Sa-l anunt pe sotul amantei...sau nu?

Seawave spune:

Off topic

luisa, de multe ori m-am intrebat daca faptul ca am fi avut un copil impreuna atunci, ar fi schimbat relatia dintre mine si fostul. Raspunsul este cu siguranta NU. Dupa ce relatia cu mine a luat sfarsit, s-a cuplat cu o femeie (cu care s-a si casatorit mai tarziu), care avea un copil. Relatia lui cu actuala sotie este una proasta, din cat am inteles de la prietenii comuni. Si pe ea o inseala, in ceea ce priveste copilul ei, intotdeauna are ceva de comentat la cat "costa" scoala, hainele. Mereu este nemultumit ca din ce castiga el, trebuie sa intretina copilul actualei sotii, desi stia foarte bine ca ea are un copil atunci cand s-au cuplat/ casatorit, mai apoi si si-a asumat existenta si intretinerea acestui copil. (Eu cel putin asa vad lucrurile)
Pana la urma, deci, judecand la rece acum cu mintea de acum, nu cu mintea pe care o aveam atunci (cand nu-mi puteam imagina viata fara EL, chiar si daca acelui EL trebuia sa ii accept si toate amantele, care vorba lui, i se aruncau in brate, el de fapt nu pornea cu ideea de a insela, dar femeile sunt nebune), nu cred ca acel om ar fi fost vreodata in stare de un sacrificiu pentru altcineva in viata in afara de propria persoana, fie chiar si pentru copilul lui. Nu cred ca si-a dorit vreodata cu adevarat copii, desi spune asta mereu. Si nici nu cred ca este capabil sa aiba grija de o relatie (cu sotia, cu copilul potential propriu sau al sotiei). Este un om mic (dar foarte frumos), care nu merita altceva decat MILA.
Am fost indragostita de el, inselata, mintita, umilita, ranita si in final parasita. Am suferit. Am trait cu Cola si tigari 2 saptamani, atunci cand m-a parasit. Eram o umbra. M-am umilit. L-am rugat sa se intoarca, desi stiam ce fel de om este. Voiam, vorba lui Crisiacob siguranta unei relatii. Total fals. M-am mintit singura, incercand sa imi gasesc EU o vina in comportamentul lui. Nu era vina mea. Dar am inteles asta abia dupa ce a trecut perioada de care am avut nevoie ca sa imi ling ranile.
Au trecut multi ani de atunci. M-am linistit. Mi-am gasit echilibrul (destul de repede dupa ce a trecut perioada critica), am avut si ocazia sa ma razbun, dar sincer faptul ca nu am facut-o, dar i-am spus ce pot face, m-a satisfacut mai mult decat daca as fi facut-o. L-am umilit eu pe el nefacand nimic, atunci cand putem face si m-am simtit al naibi de bine.
Asta e motivul, luisa, pentru care am spus ca ma bucur ca nu am fost casatoriti, ca nu avem copii impreuna
Apoi, viata poate nu ne ofera intotdeauna ceea ce ne dorim...
Mi-am dorit de cand ma stiu sa am copii.
Am cunoscut un om minunat. M-am casatorit. Sunt cu adevarat fericita langa el. Mai lipseste insa ceva. Copiii. Am facu multe analize, fertilizari in vitro si nu am reusit. Inexplicabil, dupa parerea doctorilor. II multumesc insa lui DD in fiecare zi pentru ca a avut grija de mine si nu mi-a dat acel barbat, cand l-am cerut pe el, dar mi-a dat mai apoi un altul, pe care il iubesc cu toata fiinta mea, care e langa mine mereu, ma sustine si ma ajuta in tot ce fac, se lupta impreuna cu mine sa avem un copil si ma ridica de jos atunci cand sunt prea disperata ca sa imi mai doresc ceva, dupa un alt esec al tratamentelor de fertilitate

Scuze pentru lungimea mesajului

A_Iulia spune:

Eu cred ca faptul ca isi iubeste copilul chiar e un lucru bun. Era mult mai rau sa nu fie asa.
Ar trebui sa valorifici acest lucru cumva. Tie iti este acum foarte greu, dar va trebui sa gasesti o modalitate prin care sa-i spui tatalui ca indiferent de relatiile viitoare intre voi (ca divortati, ca va impacati, etc) el ramane tatal copilului si cu atat mai mult acum va trebui sa se implice sa nu dezamageasca si sa raneasca puiul mic.

