cand parintii dezamagesc(2)
Raspunsuri - Pagina 7
ileanna spune:
Si acum, sa spun si eu ceva la subiectul asta. M-am tot uitat pe el si parca am simtit ca va fi ceva greu aici dar aveam altele in minte. Aseara inainte sa inchid compu’ la job, zic: hai sa arunc o privire. Si vreau sa va zic ca 20j de minute nu m-am putut desprinde de PC ca sa ma duc acasa la copilul meu. Am simtit fizic cum ma loveste direct in plex ... extrem de multa durere, furie, frustrare ... parca curgea din toate randurile. Am condus pana acasa cu senzatia asta in piept.
Vad ca sunt 2 tabere: cele care iarta si sfatuiesc sa ierte si cele care nu iarta. Ma intreb cum vad viitorul, cele care nu iarta (eu as corecta aici cu „nu pot”) ... Cum? O viata intreaga cu ghemul ala de durere in suflet? O trecere pe lumea ailalta cu el in gat? Eu zic ca uneori si dimensiunea problemei pe care o ai, ar trebui sa determine forta cu care esti determinat sa cauti solutii. Mie sa traiesti zilnic cu aceasta durere mereu prezenta undeva ... mi se pare de neacceptat. Mi se pare living hell. Poate fi chiar mai chinuitor decat abuzul propriu suferit acum multi ani.
Si mai e ceva ce am observat: persoanele care nu iarta par sa creada ca iertarea este un cadou pe care il faci vinovatului. Ori eu zic ca nu este asa. Iertarea este un dar pretios pe care il faci DOAR sufletului tau. Nici macar nu e nevoie sa afle vinovatul ca l-ai iertat.
Altceva: iertarea nu inseamna ca ii spui „comitentului” ca e ok, ca a avut dreptate. Cred ca inseamna doar ca renunti la resentimente pentru ca stii ca de atat a fost capabil la ora aia. Ca nu ti-a facut tie personal ceva, si ca probabil ar fi facut oricarui copil acel lucru. Pana la urma ce reprezinta exact resentimentele si la ce ne ajuta ele? Ne pastreaza sentimentul ca am avut dreptate si ca cineva este de vina? Ce inseamna exact „sa ai dreptate”? De cate ori ti-a fost asta de ajutor?
Eu cred ca neputinta de a ierta ... nici macar nu este centrata pe abuzator, ci ... chiar pe abuzat. Ca neputinta de a ierta abuzatorul este de fapt neputinta de a te ierta pe tine, ca ti s-a intamplat tocmai tie, ca tocmai tu ai avut parintii acestia, rusinea ca ai fost acolo, ca nu te-ai opus, ca nu ai plecat ... ca ... ca ... ca ... Acel mare si dureros: de ce? De ce mie? De ce eu? De ce parintii mei?
De aia spun ca neputinta de a ierta este mai degraba un pumnal care se indreapta catre propriul piept. Si ca mereu credem ca e vorba despre „ceilalti”, cand de fapt este vorba mereu doar de noi insine.
filofteia, este mult mai greu sa faci ceva daca parintele a murit (aici Selene a avut mare dreptate). Experimentez si eu asta, o sa povestesc un pic mai tarziu.
AgnesLuca spune:
De ce trebuie subiectul asta care a atins anumite profunzimi sa se transforme intr-o rafuiala cu problemele Selenei ? Cele pe care va deranjeaza atit de mult contrastul, chiar nu puteti trece peste postarile ei, cine va pune sa cititi ??? Chiar nu va dati seama ca voi sunteti cele care de fapt aruncati paiele pe foc ?
Selene_Bunny spune:
In viata reala l-am intalnit, cristinuk@, si nu are nicio legatura cu forumul sau cu copiii. Era vorba de altceva.
Nerealizarile, mele, LOL. Nici macar nu mai era vorba de mine.
ileanna, eu nu percep mesajul citat de tine ca abuz. E o durere acolo, da, dar nu abuz, abuzul il vad in situatia celorlalte fete. Iar in cazul meu, sa nu uiti ca am pacatele mele, uraciunile mele.
Pe mine ma deranjeaza ce latura a tatalui meu, in special, am descoperit dupa 19 ani. M-a socat prietenul meu cel neacceptat cand mi-a spus in fatza "tatal tau se comporta de parca ar vrea sa te f... el".
Selene_Bunny spune:
Iar la 19 ani, eu eram dependenta financiar si locativ de familia mea.
Iar faza cu "esti ADULT, ai creieras de ADULT, poti filtra altfel" e... apa de ploaie, asteptare nerealista.
ileanna spune:
Selene, eu cred ca ce ai trait tu este un abuz groaznic. Poate ca nu a fost atat de mult unul fizic. Eu cred (poate gresesc) ca este mai greu sa te lupti cu abuzul psihic decat cu cel fizic. Pe cel fizic il recunosti mai repede, poti sa i te opui (macar mental), este mai clar si in unele cazuri de poate ajuta chiar sa devii mai puternic odata iesit de sub abuz. Cel psihic insa ... se poate uneori nici sa nu il recunosti (vezi cazul tau) si atunci ... chiar nu ai nici un instrument cu care sa te aperi.
Cred ca si eu am fost un copil abuzat. Zic cred, pentru ca am depasit atat de mult asta, incat acum chiar nu mai are relevanta.
