pareri fragment roman?

Acesta este inceputul unui roman, astept pareri critice daca aveti, va rog!


Sângele acopera atât de bine fata aplecata asupra mea încât cu greu mai pot distinge culoarea obrazului, mai mult la tâmple si pe nas. Barbatul are pielea arsa de soare, sau poate asa e tenul lui, mai întunecat. Desi nu ma omor dupa scene sângeroase vederea lichidului rosiatic nu ma deranjeaza într-o masura prea mare, sunt atenta mai degraba la ochii atintiti asupra mea, atât de aproape încât nici nu clipesc din teama ridicola ca i-as putea atinge. Au o culoare ciudata, cum nu cred sa mai fi vazut pâna acum la cineva, atât de negri de parca scopul lor unic ar fi sa întunece toata încaperea si chiar asta reusesc, nu mai vad nimic altceva în jurul nostru. Suntem doar noi doi si frica pune stapânire peste mine crescând treptat în intensitate, pe masura ce disting ura în privirea care ma tine încremenita. Atât de multa ura încât ma cutremur si bataile inimii mele îsi sporesc absurd de repede ritmul, dar sunt hotarâta sa-mi tin cumpatul.
„Sa nu crezi c-ai scapat, ma-ntorc dupa tine!”
Nu amenintarea în sine ma impresioneaza, desi e rostita cu voce adânca si hotarâta, care nu lasa loc de interpretare. Când îmi dau seama însa ca buzele lui nici macar nu s-au miscat panica ma învinge si tip.
Nu stiu daca în realitate am scos vreun sunet, sper c-am facut-o doar în vis. Cineva îmi scutura viguros umerii si ma fortez sa deschid ochii, ametita si speriata, fara sa-mi dau seama unde sunt pentru moment. O alta fata sta aplecata asupra mea, la fel de aproape, doar ca nu e strop de ura în ochii care ma privesc acum.
- Stai linistita, a fost vis, spune o voce familiara si respir cu dificultate silindu-ma sa ramân ancorata în prezent.
Da, n-a fost nimic adevarat, din fericire, însa cosmarul care se repeta la nesfârsit se suprapune cu atâta precizie peste amintire încât devin adesea confuza , chiar daca m-am trezit. Nu tocmai surprinzator fiindca ochii, sângele, cuvintele de amenintare…toate copiaza realitatea cu exactitate. Doar faptul ca buzele lui ramân încremenite ar putea fi un indiciu care sa ma ajute în ceata de panica din care ma zbat de fiecare data sa ies. Nu-mi amintesc, dar cu siguranta a deschis gura, trebuie s-o fi deschis, oricât de putin, altfel n-ar fi iesit nici un sunet din ea, prin urmare normal ar fi sa-mi dau seama imediat ca nu-i decât un vis. Din pacate în ultima vreme am senzatia ca-mi sunt necesare din ce în ce mai multe minute sa revin la realitate, deschid ochii si totusi privesc în continuare fata plina de sânge, clipe lungi si grele care nu par sa mai aiba sfârsit. În astfel de momente sa-l fereasca Dumezeu din fata mea pe idiotul care-a sustinut vreodata ca timpul le vindeca pe toate.
Îmi dau seama într-un final unde sunt si cu cine. Leganata de mersul ritmat al trenului ma silesc sa respir cât mai normal si-mi sprijin obosita capul pe umarul prietenei mele. Ofteaza, ca întotdeauna când nu-si gaseste cuvintele. Nici nu-mi trebuie vorbe acum, oricât de linistitoare, doar de prezenta ei tacuta am nevoie. Îi sunt recunoscatoare tocmai pentru ca stiu câte si-ar dori sa-mi spuna si n-o face. Uneori as vrea sa redevina ea însasi, vorbareata si vesela, nu vreau sa se schimbe pentru mine tocmai acum când abia si-a revenit din propriul ei cosmar si pâna la urma o gluma – doua n-ar avea cum sa-mi faca rau. Dar nu-i spun de teama sa nu pun presiune asupra ei, s-ar simti datoare sa ma înveseleasca, sa ma ajute sa uit…si nu e treaba ei sa faca asta.
Pe bancheta din fata noastra sta varul meu Mircea, cel al carui ochi s-au aplecat asupra mea cu îngrijorare si al carui voce calma a izbutit cumva sa ma linisteasca. Faptul ca parintii lui locuiesc într-o comuna banateana la câteva sute de kilometrii de ai mei ne-a împiedicat sa petrecem foarte mult timp împreuna în copilarie, dar în ultimul an de când e student la Brasov am încercat sa ne cunoastem mai bine si de-atunci parca nu-mi mai lipseste un frate chiar asa de mult. N-a vrut sa stea la noi acasa, desi parintii mei s-au oferit sa-l gazduiasca, banuiesc ca si-a dorit sa experimenteze mai liber viata de student. A preferat sa închirieze o garsoniera împreuna cu un coleg si asta i-a asigurat conditii suficient de bune pentru învatat încât sa treaca primul an cu bine, fara restante, stiu asta pentru ca s-a laudat în gura mare saptamâni întregi dupa sesiune. Duminica însa de cele mai multe ori vine sa ia masa de prânz cu noi.
Mircea da impresia de superficialitate la prima vedere, vorbeste prea mult si prea tare sa-l poti lua de-a binelea în serios, habar n-am cu cine seamana fiindca unchiul si matusa mea sunt cei mai tacuti oameni pe care i-am întânit vreodata. Nici o problema, vorbeste Mircea si pentru ei, critica el tot ce nu-i place si ia de sus pe toata lumea fara rusine sau discernamânt. #350;i totusi, daca ai rabdare o vreme sa-l cunosti îl descoperi cu surprindere responsabil, loial, plin de umor chiar si atunci când te face în toate felurile care-i vin la gura si nu-ti da sansa sa ghicesti ce parere are despre tine, ti-o spune el în fata ca sa nu te chinuie cumva vreo urma de îndoiala. Ideea excursiei pe munte îi apartine în totalitate, insistând pâna când lista argumentelor mele s-a epuizat si-a trebuit sa accept. Acum joaca carti cu Radu, prietenul pe care l-a adus cu el fiindca stie traseul si fiindca n-ar fi suportat sa petreaca trei zile singur cu doua fete. Doamne-fereste, n-a pacatuit el chiar asa de rau pe lumea asta.
