Probleme cu tatal

anuscha2009 spune:

Multumesc Andacos, ca mi ai aratat ca nu sunt nebuna, chiar imi faceam griji de propriul rationament.

Exact asta m a frapat si pe mine nevoia de ,,sange'' de ,,arunca-l'' Fata de incarcatura Elenei nu cred ca este un mare ajutor, acaesta abordare.
Nici eu nu sunt de acord cu lozinca ,,eu te am facut eu te omor'' dar pentru ca am trait in epoca ei nu trebuie sa mi reneg parintii cu toate ,,bubele lor, Sunt constienta ca si eu pot sa fac un lucru care o poate rani pe fata mea si nu mi ar comveni daca am sa ajung o baba murdara, senila, poate chiar sa-l mostenesc pe tata si sa am darul betiei sa mi dea delete,as vrea sa sper la putina compasiune din partea ei. Si credeti ma ca ar avea si ea poate ce sa mi reproseze.

buflea spune:

Pai am dat eu raspunsul in mesajul meu anterior ... dependenta de alchool se rezolva la dezalcholizare ... mai departe, trebuie sa iti pese de cei din jur ca sa nu te reapuci. Chiar cred asta, cred ca cei care au scapat, au facut-o pentru cei din jurul lor ...un copil cu probleme, cere resurse celor din jur involuntar. La fel si un batran sclerozat ...

Unchiul meu, singurul alchoolic pe care il cunosc, chiar nu are aceasta dorinta ... am asistat la sedinte de familie, nevasta plangea, varul meu plangea, surorile lui incercau sa ii explice, toata lumea era disponibila sa il ajute, cu pasi mici, cu resurse mari ... era treaz si se uita stupefiat in jur si sustinea ca el nu are nici o problema, ca viata merge inainte si e frumoasa asa cum si-o traieste el, somer, azi cu bani de la poker, maine in sant de la alchool si 15 oameni in jurul lui exagereaza ... 15 oameni din care 1 era intamplator si de specialitate.

JuliaSM spune:

Cand eram noi mai mici, mama tot era sfatuita sa divorteze, insa a ales sa ramana impreuna, de dragul nostru. Noi, copii naivi, plangeam si ne rugam de ea sa nu divorteze, din iubire si mila de tata. Unde s-ar fi dus el, ce s-ar fi ales de el... In acelasi timp, copiii de pe scara radeau de noi, ca zilnic el venea beat acasa ( scutesc detaliile scarboase, nu mai scurm prin amintiri care dor) si ne incerca un groaznic sentiment de rusine.
Vreo 15 ani am tot oscilat intre dragostea fata de un tata betiv si dorinta de eliberare din situatia asta captiva. El nu s-a schimbat pana a murit si dupa moarte ne-a lasat cu creditul pe cap.
As vrea sa stiu unde e falsitatea.

buflea spune:

Asta este pe undeva si vina societatii si discutia este similara cu aceea a gradului de acceptare a copiilor cu probleme.
Si varul meu, inclusiv in facultate, spunea ca nu are tata, ba ca e mort, ba ca e parasit, ba ca nu-l cunoaste ... din acelasi sentiment de rusine. Ii era rusine ca provine dintr-o asemenea familie, pentru ca probabil ceva, atitudinea celor din jur, il facea sa ii fie rusine. Multa vreme a fost extrem de distant cu noi, rudele directe ale tatalui lui si acum il inteleg ... In mod absolut absurd, familia mea, nu a incurajat-o niciodata pe matusa-mea sa divorteze desi au sustinut-o mereu in conflictele familiei ei. Complet aiurea, si nedrept daca stau sa ma gandesc. Preferau sedinte organizate, lungi si fara rezultat, in speranta ca el se indreapta decat sa ii salveze pe cei care "mureau" traind cu el. Aproape ca imi vine sa banuiesc o doza de egoism, ca pana la urma, de fratele lor insurat, avea grija in majoritatea timpului nevasta si copilul ... responsabilitatea fratelui betiv divortat probabil ca ar fi revenit lor. Dar am sa spun cu convingere ca niciodata unchiul meu nu a dat vreun semn de regret si constientizare pentru modul in care a afectat negativ viata celor de langa el. Inca traieste si in continuare traieste dupa principiile lui, fericit si convins ca viata e frumoasa calare pe damigene.

