Cat de mult ne supraveghem copiii?

marius spune:

Hmmm... nici nu iti doresc sa ajungi sa traiesti astfel de drame. Durerea se inchide cu intrebari de genul "Dar daca as fi stiut..."... "De ce nu m-am uitat...", "Cine si-ar fi inchipuit..." "Nici o clipa nu am crezut ca...".
Desigur nu trebuie sa traim cu spaime insa vroiam doar sa iti sugerez si alte realitati paralele. Atata tot.

MElise spune:

Si, apropo de jurnal, cred ca am trait aceeasi deyamagire fata de mama mea, care mi-a citit in vremea adolescentei jurnalul... Dezmagirea nu a fost insa generata de lectura in sine, ci mai degraba de faptul ca mama nu a stiut sa pastreze secretul fata de mine, ba mai mult, mi-a reprosat lucruri pe care nu avea de unde sa le stie din alta parte decat din jurnal. Poate ca daca ar fi avut mai mult tact atunci, ar fi "folosit" lectura jurnalului intr-un mod fericit, cine stie...

Fascinatie

Inevitabil... Eminescu

cristoiu spune:

Sunt foarte rare cazurile in care un copil s--a sinucis fara sa fi dat ceva semne inainte ca lucrurile nu sunt tocmai roz. Daca parintii stabilesc o comunicare buna si relatie de incredere cu copilul atunci nu au cum sa nu vada ca se intimpla ceva.

Si eu am o poveste cu jurnalul. Mama mea nu l-a citit desi era in casa la dispozitia oricui. Ai mei nu au pus niciodata mina pe el. In schimb a facut-o o profesoara intr-o deplasare. Scrisesem ceva despre ea ca sa ma descarc si ea a citit, mi-a rupt pagina respectiva din jurnal si pe urma mi-a facut restul vacantei un calvar. M-a confruntat, eu am refuzat sa imi cer scuze pina nu isi cere ea pentru ca imi umblase ca un hot in bagaj si imi luase un lucru atit de intim. Ea m-a pocnit si din clipa asta m-a pierdut definitiv. Macar de si-ar fi cerut scuze, as fi putut discuta cu ea. O iubisem foarte mult, dar a pierdut pina in ziua de azi respectul meu si nici acum nu am iertat-o complet. La intoarcere a convocat-o pe mama si i-a aratat pagina si vai ce am scris. Iar maica-mea, pentru prima oara am simtit ca m-a sustinut. A intrat in ea spunindu-i ca ea ca mama nu isi permite sa imi cieasca mie jurnalul si fapta ei este incalificabila. Nu a citit ce am scris.

Asa ca din punctul asta de vedere ii voi urma exempllul mamei mele, pe care acum o inteleg oricum mult mai bine decit in adolescenta si observ ca devin din ce in ce mai mult ca ea.

Micaelca spune:

Mie mi se pare ca e vorba in propozitie de doua lucruri diferite. Dorinta de a proteja copilul/adolescentul e una; dorinta de putere si control e alta. Le avem cu totii si pe una si pe alta; ideea e sa n-o lasam pe a doua sa fie mai puternica. Si sa nu ne pacalim ca facem raiduri si controale din dorinta de a 'proteja' pe cineva care nu se poate proteja singur. Cred ca atata vreme cat suntem constienti de dorinta noastra de control, lucrurile sunt 'sub control'.

Daca mi-ar ajunge funia la par, nu cred ca as clipi de doua ori inainte sa-i citesc jurnalul lu' fiu-meu. Sper din toata inima ca voi putea evita astfel de situatii extreme. Sigur, deocamdata nu scrie :) dar felul in care reusim sa aerisim incaperile din sufletel (si din al lui si din al meu) e urmatorul:

1. Nu intreb niciodata ceva la care nu vreau sa primesc raspuns sau nu sunt pregatita sa primesc raspuns; nu pun niciodata nicio intrebare la care stiu deja raspunsul ('Esti sigur ca n-ai spart tu cana?', 'Sigur n-ai inceput tu cafteala la gradinita?')
2. Nu astept raspuns in urmatoarele 5 minute.
3. Exista timp alocat inainte de culcare pentru giugiuleala si stat de vorba ca oamenii mari (ba, de fapt, mai ceva ca oamenii mari). Atunci are voie sa zica orice, sa-si exprime sentimentele cele mai frumoase sau cele mai urate, in fine orice. Iar eu nu ofer raspunsuri prefabricate. Pur si simplu stam de vorba.
4. Are sertarasele lui in care-si depoziteaza ceva-urile (nu stiu exact ce sunt, diverse lucruri care merita ascunse la 5 ani). Cand face curat in sertare, am voie sa ma uit dar sa nu pun mana :)