Prin geamurile murdare ale trenului lumina patrunde cu greutate, mai ales ca ne-am ales o zi întunecata pentru urcat si soarele se ascunde cu încapatânare printre nori. Daca începe cumva si ploaia o sa fie de-a dreptul neplacut. Peisajul de munte dovedeste ca nu mai avem prea mult pâna la destinatie, asa ca ma rasucesc pe bancheta încercând sa-mi întind muschii amortiti.
Abia acum observ ca nu suntem singuri în vagon. Un alt calator ce pare dupa echipament ca vrea sa urce muntele sta câteva banchete mai departe, asezat cu fata catre noi. Pare sa fie un baiat tânar, desi statura înalta i se poate ghici cu usurinta chiar daca sta jos. În lumina cenusie a vagonului nu-i disting prea bine fata, dar e limpede ca privirea o are atintita asupra mea si nu-mi e deloc familiar golul pe care mi se pare ca-l simt în stomac. Poate mi-e foame, am baut numai niste ceai înainte de plecare. Îndraznesc un zâmbet, pe care îmi dau seama ca-l observa fiindca tresare. Doar ca în locul unui raspuns la fel de prietenos îsi muta pur si simplu privirea cu indiferenta catre geam de parca i-as fi cerut bani sau ultima tigara din pachet. Ei bine nu sunt eu cea mai frumoasa fata din lume, poate nici macar din tren, dar o asemenea reactie nu-mi amintesc sa fi stârnit pâna acum la un baiat. Sau lipsa de reactie, ca sa fiu mai precisa.
N-apuc sa ma simt revoltata fiindca trenul se opreste si baietii coboara bagajele. Ne îndreptam spre iesire înainte sa mai arunc vreo privire necunoscutului, desi sentimentul neplacut al respingerii mi-a lasat un gust amar, de parca tocmai as fi baut dintr-o cafea fara zahar. Nu suport cafeaua fara zahar.
Gara din Busteni ne întâmpina rece si pustie în aerul rece al începutului de septembrie si ne îndreptam catre traseul nostru urmându-l pe Radu, singurul care a mai fost odata la cabana Bradul. M-am îmbracat cu grija, cât de calduros am putut fiindca urasc frigul, dar dupa o vreme simt ca mi-e cald si respir cu dificultate, desi nici macar n-am început sa urcam în adevaratul sens al cuvântului. Travesam o padure de la poalele muntelui si rasucindu-mi rucsacul în spate încep sa regret deja c-am acceptat excursia. Nu stateam eu mai bine într-un fotoliu cu ciocolata fierbinte lânga mine si vreun roman interesant sub nas?
- Mai poti? întreaba Alina si se opreste o clipa asteptându-ma pe poteca.
Prietena mea e plamadita din alt aluat fata de mine. Obisnuita cu efortul fizic de mica nu ma îndoiesc ca va urca muntele cu usurinta, chiar daca preferintele ei se îndreapta mai mult catre sporturi de echipa precum handbalul. Pe de alta parte eu sunt o sedentara convinsa si prefer s-o aplaud din tribune decât sa transpir pe teren lânga ea.
- Nu prea am de ales, nu-i asa? întreb cu rasuflarea taiata încetinind pasul si Mircea ma ajunge din urma.
- Hai printeso, scoate-ti lenea din sistem si misca mai repede, ca-n ritmul tau ne prinde noaptea prin padure, ma încurajeaza el râzând si ma depaseste în pas vioi.
N-o sa risipesc nici un gram din rezervele mele de energie, aflate oricum pe cale de disparitie. O sa si-o auda el diseara.
Începe urcusul printre brazii zvelti si privesc cu groaza poteca serpuind printre ei. Radu le cerceteaza atent trunchiurile si când gaseste un cerc pictat cu rosu continua multumit. Dupa vreo doua ore deja sunt buna de aruncat la gunoi ca orice alt deseu inutil, fiecare gura de aer pe care-o inspir îmi raneste plamânii si picioarele mele par sa aiba o vointa proprie, refuzând cu încapatânare sa se mai aseze cuminti unul dupa altul. Faptul ca nu sunt în stare sa-mi controlez mintea e rau destul, acum trebuie sa constat ca si corpul s-a hotarât sa ma tradeze.
- Hai sa ne oprim putin, spune Alina într-un final. Mie mi-e cam foame.
Nu mai astept parerea celorlalti, oftez sonor si dupa ce îmi scot rucsacul ma prabusesc jos, inspirând mirosul reavan al pamântului pe care m-am asezat. Mircea se opreste în fata mea cu mâinile proptite în solduri si fruntea brazdata de ridurile nemultumirii. Convins ca în lipsa familei mele rolul de parinte îi apartine prin definitie ma priveste mustrator, de parca n-ar mai lipsi mult sa rupa de undeva o nuia si sa-mi corecteze urgent greseala.
- Ce faci, nu vezi ca-i ud, vrei sa te duc acasa racita sa ma ia taica-tu la paruiala?
- Mircea, tu m-ai târât prin salbaticia asta asa ca tine-ti gura si lasa-ma sa mor linistita.
Zâmbeste vesel de parca cine stie ce gluma buna as fi facut, încântat c-a izbutit sa scoata de la mine ceva ce seamana a umor macar într-o masura redusa. Faptul ca nu mai gaseste de cuvinta sa spuna nimic lasându-ma pe mine sa am ultimul cuvânt e de-a dreptul bizar, nu-i sta tocmai în fire, probabil arat suficient de jalnic încât n-are inima sa ma mai ia la rost.