Eu cred (sper ?) ca asta s-a mai schimbat in timp, lumea s-a mai destupat la cap ... mai mult in orasele mari, mai putin in orasele mici ...dar cred ca pata asta sociala pe care membrii familiei unui alchoolic au indurat-o ani de zile, s-a mai decolorat in zilele noastre ... au aparut teoriile astea publice despre abuz, despre traumele copilariei, divortul nu mai este o rusine, cateodata este chiar un act de bravura pe care lumea il apreciaza si il incurajeaza ... Daca se ajunge si la un grad de acceptanta in care unii oameni nu merita, nu au nevoie si nu lupta si nu vor compania, sprijinul si empatia celor din jur, eu vad viitorul mult mai roz decat acum 30 de ani.

mihaela_s spune:

Julia, aceleasi cuvinte le-as fi putut spune si eu...dar nu mai departe. Eu mi-am iubit enorm tatal. Mama a stat langa el pana in ultima clipa, eu am fost cu el ultimele 24 de ore, l-am tinut de mana si am simtit cum se stinge, ii simteam pulsul. In ultimele lui zile a fost perfect lucid, fara strop de alcool, era in spital. El ne-a iubit la randul lui enorm, am stiut asta mereu. Si da, alcoolul l-a omorat, mult prea devreme...

E mort de 10 ani si inca imi curg lacrimile cand vorbesc de el. Toate zilele urate de betie au ramas in urma, le-am uitat. Ce a ramas este omul acela extraordinar din spatele betivului. Pentru ca asa era. In saptamanile (putine e drept) in care se abtinea, era tatal perfect. Am invatat multe de la el, a fost tatal meu cu bune si rele si nu pot sa vorbesc despre el numai ca despre un betiv...inca mi-as dori sa il pot suna, sa il intreb ce face...si sa fie treaz...

Nu stiu de ce depinde cum simti...habar n-am, nu zic ca nu le inteleg pe fetele care isi urasc tatii, dar nu pot rezona cu ele. Am scris doar ca sa vedeti ca pot fi si situatii altfel, desi foarte similare cu povestile multora.

JuliaSM spune:

Tatal meu a murit subit, singur, noaptea, sufocat cu propria voma.Beat mort, la propriu.

M-a invatat sa joc sah si table. M-a invatat sa pescuiesc. Atat.

In ultimii ani a fost 23 ore din 24 beat si in ora aceea lucida tot spre carciuma se indrepta. Nu am vazut decat un om chinuit in spatele alcoolului, nu m-a fascinat cu nimic, nu a fost tata,nu ne-a motivat, nu ii pasa ca avem sau nu mancare, nu a fost responsabil.Nu il urasc, ar fi culmea! insa nici nu ma umple recunostinta.Imi asum reactiile si sentimentele, nu ma (mai) simt o victima. Am invatat din esecul lui( cea mai pretioasa lectie e ca betia lui nu e din vina mea, ca si copil- aveam 5 ani cand s-a apucat serios de baut!), mi-am lins ranile, m-am ridicat si am plecat mai departe.
Am mai spus, mi-as fi dorit sa fie altfel, dar daca nu am avut norocul de parinti merituosi si sobri, mi-am asumat coordonatele, incercand sa ies sanatoasa la cap din situatia asta.

oana1177 spune:

eu nu pot nutri empatie, mila si nimic altceva duios pt un alcoolic; un alcoolic este un EGOIST care se gandeste numai la el si la bautura lui, ATAT.

parintii mei sunt morti amandoi, alcoolici. si chiar daca nu aveam scandaluri cu sange, i-am urat la vremea respectiva; acum mi-e total indiferent si o inteleg ffff bine pe Eleni, e fff normal si uman ce simte.
tata a murit cand aveam 9ani; ne vindea mancarea din frigider, vindea ce prindea, ajunsese o pubela ambulanta, ne chemau vecinii sa-l adunam din santuri; si ma rugam sa crape odata sa scapam de rusine si de viata plina de lipsuri (caci evident ca a umplut-o pe mama de datorii). cand a murit, a fost o usurare si nu mi-e jena sa recunosc ca am topait de bucurie, fratii mei si cu mine.