Si acum o poveste bazata pe fapte reale:) Soacra mea l-a 'supravegheat' pe sotul meu in felul urmator:

1. avea numerele de telefon ale femeilor de serviciu din scoala, femei platite sa-l spioneze si sa-i spuna soacra-mii cu cine se intalneste, ce note ia, einuei, orice 'activitate suspecta'
2. vorbea despre el si cerea informatii despre el cu si de la toti parintii prietenilor lui si de la prietenii insisi. Exemplu de intrebare adresata tuturor la varsta de 16 ani ai lu' sotzu': 'stii tu, mama / stii tu, draga mea cumva daca baiatului astuia ii plac baietii, pen'ca nu prea vad fete sa vina in vizita'.
3. se uita frecvent pe gaura cheii cand nenea sotzu meu era in camera lui (pentru care se luptase cu dintii, altfel dormea cu bunica-sa) ca sa vada daca invata sau, ma rog, ce face el acolo.
4. a platit un bodyguard de la liceu sa-l urmareasca

S.a.m.d

Rezultatele acestor actiuni:

1. Fiul acestei femei s-a drogat doi ani cu ketamina si MaryJane
2. S-a suit de cateva ori pe Casa Radio avand la bord cate o sticla de vodka. Mai departe nu vreau sa ma gandesc.
3. A plecat de acasa de trei ori si a dormit prin gari.

S.a.m.d.

Nu dau vina pe nimeni. Incerc doar sa arat, din experienta mea (ca e si a mea), unde duce dorinta de control si tampenia asta de care nu reusim sa scapam, care zice ca adolescentii si copiii nu vor sa vorbeasca. Ba vor de sare camasa pe ei. Ideea e sa aiba cu cine.

eumada spune:

Depinde de om....de parinti si de copil si putin...de gene.
Inclin sa-i dau dreptate lui Marius...si stiti de ce?

Pentru ca e diferenta intre controlul bolnav pe care-l exercita unii parinti si supravegherea pe care orice parinte o exercita asupra activitatilor copilului...

Nu degeaba inca la noi in tara major e dupa 18 ani,chiar daca viata sexuala e inceputa mult mai devreme.

monicabo spune:

Da, greu cu adolescenta si preadolescenta...
Am si eu copii mici insa..
Acum cat sunt copiii mici, din unele puncte de vedere e f usor acum, dpdv al supravegherii... stii in fiecare moment ce fac, unde sunt, cu cine, de multe ori esti chiar tu (parinte) cu ei si ii vezi cu ochii tai, stii clar ce activitati extra fac ca tu ii duci (deci stii sigur ca ajung acolo).

Jurnale, eu nu am avut, asa ca n-a avut cine sa citeasca asa ceva, mie nu-mi prea place sa scriu chestii intime, mi-e cam peste mana asa...
In rest am avut tot felul de caiete si agende in care notam eu diverse chestii, de tot felul, chestii legate de filme, rezultate de la meciuri, jucatori, bancuri dragute s.a. Erau la liber, nu le doseam, daca le citea cineva nu ma deranja.
Aaaa, si am mai avut "Oracol" din ala, cu tot felul de intrebari in care iti raspundeau mai multi colegi, pe rand... La fel, stia mama de el, i-am aratat, nu stiu daca s-a uitat si in lipsa mea, dar la fel, nu ma deranja.

Ce mai ascundeam de ei, stiu ca un trimestru intreg, a fost un caiet de clasa (eram cla 1 sau 2 cred) in care imi pusese dna o nota de 5, ca nu facusem cam jumatate dintr-o coloana de socoteli.
Nota nici macar nu mi-o trecuse in catalog/carnet (carnetul il aveam mereu semnat) dar nu stiu de ce n-aveam eu chef sa arat 5-ul ala luat . Si era un caiet care trebuia aproape zilnic luat la scoala, il ascundeam la pranz cand veneam si il luam pe "sest" dimineata inainte de a iesi pe usa. Un trimestru am facut cam zilnic lucrul asta, pana s-a terminat caietul si am inceput altul.