E trecut de vremea prânzului dar abia pot gusta ceva, prefer sa stau complet nemiscata, de parca mestecatul unui sandvis mi-ar spori oboseala. Alina îmi aduce o cana de ceai din termos si gust putin, dar nu mi-e sete. Niste cafea ar fi fost mai buna. Cerul pare negru de suparare si padurea întunecata îmi sporeste deprimarea, cu toate ca n-am nevoie de ajutor din partea ei, fac o treaba minunata si singura. Închid ochii sa n-o mai vad, dar îi deschid apoi din nou, hotarâta, de teama sa nu atipesc. Nu cred c-as putea suporta sa intru de doua ori în acelasi cosmar într-o singura zi.
Dupa un timp care mie mi se pare ridicol de scurt ne ridicam si pornim mai departe. Prefer sa ramân în urma lor pentru ca lupta mea cu muntele sa nu le provoace mila. Am vazut atât de multa în ochii celor din jurul meu în ultima vreme încât n-o mai suport, nici macar pentru un motiv banal si am pretentia de la Mircea si Alina sa ma cunoasca suficient de bine încât sa nu îndrazneasca s-o arate. Iar ei ma cunosc si continua sa urce muntele printre brazi, abia aruncând uneori o privire în urma pentru a se asigura ca-i urmez.
Îmi trag sufletul doar când Radu se opreste si cauta cercul vopsit în rosu, ceea ce se întâmpla parca din ce în ce mai des. Cu siguranta nu poate fi un semn bun. Continuam însa de fiecare data si reusesc spre surprinderea mea sa intru într-un fel de ritm care îmi pare într-o anumita masura suportabil, concentrându-ma la fiecare pas pe care-l fac si nimic altceva. Doar rucsacul din spate ma deranjeaza groaznic, desi Mircea mi-a lasat în el cât de putine lucruri a putut mi se pare îngrozitor de greu, bretelele par sa-mi taie umarul prin jacheta si încerc sa-l rasucesc în diferite pozitii, fara sa-mi ajute la ceva. Îmi vine sa-i dau drumul în abisul care asteapta cascat la câtiva metri în stânga mea, dar rezist eroic tentatiei si merg mai departe, rasucindu-l doar dintr-o parte în alta în speranta ca se va întâmpla o minune si îmi va parea mai usor.
Reusesc chiar sa-i ajung din urma, dar numai pentru ca s-au oprit si în mod evident sunt atât de prinsi într-o discutie încinsa încât nici nu ma baga în seama. Vazând ca pare rost de stat îmi scot cu greutate nenorocitul de rucsac si-l sprijin de pamânt. Alta viata, simt ca pot respira cel putin.
- Adica ne-ai dus ca pe tâmpiti tot înainte, fara sa mai vezi nici un semn? se rasteste Mircea vociferând cu mâinile în stilul lui agitat. Tu chiar vorbesti serios? Câti ani ai, pentru Dumnezeu, cinci?! Ce te-ai gândit, ca li s-a terminat astora vopseaua rosie si noi suntem de fapt înca pe traseu?
Se vede dupa expresia de pe fata lui Radu ca se stie vinovat, dar asta nu înseamna ca are de gând sa accepte vreo critica.
- #350;i ce voiai sa facem, sa-ntindem o patura sub brazi si sa ramânem acolo? M-am luat dupa instinct!
- Bai da-l în … na, ca ma faci sa vorbesc urât cu fetele de fata! M-ai omorât cu instinctul tau nenorocit, daca mai pomenesti o data de el te-arunc peste stânca, sa vad cum te salveaza instinctul! Acum ce facem, hai sa te vad! Esti bun de ghid cum sunt eu bun de frizer!
- Hai scuteste-ma cu texte de-astea, te pomenesti ca stiai tu exact pe unde s-o luam, nu?
Trasaturile lui Mircea se schimonosesc într-o expresie atât de socata încât ai fi zis ca tocmai i s-a adus la cunostinta existenta vietii pe Marte. Dar numai pentru o secunda, dupa care furia lui se declanseaza si mai furtunos si deja mi-e teama de-a binelea pentru Radu.
- Ah, sa ma tina naibii cineva ca-l omor! Tu trebuia sa stii pe unde s-o luam, desteptul satului, doar de-aia te-am luat dupa mine, nu eu! Ca daca ma puneam eu sa ma documentez te duceam ata la cabana!
- Ia vezi ca ma confuzi cu tine, eu m-am nascut la oras, tu vii de la coada vacii! #350;i nu cred ca vrei sa ne-apucam de insulte sau înjuraturi tocmai acum!
Se rastesc unul la altul ca doi cocosi tineri, gata de lupta. Daca nu mi-ar fi fost groaza de perspectiva unei nopti în mijlocul padurii as fi gasit situatia destul de amuzanta. Ceea ce în ultima vreme nu e putin lucru. Alina îmi arunca o privire care spune cam tot ce crede în clipa de fata despre reprezentantii sexului puternic si-apoi ofteaza exasperata, facând evidente eforturi sa vorbeasca calm. Doar mâinile proptite în solduri o tradeaza.
- Baieti, hai c-ati absolvit amândoi gradinita, cu niste ani buni în urma. Ce-ar fi sa ne concentram putin sa gasim cercurilea alea rosii, va puteti scoate ochii si orice altceva va pofteste inima ceva mai târziu! Ma gândesc ca n-ar fi o idee buna sa ramânem blocati aici când vine noaptea…
- Sigur n-ar fi!
Vocea dura ca o lovitura de bici vine din spatele meu si ne întoarcem brusc toti patru catre ea, luati desigur prin surprindere. La câtiva pasi de noi sta necunoscutul din tren privindu-ne încruntat, de parca ne-am fi ratacit în mod special sa-i stricam lui ziua si sa-i stam în cale.
- La Bradul mergeti, nu? V-ati abatut de la traseu cam cu jumatate de ora în urma, m-am gândit sa vin dupa voi în caz c-o sa va rataciti de tot. Nu cred sa ne-apuce întunericul. Dar nici timp de pierdut nu prea avem, continua vazându-ne încremeniti.
Desi nu ne-a certat în sensul absolut al cuvântului cred ca toti ne simtim pusi cu severitate la punct de calmul rece din vocea lui. N-asteapta sa ne revenim din surpriza, porneste catre mine si fara sa-mi arunce vreo privire salta de jos rucsacul meu si-l arunca cu usurinta pe umar din mers, mormaind ceva ce suna destul de apropiat de „asta-l iau eu pâna nu te doboara la pamânt”. Trece apoi pe lânga Mircea si Radu si-o ia catre dreapta, parasind ceea ce noi considerasem pâna atunci ca ar fi poteca. Gestul lui oarecum brutal ma revolta suficient de mult încât sa uit pentru moment c-ar putea veni din mila.