Cristina_C spune:

Strict despre cazul lor: parintii sunt niste oameni foarte ok si copiii sunt la fel, baiatul are 9 si fata 15 iar parintii au divortat cand era cel mic la gradinita. I-am intalnit de multe ori pe amandoi copiii si mii s-au parut echilibrati si fara probleme, multumiti de viata lor, chiar si asa, intre cele doua case. Familia lor, chiar si impartita in doua, mi se pare foarte ok. Tatal este prezent jumatate din timp iar mama cealalta jumatate. Copiii se duc pe rand sau impreuna la el, cum si cand doresc, nu au zile anume. Dar s-au obisnuit asa si le prieste.
Sigur ca exista copii care nu s-ar adapta la asta si pentru care ar fi cel mai bine sa locuiasca doar la unul din parinti. Oricum parintii ar trebui sa fie primii care sa-si dea seama unde se simt copiii cel mai bine.

principe spune:

Si eu zic la fel ca Adina....si cred ca ar fi bine ca la spital sa stati cu randul ...adica chiama ti sotul si spune i ca te preocupa ca boala baiatul vostru sa nu fie data de stresul pe care copilul il simte ...ca separarea voastra a adultilor nu trebuie sa fie simtita de copil ca o separare de el... si deci el tatal ar trebui sa stea alaturi de copil ca acesta sa nu se simta parasit. tu mergi acasa te odihnesti un pic ,te speli....si lasi spatiu tatalui sa stera cu baiatul.asta o sa ajute copilul dar o sa te ajute si pe tine.
un copil are nevoie sa se simta iubit in egala masura de mama si de tata, indiferent daca relatia dintre adulti numai este una de iubire.
Daca ai sa actionezi matur spre binele copilului ai mai multe sanse ca relatia, care nu functiona, sa se transforme in una functionala in interesul copilului...(daca spui ca era un tata preocupat si iubitor)decat sa lupti cu amanta sau sotul ... astfel de lupta o sa te oboseasca fara rost si o sa te tina departe de ce simte copilul tau...ceace nu cred ca vrei.





edit ca pana am scris eu a aparut o discutie intre nadia si adina ...aprobam mesajul adinei unde spunea ca este un lucru bun ca tatal este un tata bun ..etc etc.

in rest si eu cred ca un copil are nevoie de un camin stabil...o casa a lui fie ca e la mama fie ca e la tata ...toti avem nevoie de stabilitate...plimbatul o saptamana la unul o alta la celalalt nu cred ca e cea mai buna solutie...ma gandesc cum s ar simti o floare sa o muti saptamanal de la soare la umbra...

Victoria_mami spune:

Iulia, mie imi pare rau de ea. Sincer. Pentru ca ea a zis ca nu a simtit niciodata ca 'acolo' e casa ei, indiferent unde e acel 'acolo'. Mie corect mi s-ar fi parut ca cei 2 parinti (adica, sotul meu si fosta lui sotie) sa decida EI unde i-ar fi mai bine copilului, sa nu puna decizia pe umerii ei si nici sa nu faca yo-yo din copil. Din egoism au ales custodia asa, ptr. ca nici unul nu vroia sa renunte la ea. Eu vazand-o pe C. toti acesti 10 ani, am zis (asa, ipotetic vorbind) ca daca noi ne-am desparti vreodata, as prefera sa o creasca el si eu sa o am in week-end decat sa o plimb intre 2 case. Concluzia este una nu foarte fericita, C. a ramas gravida la 18 ani, nu au serviciu nici unul dintre ei si, totusi, ea mi-a spsu mie ca langa el e 'acasa'... si nu o blamez. Ca imi doream pentru ea sa-si gaseasca un baiat care intr-adevar sa se zbata, sa isi tina un servici sa-i ofere un piiiiiiic mai mult decat minimul, nu neg, dar nici nu-i pot spune eu cu cine s atraiasca. Deci, primul care i-a oferit un piiic, un pic de stabilitate (minim de stabilitate) i-a facut un copil, acum il face si pe-al doilea si... eu ce sa zic??? Ca traiesc de azi pe maine. Intr-adevar, nu imi cer ei mie nimic, nici maica-sii, dar stiu ca nu le usor.