pe la 14-15ani mi-am dat seama ca si mama are probleme cu alcoolul; a fost o femeie extraordinara care in 4ani s-a transformat intr-o epava: si-a pierdut serviciul, calcula banii de paine in functie de sticla de tuica, etc. etc. etc. Ne sunau de la serviciu sa venim s-o luam acasa, ca doarme cu capul pe birou, va puteti imagina, cele care sunteti pline de empatie, ce e in sufletul unui copil de 16ani care trebuie sa mearga sa-si ia mama beata de la serviciu??? si sa mai traiasca/suporte si ranjetele colegelor??? va spun eu ca nu va puteti imagina... eu am sfarsit prin a lua un pumn de medicamente, sa scap de rusine, de mizeria aia de viata
A fost si la dezalcoolizare, am stat cateva zile cu ea s-o hranesc ca era legata de pat, si muuulte multe altele, nu mai rascolesc trecutul. a avut si suport medical, am incercat in tot felul s-o ajutam si.... ea n-avea nici o problema, exageram noi (eu); nici nu va puteti imagina ce umilinta, cate sperante puse si cat efort;si ea vroia doar sa bea, atat. m-am detasat in ziua in care un medic mi-a spus: vezi-ti de viata ta, pt ea nu mai e nici o sansa, nu atata timp cat nu incearca macar sa admita ca are o problema. aveam 18ani. si am anuntat-o ca nu-mi mai pasa si sa nu mai conteze pe mine in momentele de criza. dupa un an a murit, si da, la momentul ala a fost o usurare

am plans la moartea ei si dupa aceeia; am plans de ciuda si-am urat-o ca ne-a facut asta, am plans de tristete ca nu si-a dat ocazia sa ne vada realizati, sa-si vada nepotii. nu regret nici o secunda anul in care nu i-am mai fost alaturi, consider ca nu era de datoria mea s-o salvez. acum ma gandesc cu duiosie la ea, la momentele bune, de pauza fara alcool. nu culpabilizez, nu-i gasesc scuze, nu empatizez cu alcoolul.
randurile mele sunt doar un rezumat enorm de scurt din calcarul unui copil de alcoolici. si NU Eleni, nu e imoral ce simti, te inteleg perfect. cum spunea buflea, alcoolicii sunt niste egoisti, le pasa numai de ei si in majoritatea cazurilor nu vor sa fie salvati, ei sunt fff bine asa cum sunt; de ce noi ce-i din jurul lor n-avem dreptul la liniste, fericire ???

Aqai spune:

Anuscha, noi ca oameni nu suntem la fel. Tu ai avut anume sentimente fata de tatal tau, alti oameni au alte sentimente. Nu se poate face comparatie sau pune semn egal. chiar daca alcoolilul din familia x este absolut idnetic si la fel cu alcoolicul din familia y, familia x si familia y nu sunt la fel.

probabil ai fost dezaprobata fiindca din mesajul tau s-ar fi putut intelege ca nu aprobi abordarea elenei sau ca a ta ar fi fost mai buna. nu stiu nimic sigur, speculez. altfel, nu imi imaginez de ce.

oricum nu mi se pare un loc de dat cu likeuri si dislikeuri ... nu ai ce sa-ti placa sau nu din astfel de vieti. nu ai nici cum sa le aprobi, nici cum sa le dezaprobi.

oamenii si intamplarile pur si simplu sunt. si fiecare reactioneaza asa cum poate duce. daca te simti amenintat, te aperi. daca te simti abuzat si constientizezti, incerci sa rupi. daca te simti responsabil si cu suficiente resurse sa ierti, o faci.

dar cred ca in general, ai atata toleranta pentru o persoana cat iti permite persoana respectiva. ca despre asta zic eu ca e vorba, nu despre empatie. cu alte cuvinte, tata, empatizez cu tine si cu dependenta ta si mi se rupe sufletul ca esti in halul in care esti, dar nu tolerez amenintari la adresa mea si a familiei.

mihaela_s spune:

alcoolicii nu sunt egoisti, sunt oameni bolnavi.

Aici in Suedia alcoolicii primesc bani de buzunar de la stat (pentru ca nu au casa, nu au serviciu, cei care nu vor sa scape de boala asta) ca sa...bea. Nu stiu exact "mecanismele" statului in ceea ce ii priveste. Stiu insa ca la noi in oras e un grup de alcoolici, mereu stau intr-un loc in oras. Am auzit de la altii ca primesc bani ca sa nu fure si sa nu dea in cap la altii pentru bautura. Statul ii protejeaza si pe ei si pe cei din jur. Exista o casa intretinuta cu o parte de bani de la komuna, alta parte de bani din donatii si voluntariat. Acolo merg femei care gatesc pentru betivi, iar acestia au un pat unde sa doarma, o masa calda , pot face un dus si au haine de schimb (tot din donatii). Asta e categoria de betivi care nu au reusit sa se lase nicicum de baut...bolnavii cronici.

andacos spune:

Exact...la asta ma refeream in mesajul cu empatia,la omul din spatele bolii.De ce cerem empatie pentru orice si nu pentru omul bolnav de alcoolism?

Si ca s-o citez pe nelia(chiar daca asa din memorie)ori esti empatic,ori nu esti.Nu cred ca itzi potzi impune sa fii empatic doar cu unii,iar pe altzii sa-i urasti din tot sufletul.



Dana