Baietii schimba între ei o privire întrebatoare, ridica din umeri si-apoi o cotesc pe urmele noului nostru ghid. Alta idee mai buna nu le vine în minte, asa ca n-au de ales si pasesc la rândul meu în urma lor, cu mai multa usurinta acum c-am scapat de povara din spate.
Drumul paraseste curând padurea de brazi si devine abrupt, solicitându-mi întreaga concentrare. Prietenii mei urca la rândul lor în tacere si probabil fiecare dintre noi spune în gând o mica rugaciune pentru ca ghidul nostru sa nu fie vreun lunatic scapat dintr-un spital specific oamenilor cu anumite probleme. Ori mai rau. Lunatic sau nu pare constient ca suntem neobisnuiti cu asemenea gen de traseu si în ciuda faptului ca trupul lui atletic se deplaseaza cu usurinta pe care numai experienta ti-o poate da am vazut ca se opreste des, privind în urma lui. Doar pentru o secunda, de parca s-ar fi temut ca vreunul dintre noi sa nu-l observe si sa-i treaca cumva prin minte ca poate încetini ritmul.
Dupa o vreme în care am izbutit sa ma misc cu destula usurinta oboseala ma prinde din nou, atât de tare încât îmi simt picoarele tremurând si îmi dau seama ca mult nu mai rezist. Probabil am ramas ceva mai în urma fiindca Mircea vine în spate lânga mine si fara vreun cuvând ma prinde de mâna si ma trage dupa el, sustinându-ma atunci când simte ca sunt gata sa cedez. Nu protestez, dupa câtiva pasi deja nu-mi mai pot imagina cum as înainta fara suportul lui.
Ghidul nostru îsi tine promisiunea si nu cu mult înainte de lasarea întunericul îl vedem în fata noastra sprijinind rucsacul meu de perete pe terasa de la cabana Bradul. Intra apoi înauntru fara sa mai priveasca în urma catre noi. Sunt atât de obosita încât nici macar nu pot sa ma mai gândesc la comportamentul lui ciudat, salbatic. Pâna la urma nu era dator sa vorbeasca cu noi, ce-i drept, ne-a întins doar o mâna de ajutor fiindca n-avea probabil chef sa-si încarce constiinta si atât, nu era obligat sa mai stea la povesti cu aiuriti ca noi. Desi politicos ar fi fost s-o faca.
Cabana e destul de noua si într-o stare buna, cu camere de diverse marimi si în toate se intra direct de pe terasa imensa din fata. Pare doar pe jumatate plina, iar eu si Alina primim o încapere micuta si simpla dar curata, cu o baie în care de-abia are loc o persoana. Baietii se cazeaza într-o camera mai mare pe care o împart cu alt grup, de studenti se pare, venit în ziua precedenta din Bucuresti, pe ei lipsa de intimitate nu-i deranjeaza. Asa cum banuiam telefoanele noastre nu au semnal asa ca n-avem cum sa-i anuntam pe cei de acasa c-am ajuns cu bine.
Ma dor atât de tare toti muschii, chiar si cei despre care n-aveam habar ca-i am, încât dupa un dus fierbinte nu mai sper decât sa gasesc patul si nici macar nu-mi mai pasa de cosmar. Dar Alina n-are de gând sa accepte asa ceva din partea mea.
- Abia dac-ai ciugulit dintr-un sandvis, normal ca abia stai pe picioare. O sa trebuiasca sa manânci ceva.
Calculez în sinea mea ca o discutie în contradictoriu cu ea ar putea necesita mai multa energie decât deplasarea pâna la sala de mese a cabanei, asa ca îmi pun oftând un pulover si decid s-o ascult.
Travesam terasa si din prima clipa în care pasim în sala îl zaresc, nu stiu daca l-am cautat în mod inconstient cu privirea sau doar s-a nimerit sa-l observ. Poarta o pereche de blugi negri si un pulover subtire în culori închise, ale carui mâneci le-a suflecat desi mie mi se pare suficient de rece încât sa-mi doresc sa fi luat cu mine înca o haina. Total absorbit în lectura unei carti pe care o tine deschisa pe masa mesteca absent cu lingura într-o farfurie adânca, asteptând probabil sa se mai raceasca mâncarea.
Încremenesc în prag fara sa-mi pot lua privirea de la el si cred ca simte, ridica brusc ochii de pe carte întâlnindu-i pe ai mei peste multimea de mese si turisti. N-am idee cât stam asa, poate doar câteva secunde desi mi se pare mult mai mult si descopar ca pentru a doua oara am un gol ciudat în stomac, ba ma simt si oarecum ametita pe deasupra. Constienta de propria mea reactie patetica fac eforturi sa rup vraja, dar nu reusesc. Ma salveaza tot el, coborând indiferent ochii înapoi pe carte, de parca ar fi privit o bucata de lemn care nu merita din partea lui o atentie mai lunga de câteva secunde.
Cu accelasi gust amar al respingerii pe care l-am simtit prima data în tren o urmez pe Alina care s-a asezat la masa alaturi de baieti. Sala nu e mare dar proprietarii au reusit sa-i ofere un aer rustic, placut, cu bârne de lemn încrucisate deasupra noastra si ulcioare din lut pictate decorând fiecare masa. Deja s-a întunecat afara, dar probabil ferestrele largi ofera o panorama spectaculoasa asupra muntelui. Undeva în coltul din stânga studentii din Bucuresti s-au asezat la o masa mare si nu-i de mirare ca pot acoperi uneori muzica din boxe cu voia lor buna la câte sticle si pahare par sa fi golit deja.
- #354;i-am comandat snitel cu cartofi, desert poti sa-ti alegi singura, îmi spune Mircea si-mi stânge usor mâna peste masa.