Acum intreb: daca mi-l gaseau fara sa stiu, se chema "incalcarea intimitatii copilului"?
Ca mie clar nu-mi pica bine daca il gaseau.
Si repet, aveam note mari, nu ma certau pt un 8 sau 9 (ca in general aveam 10 dar mai aveam scapari), dar de 5-ul ala mi-era rusine si nu prea aveam chef de explicatii, de aia l-am ascuns.

monicabo spune:

Marius, da, exista tot felul de drame. Una din cauze e internetul, conturile de FB, camerele de chat. Au fost atatea cazuri in care fete (in special) si-au dat intalnire cu indivizi cu care vorbisera pe net si care nu erau ce pareau a fi...
Multi parinti sunt paraleli cu netul, cu chatul, cu FB-ul, si habar nu aveau ce vorbeau copiii lor pe acolo, chiar daca ar fi vrut, nu stiau sa intre, nu stiau cont, parola....

JuliaSM spune:

Cred ca stii si singura raspunsul. Notele si activitatea scolara sunt si responsabilitatea parintilor, nu numai a copiilor, nu cred ca tin de intimitate.

monicabo spune:

Julia, asa este. Eu am glumit, bine ca nu m-au prins!

Dar poate si in vreun jurnal/caiet scrii ceva ce ai facut la scoala (ref la disciplina sau invatatura). Ceva ce nu a fost descoperit pe alte cai, nu stiu... Atunci cum e?

filofteia spune:

Nici eu nu sunt de acord cu citirea jurnalului, dar, avand in vedere ca nu-l vad pe fiimiu scriind ceva, am scapat de problema asta.

Supravegherea este foarte complicata.
Ce fac eu:
- merg la scoala cel putin o data pe luna, indiferent daca mi se da un motiv sau nu
- cand merg la scoala nu interactionez numai cu profesorii ci si cu colegii de clasa. Sunt prietena pe FB nu numai cu el ci si cu alti colegi din clasa lui.
- cand termina orele trebuie sa ma sune sau sa-mi dea SMS daca intarzie, unde si de ce.
- cand pleaca de acasa trebuie sa-mi spuna cu cine si unde se duce. Cam la doua ore (intervalul acesta s-a marit odata cu cresterea lui) il sun si-l intreb ce face, pe unde este cu cine. Nu insist, nu s-a intamplat inca sa nu-mi raspunda.
- vorbim foarte mult, nu ma lamentez niciodata in fata lui (si credeti-ma ca era sa rosesc de vreo doua ori) ci doar ii dau sfaturi despre cum a procedat, daca a procedat bine sau nu, cum ar fi fost mai bine sa procedeze. Cert este ca atunci cand are ceva de povestit abia asteapta sa ramanem singuri ca sa-mi poata povesti.Vorbim si depre ce simte vis-a-vis de prietenii pe care ii are. Cand nu am fost de acord nu i-am spus sa nu se mai intalneasca cu copilul respectiv ci doar ca purtarea aceluia nu este demna de un prieten, dar este alegerea lui ce prieteni va avea.
- Nu-i citesc mesajele de pe telefon, nu-l ascult cand vorbeste la telefon.
- Are instructajul facut in ceea ce priveste pericolele internetului/ site-urile de socializare, ce fel de fotografii are voie sa puna pe ele si ce relatii are voie sa dea despre persoana lui.
- Si nu in utlimul rand incerc sa-l tin cat mai ocupat.

Am vrut sa mai scriu ca eu am fost genul de copil greu de supravegheat. De la semnatul carnetului de note de catre mine , imitam foarte bine semnatura alor mei, pana la chiulit la greu in liceu , iar ai mei ma stiau copil exemplar. Si asa avea multe de povestit.
La mine cred ca lipsa de comunicare a fost cea mai mare problema. Faptul ca maica-mea se lamenta pentru orice, ca ma batea cand eram mai mica si ma jignea cand eram mai mare, ma facea sa-mi vad de viata mea, stiind clar care sunt consecintele si incercand sa aman cat mai tare acel moment.