil daca despartirea chiar se face din dorinta amandorura sau a trecut destul de mult timp ca trauma sa nu mai sangereze ... deci numai cazuri particulare.

Chiar si in cazul primei variante mi se pare destul de greu sa treci peste faptul ca ai fost inselat ... sentimentul asta ca esti parasit din cauza altcuiva este foarte greu de uitat si de iertat, chiar daca nu mai iubesti persoana care te inseala ... la fel simti si fata de un parinte care te minte, un prieten care o face, cu atat mai mult fata de un om pe care odata l-ai iubit si ti-ai facut niste planuri de viitor cu el ...repet, chiar daca atunci cand se intampla, iubirea nu mai exista