M-as enerva în mod normal ca cineva decide pentru mine ce sa manânc dar nu mai am energie si stiu ca n-a vrut decât sa ma vada hranita cât mai curând. Îi zâmbesc asadar, stapânindu-ma cu încapatânare sa privesc în dreapta catre masa ghidului nostru. Alina nu se sfieste însa sa-l cerceteze cu privirea si pâna la urma o lovesc iritata cu piciorul pe sub masa.
- Ce-i? ma priveste ea nedumerita si-apoi întelegând la ce ma refer zâmbeste nevinovat. Ei, si ce, tu nu vezi cum arata? Cineva sa-i spuna lui Brad Pitt ca poate iesi linistit la pensie. #350;i normal ca ma uit, de când au voie numai barbatii sa admire câte-un exemplar aratos al sexului opus?
- Parca vorbesti despre cai, comenteaza Radu clatinând capul.
- Nu vrei sa ma pornesti pe subiectul asta, crede-ma, raspunde Alina ridicând sprâncenele gata de cearta. Daca în locul lui s-ar fi întâmplat sa fie Nicoleta Luciu mi-ar fi trebuit un patent sa-ti desprind privirea de pe sufletul ei. #354;ie si tuturor barbatilor din sala.
Radu izbucneste în râs, spijinindu-si coatele de masa. Nu pare genul suparacios, din fericire, sau pur si simplu considera observatia corecta.
- Pai ce sa zic acum, ce-i frumos…
- Exact. Asa ca da-te mai la stânga câtiva centimentri ca-mi strici vederea.
Nici nu termina de spus ultimul cuvânt si Radu îsi trage grabit scaunul la o parte.
- Na, poftim, vedere libera. Dar e un tip cam ciudat, sa stii. Ne-am dus la el înainte sa veniti voi sa-i multumim pentru ajutor. Ne-a trântint un “nici-o-problema” si-a revenit la carte, de parca ce-avea de aflat din ea era cu mult mai interesant decât ce-i spuneam noi.
Mircea îl priveste cu bratele încrucisate peste piept.
- #350;i tu asteptai sa-ti dea si flori, sau mai bine o lada de bere, daca tot te-a adus pâna la cabana? Hai ca esti culmea. Mie mi s-a parut perfect normal.
- Normalul tau si normalul meu sunt doua chestii diametral opuse. În fine, am avut noroc cu el, asta-i adevarul.
- Pai da, în viata daca nu te duce capul îti trebuie macar un pic de noroc.
Nu mai ascult replicile lor amicale, ma simt obosita, deprimata si caut sa-mi dau seama pentru ce am acceptat sa plec într-o excursie pe care nu mi-o doream. Cei care tin la mine m-au asigurat ca o sa-mi faca bine sa petrec ceva timp departe de toate, dar acum nu prea vad rostul, stiu sigur ca problemele nu se pot închide într-o cutie atunci când te decizi sa scapi de ele, si nici distanta fizica nu ajuta la nimic. Teama, durerea, regretul, toate ramân legate de tine ca o bucata în plus de corp de care te-ai putea lipsi cu siguranta, doar ca n-ai cum s-o tai jos. Nu exista operatie care sa te scape de asa ceva, nici doctor destul de priceput s-o faca, poti alege sa fugi cât de departe te tin picioarele si e la fel de inutil ca si cum nu te-ai fi miscat de pe loc. Iar asta devine înca si mai evident câteva ore mai târziu, când îngrozita de fata plina de sânge care-mi vorbeste fara a-si misca buzele sar direct jos din pat, cu pijamaua lipita de spate din cauza transpiratiei.
E bezna de-a binele în camera, aud respiratul regulat al Alinei si decid ca trebuie sa ies afara, macar pentru câteva minute, sa-mi golesc mintea de resturile cosmarului. Schimb bluza de la pijama cu un tricou pe care îl nimeresc pe bâjbâite în rucsac, trag un pulover peste el si gasesc papucii de casa înainte de a pasi cu grija afara din camera. Simt lacrimile în coltul ochilor si sper ca aerul rece de munte care ma întâmpina sa le usuce, macar pentru moment.
Ma îndrept catre cele doua balansoare din lemn asezate aproape fata în fata la mica distanta de usa mea, dar ma opresc brusc dupa numai doi pasi sesizând ca unul dintre ele pare deja ocupat. Lacrimile refuza sa mai asculte de vointa mea, pornesc agale de-a lungul obrajilor si nici nu mai stiu daca sunt provocate de frica sau mai degraba de nervi, chiar as fi avut nevoie sa stau câteva minute singura în linistea noptii. În realitate nimic nu ma împiedica sa aleg alta zona a terasei, pustie la ora asta, locuri sunt destule câtiva metri mai departe. Doar ca impulsul de energie pe care mi l-a dat spaima s-a topit sub suvoiul învolburat al fustrarii. Am senzatia ca cer lucruri mici, neînsemnate, precum un balansoar liber si nu pricep de ce nu pot primi nici macar atât.
Înainte sa fac cale întoarsa catre camera trag adânc aer în piept de câteva ori, cu ochii închisi, suparata pe propria mea slabiciune. Exagerez, cu siguranta universul are treburi mai importante decât sa conspire împotriva mea si n-am de gând sa devin patetica de-a binelea. Sa stau cu ochii închisi nu-i poate cea mai inteligenta idee chiar acum. Vad fata din cosmar cu enervant de multa claritate, fiecare picatura rosie de sânge atât de reala încât ma cutremur cu bratele strânse în jurul meu, sau poate e numai fata din amintire si iar nu mai stiu sa fac diferenta. De parca are vreo importanta.
Nu-mi trece prin minte sa tip când simt o mâna pe brat si deschid fara teama ochii, de parca apasarea usoara a degetelor lui e tocmai atingerea pentru care am simtit nevoia sa mai ramân câteva secunde. S-a aplecat putin sa-mi vada mai bine fata în lumina slaba a becului de pe terasa si-mi dau seama ca ma cerceteaza încruntat.