Victoria_mami spune:

Cris, imi cer scuze pentru off-topicul de dinainte; acum sa-ti spun ce cred: de fapt, te intreb: TU CREZI ca e posibil ca copilul sa se prefaca ca e bolnav crezand ca asta il va aduce pe taica-su inapoi si tu nu mai suferi? Incearca sa vorbesti cu el, spune-i ca intre voi doi (tu si taica-su) totul s-a terminat, ca tu esti impacata cu ideea asta (uf, incearca de dragul copilului sa pari (macar) multumita) si ca tatal lui va fi tatal lui intotdeauna si ca-l poate vedea oricand si ca TU nu le vei restrictiona accesul unul la celalalt. AI o conversatie de la suflet la suflet cu copilasul tau.

A_Iulia spune:

Pai asta-i dragostea, Nadia, nu tine cont de bani! Daca il iubeste, fac acum al doilea copil, de ce sa-ti fie mila de ea?

A, ok, poate ca mai nimerit pentru ea ar fi fost sa aiba in copilarie un domiciliu mai stabil. Am mai citit pe forum subiecte in care se concluziona ca unui copil ii trebuie un program strict, clar, copilul nu trebuie sa decida el...nu contest. Fiecare aplica ce crede ca se potriveste mai bine. Uite si cazul descris mai sus de Cristina, pai ce sens are sa schimbi acum ceva ce merge ok?

Si eu sunt dispusa sa schimb oricand daca fii-mea nu mai accepta modelul ales de noi.Deocamdata suntem in echilibru. Daca vreodata o sa simt o dereglare de echilibru, sigur ca sunt dispusa sa schimb orice...si chiar ma astept la orice, mai ales cand o sa ajungem la pubertate. Dar aici toti vom avea de furca, indiferent de modelul ales

A_Iulia spune:

Ce norocoasa esti ca ai scapat de asa un om. Dar vezi, pe moment, ti se pare ca se prabuseste cerul...

Victoria_mami spune:

Iulia, nu vreau sa fiu inteleasa gresit; de acord ca dragostea nu are de-a face cu banii; daca l-as vedea ca se straduieste sa le ofere (ei si copiilor) ceva, parca-parca; Dar cand el sta la video games toata ziua si ea minte ca el lucreaza... deja nu mai e la fel...

A_Iulia spune:

Scuze si eu de offtopic.

Crisiacob, daca tatal are cu baiatul o relatie apropiata asa cum spui, prioritatea lui ar trebui sa fie sentimentele copilasului. Nu se poate sa dispara asa brusc si tu sa gandesti explicatii fel de fel sa-i dai copilului.

Tatal trebuie sa fie alaturi de copil chiar mai mult timp decat a fost inainte, sa-l asigure de dragostea lui si de faptul ca nu dispare. O separare sau divort nu ar trebui sa insemne ca tatal dispare brusc, ca si cum ar fi murit. Dimpotriva, ambii adulti au mai mare grija decat in conditii normale.

In toata ecuatia asta, oricat de mare ar fi rana din sufletul adultului, amandoi trebuie sa conlucreze pentru ca baiatul trebuie sa sufere cat mai putin. Trebuie sa discuti cu tatal sa fie disponibil 24/24 cand copilul are nevoie, cand il suni, sa apara imediat. Copilul nu trebuie sa inteleaga ca e abandonat.