- Vino sa stai jos, îmi sopteste ghidându-ma usurel catre primul balansoar.
E calda vocea lui de data asta, linistitoare ca un vers de poezie, alungând orice urma de logica care mi-ar cere sa ma retrag înapoi catre camera. Ma las asezata fara sa protestez, de parca as fi în transa si-l vad cum se asaza precaut în celalalt balansoar, fara sa-si ia ochii de la mine.
Nu sunt tocmai fericita ca ma vede în starea asta, dar cu cât ma chinui mai tare sa ma opresc cu atât îmi curg lacrimile cu mai multa graba de-a lungul obrajilor. Acum nu mai e vorba de fustrare, nici de nervi, doar teama ca fata plina de sânge n-are sa ma mai paraseasca niciodata. C-am sa traiesc spaima din nou, în fiecare noapte, pâna la sfârsitul vietii mele. Insist cu privirea pe siluetele întunecate ale stâncilor din fata mea fiindca nu ma simt înca pregatita sa dau ochii cu el. Ma astept sa spuna ceva la un moment dat, dar nimic nu tulbura o vreme linistea adânca a noptii si-mi sterg lacrimile renuntând sa ma mai feresc. Daca cineva dintre cei care ma cunosc bine m-ar vedea împartind intimitatea durerii mele cu un necunoscut ar avea un soc, fara îndoiala. Nu-mi sta în fire si ma întreb daca e cu adevarat ceva chiar atât de special în prezenta lui sau doar a nimerit într-un moment vulnerabil al vietii mele.
Noroc c-am pus mâna pe pachetul cu servetele înainte sa ies, altfel as fi fost într-o situatie destul de neplacuta acum. Dupa ce-mi sterg obrajii pentru ultima oara si-mi suflu nasul în cel mai elegant mod de care sunt în stare, consider ca am o conditie suficient de acceptabila încât sa-mi întorc privirea catre el. Fata mea n-are cum sa arate chiar asa de bine în clipa asta, dar alta mai buna n-am si doar nu l-am silit eu sa stea lânga mine.
În lumina palida a becului îmi dau seama ca Alina avea toate motivele sa-l admire. Un tânar atragator, fara îndoiala, cu trasaturi definite parca de mâna priceputa a unui sculptor atent la detalii. Le-a potrivit cu grija pe toate si i-au iesit bine proportiile, nici nasul nu e prea mare, nici fruntea prea lata, nici ochii prea apropiati. #350;i totusi simt ca aspectul lui fizic e numai o parte, nici macar predominanta, din motivul pentru care ma simt atrasa de el într-un mod atât de categoric încât nu depun vreun efort sa ma împotrivesc. Daca s-ar întâmpla sa-i vad poza într-o revista l-as privi probabil o secunda si-apoi as trece mai departe, la pagina urmatoare. Doar ca exista ceva anume în privirea lui atunci când si-o îndreapta catre mine, un fel de emotie atât de puternica încât o simt strânsa în jurul meu ca pe o îmbratisare.
Ma întreb daca stie ce efect are asupra mea. Dar mai mult decât atât ma întreb daca vraja n-are sa se rupa atunci când o sa-mi vorbeasca, când o sa descopar poate ca n-avem nimic în comun, sau ca firea lui ma scoate din sarite. Atunci stomacul meu are sa ramâna neclintit data viitoare când o sa ma priveasca, si chiar as fi în stare sa asez pe hârtie armonia din trasaturile lui. Pentru ca n-ar fi decât un strain.
- Alt vis urât? întreaba vazând ca m-am linistit.
- Acelasi, de fapt…de unde stii?
- Te-am vazut în tren, ma lamureste imediat si înclin doar capul drept raspuns.
Se lasa tacerea din nou între noi si e o senzatie de ireal care ma încearca, de parca as fi în alt vis din care astept sa revin la realitate. Doar ca de data asta nu sunt sigura ca tin neaparat sa ma trezesc, chiar daca ma simt oarecum nesigura pe mine sub privirea lui care nu pare sa ma mai paraseasca.
- Nici n-am apucat sa ne cunoastem, eu sunt Andrei, spune pe acelasi ton linistitor si privirea îi devine parca concentrata în asteptarea raspunsului meu.
Îmi vine în minte sa-i spun ca ne-am fi cunoscut daca nu s-ar fi comportant ca un salbatic morocanos, dar nu gasesc ca e momentul sa arunc vreo ironie.
- Irina, soptesc abia recunoscându-mi vocea îngrosata de plâns.
Îsi muta într-un final privirea de la mine si ma încearca un amestec de usurare si regret, ambele în acelasi timp.
- Ati ales un traseu cam greu pentru începatori.
Dojana sau simpla afirmatie menita sa porneasca conversatia? Nu-mi dau seama bine care dintre ele, asa ca prefer sa aleg varianta care-mi convine.
- Mda, unul dintre baieti a mai fost odata aici cu doi ani în urma si ne-a convins ca peisajul merita putin efort. Acum nu stiu ce dictionar are el, dar defintia cuvântului “putin” sigur e gresita.
Încerc sa dau discutiei o nota lejera, de parca am schimba numai niste pareri amuzante, dar nu schiteaza nici un zâmbet si realizez ca nici nu l-am vazut înca altfel decât serios sau încruntat.
- Are dreptate, ma refer la peisaj, numai ca o asemenea aventura poate avea urmari neplacute, spune privind în continuare catre munti.
- Simt c-ai ales un mod elegant de a-mi spune c-am fost de fapt inconstienti si ca fara tine ursii din zona ar fi avut sansa la o cina de-a dreptul consistenta.
Nici un zâmbet, în continuare. Simtul umorului trebuie sa-mi fi amortit în ultimele luni, ca un muschi care-si pierde elasticitatea atunci când încetezi sa-l pui la treaba. Poate nu simte pur si simplu nevoia sa-mi zâmbeasca mie sau asa o fi el tot timpul, morocanos cu toata lumea.
- Ati fost inconstienti, spune si-mi arunca o privire din care înteleg ca subiectul nu i se pare deloc amuzant. N-am nicio problema sa va spun asta în fata, cu sau fara eleganta, în speranta ca n-o sa mai repetati asemenea…
Ezita si ma grabesc sa-l ajut.
- Prostie.
- Îmi pare rau s-o spun, dar e chiar cel mai potrivit cuvânt.
În ciuda seriozitatii cu care vorbeste si a faptului ca are probabil perfecta dreptate îmi vine sa zâmbesc. N-o fac fiindca am senzatia ca n-ar fi un raspuns potrivit la mustrarea lui.
- Ai dreptate. Din punctul meu de vedere sigur n-o sa se mai repete, cred ca m-am lamurit odata pentru totdeauna ca eu si muntele nu suntem prieteni prea buni si ma îndoiesc c-o sa fim vreodata. Nu spun ca n-ar fi frumos aici, dar cineva ar trebui sa tina vreo arma la tâmpla mea sa ma încumet la asemenea efort din nou. Unele lucruri trebuie acceptate, pur si simplu.
- N-as spune asta, raspunde privindu-ma încruntat. Ai început prost relatia cu muntele, nu stiu caruia dintre prietenii tai i-a trecut prin minte c-ai avea ce sa cauti la Bradul. Cu putina rabdare si traseul potrivit s-ar putea sa-ti placa.
- Da-mi voie sa am mari îndoieli în privita asta. În orice caz, am înteles ca baietii ti-au multumit pentru ajutor, iar eu personal vreau sa-ti multumesc în plus pentru rucsac. Nu stiu cum as fi ajuns la cabana cu el în spate, puteam sa jur ca-i plin cu pietre de moara desi singura l-am pregatit aseara.
Ramâne cu privirea la mine si se rasuceste nelinistit în balansoar, leganându-l usor, de parca n-ar stii ce sa-mi raspunda. Ciudat lucru, fiindca nu l-am întrebat nimic.
- Cineva ti l-ar fi luat daca n-o faceam eu, spune într-un târziu cu glas asa de scazut încât abia disting cuvintele.
- Mircea, probabil, desi stie ca nu-mi place sa ma dadaceasca prea mult si în momentul respectiv nu eram înca suficient de disperata sa-i accept ajutorul.
- Atunci cum de l-ai acceptat de la mine?
Culmea tupeului, pare interesat sa-mi auda raspunsul de parca s-ar astepta la vreun motiv cât de poate de logic si firesc.
- Glumesti? Vrei sa zici ca mi-ai oferit de fapt o alegere?
- Poate ca nu, dar nici el nu ti-ar fi oferit-o dac-ar fi mers în spatele tau si te-ar fi vazut chinuindu-te în asemenea hal.
- Ah, multumesc pentru apreciere, raspund încercând sa par revoltata si-mi simt obrajii arzând brusc la ideea ca m-a urmarit cu privirea pentru cine stie cât timp.
- Erai praf si nu te obosi sa ma contrazici, stii ca am dreptate.
Mi-o spune cu voce joasa, calma, fara urma de scuze în ea. Ma surprinde oarecum stilul lui direct si mi-as dori sa-i pot da o replica pe masura dar n-am cum s-o fac fara sa mint.
- Bine, ai dreptate, admit oftând. Mi-a fost destul de greu, dar am ajuns sus si pâna la urma asta conteaza, nu? Iar tu spui întotdeauna lucrurilor pe nume cu atâta…hm, sa-i zicem sinceritate?
- Nu esti obisnuita? întreaba schitând o urma vaga de zâmbet. Mircea n-ar îndrazni sa-ti spuna ca exista ceva la care nu te pricepi?
- Ba cum sa nu, stai linistit, habar n-are ce-i aia delicatete si-mi trânteste adevarul în fata fara probleme, de fiecare data. Uneori îmi vine sa uit ca mi-e var si sa-i ard una peste gura aia mare înainte sa-l trimit afara din viata mea numai ca ma abtin. În mintea lui deviata e convins c-o face pentru binele meu si ce-i drept fara el nici nu stiu cum…
Tac brusc fiindca Andrei ma priveste încruntat dar atât de insistent încât îmi pierd sirul oricarei idei pe care aveam de gând sa i-o transmit.
- Var? #354;i-e var?
Deschid gura sa-i raspund însa n-o fac, fiindca n-are sens, întrebarea lui era retorica. Îl vad clatind usor capul, ofteaza si-apoi priveste departe, catre brazi. #350;i fiindca nu mai spune nimic o vreme, si fiindca nu ma ia imediat în brate fericit sa afle ca sunt disponibila admit în sinea mea cu regret c-ar fi cazul sa citesc mai putine romane de dragoste. Mult mai putine.
- Te simti bine? întreaba dupa un timp, aplecându-se în fata de parca ar fi vrut sa verifice raspunsul pe fata mea.
- Da …aveam nevoie sa respir putin aer curat.
- O sa-ti ajute. #354;i-au mai ramas oricum câteva ore de somn pâna dimineata.
Cobor ochii catre pamânt clatinând capul. Numai gândul la posibilitatea de a reveni la cosmarul meu din fiecare noapte ma aduce iar în pragul plânsului. Dar nu dau drumul lacrimilor, ma ridic brusc din balansoar si sare la rândului lui în picioare.
- Noapte buna… si multumesc.
I-am soptit cuvintele, de teama sa nu-mi auda nelinistea din voce si ma grabesc catre intrarea camerei mele. Nu stiu daca are destula intuitie sa priceapa ca nu pentru rolul lui de ghid i-am multumit din nou si nici pentru ca mi-a dus rucsacul. Îi sunt recunoscatoare de fapt pentru ca nu m-a întrebat de ce plâng, n-a încercat sa-mi aduca cuvinte inutile de consolare de vreme ce nici nu stie ce probleme am si m-a atras într-o conversatie banala, menita sa ma linisteasca, fara sa-si aleaga cuvintele cu grija exagerata de teama sa nu ma supere mai tare. În cele câteva zeci de minute câte am petrecut împreuna ar fi putut gresi de nenumarate ori, dar n-a facut-o. Nici macar o data.
- Noapte buna, Irina.
Poate mi s-a parut, nici nu mai stiu. Dar urarea lui, reala sau doar imaginata de mine se dovedeste de bun augur, poate si oboseala îsi spune cuvântul, cad într-adevar într-un somn adânc si fara vise.

aiamoni spune:

Ma poate ajuta cineva cu literele???

giulia81 spune:

nu reusesc sa citesc textul....


"Un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice."

Compasiunea fata de animale e intim legata cu bunatatea caracterului si se poate afirma cu siguranta ca cel crud fata de animale nu poate fi un om bun. (Arthur Schopenhauer)

aiamoni spune:

Scuze, habar n-am cum se modifica sa poata fi citit...

giulia81 spune:

stiu ca apare textul asa din cauza diacriticelor, dar din pacate nu stiu cum se modifica....
poate te ajuta cineva care se pricepe...


"Un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice."

Compasiunea fata de animale e intim legata cu bunatatea caracterului si se poate afirma cu siguranta ca cel crud fata de animale nu poate fi un om bun. (Arthur Schopenhauer)

CorinaDani spune:

iei textul cu copy-paste, il duci intr-un document word si folosesti functia "replace" (combinatia de taste Ctrl+H), inlocuind "gogomarlele" cu literele normale, nu diacritice.
ex : replace "#259;" with "a", selectezi "replace all" si repeti operatiunea pentru urmatoarele diacritice.
apoi, dupa ce l-ai reparat, editezi mesajul initial si inlocuiesti cu copy-paste textul.
daca are cineva o metoda mai rapida, sa ne-o impartaseasca, va rog.

aiamoni spune:

Multumesc mult cui a facut modificarea!!

Laura25 spune:

Cu placere

giulia81 spune:

....continuarea? m-ai lasat in suspans!


"Un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice."

Compasiunea fata de animale e intim legata cu bunatatea caracterului si se poate afirma cu siguranta ca cel crud fata de animale nu poate fi un om bun. (Arthur Schopenhauer)

aiamoni spune:

Continuarea e un intreg roman
Multumesc ca ai citit, caut pareri, dar super oneste, critice chiar ca sa vad daca e cazul sa imbunatatesc ceva sau sa-mi iau gandul...

giulia81 spune:

mie imi place stilul in care scrii
felicitari!

(romanul meu sta prafuit undeva pe dulap - nu am avut curaj sa il arat nimanui inafara mamei mele )


"Un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice."

Compasiunea fata de animale e intim legata cu bunatatea caracterului si se poate afirma cu siguranta ca cel crud fata de animale nu poate fi un om bun. (Arthur Schopenhauer)