Am iertat complet acest abuz (exercitat de intreaga mea familie si in mod special de tatal meu) cam de 10 ani cred ... Dar am senzatia ca au fost factori (independenti de mine) care m-au ajutat, si o sa incerc sa vi-i spun.
Haideti mai intai sa va spun cum arata „abuzul” si imi ziceti voi daca a fost abuz si cam pe la ce nivel de duritate se situeaza:
Am mancat extrem de multa bataie, era singura metoda de educatie cunoscuta. Nu mai zic de boacane, dar luam bataie si daca veneam cu a 3-a nota de 9 la rand. Cand am luat un 4 (in cls a 4-a) dintr-un accident de tema uitata probabil, imi aduc aminte ca am stat minute intregi in fatza usii de la intrare (pe dinafara) si mi-am facut o serie intreaga de rugaciuni. Probabil ca as fi fugit de acasa atunci, daca as fi avut curaj sa fug ... (cum e nene, sa fii abuzat si sa nu ai curaj sa fugi).
Bataia o primeam in general cu cablul de la priza. Inainte sa fiu batuta, mama si tata negociau in bucatarie al cui este randul sa ma bata (imi aduc aminte atat de viu copilul socat care dupa morala de rigoara si motivanta, privea la parintii care negociau, aveam o senzatie de blocaj pe creier, ca un computer care nu poate procesa ceva). Odata s-a nimerit sa am nevoie de un tratament injectabil intramuscular fix la putin timp dupa ce incasasem o bataie cu cablul. Alta faza vie, la care m-am gandit ani de zile: la cabinetul medical ... mama incerca cu disperare sa-mi dezgoleasca cat mai putin corpul plin de vanatai negre, si tragea disperata de hainele mele. Cred ca atunci a fost primul moment in care a incoltit o indoiala salvatoare in mintisoara mea: ca de fapt nu e sigur ca eu sunt atat de rea si ca saracii parinti sunt nevoiti sa faca toatea asta din cauza rautatii mele. M-am gandit mult atunci: de ce mama era atat de stresata sa ascunda urmele bataii, daca intr-adevar era doar o biata mama cu un copil imposibil??????????
Abuzuri verbale? In general erau pe tema „nu esti buna de nimic” (problema depasita de mine acum vreo 5 ani, in proportie de ... 80%). Culminant a fost cand eu eram in cls a 8a si invatam sa dau la liceu. Cu totii erau atat de isterizati incat nici nu mai puteam scoate capul din camera ca urlau la mine: „nu esti in stare sa inveti nimic! O sa ajungi sa faci trotuarul! Altceva nu se poate intampla cu tine!”. Asa am aflat si eu care e treaba cu ... trotuarul. Dupa ce am intrat la liceu am cazut fizic la pat, cateva zile cu febra si voma continua. Chiar avand doar 13 ani, am realizat ca sunt bolnava pe fond de stres si epuizare nervoasa. Oricat m-as gandi, nu imi pot aduce aminte din toata copilaria mea de vre-un gest accidental de afectiune sau de vreo vorba buna. Acestea erau un fel de rusine (nici azi nu stiu daca am reusit sa invat sa-mi arat afectiunea, poate de multe ori nici nu-mi dau voie sa o simt).
In fine, mama a murit cand aveam 12 ani, am suferit enorm atunci, si am urat-o extrem de tare pentru ca a murit (adica in mintea mea ... si-a pus palma’n fund si s-a dus, lasandu-ma fara sa inteleg nimic si fara sa imi mai poata raspunde vreodata la ceva).
Bataile de la tata s-au mai rarit (era singur si probabil avea mai multe pe cap) dar nu au disparut. In cls a 12-a am incasa-o probabil pe ultima , cu bastonul de metal a lui tata (intre timp tata suferise un accident ... avea un picior amputat, proteza si baston). Devenisem atat de revoltata si furioasa, incat tata lovea cu bastonul in mine, iar eu stateam nemiscata si il priveam fix in ochi. La un moment dat s-a intamplat ceva socant pentru mine: a cedat nervos, i-au dat lacrimile si a plecat in atelierul lui ca sa ... isi indrepte bastonul care se strambase. Ulterior a venit sa isi ceara scuze, pentru prima oara in existenta mea. Nu mi-a spus pentru ce isi cere scuze. Nu l-am intrebat nici eu.
Tot prin cls a 12-a, am intrat intr-o zi pe usa si m-am trezit cu o geanta cu acte direct in cap. Urmata de 2 palme (nu va zic ca palma lui tata data peste fatza era mai rea decat orice baston si cablu; era atat de grea ca vedeam realmente stele mov, nu verzi). Nici nu ma descaltasem. Am aflat ca ma vazuse cineva in masina prietenului meu de pe vremea aceea.
La 19 ani lucram ca sora medicala deja si imi plateam singura meditatii ca sa iau naibii odata la fac. si sa plec (picasem imediat dupa liceu). Cam atunci a aflat tata ca eu nu mai sunt domnisoara (mi-a gasit jurnalul) si am fugit pentru prima oara de acasa. De frica pura, organica. Am mai fugit de atunci de 2 ori (dat din cauza unor iubiri ranite) si a treia oara am fugit definitiv la Bucuresti. Noaptea mi-am dus bagajul la o prietena iar a doua zi la pranz ... am iesit cu poseta pe umar pana la ... farmacie. Si dusa am fost. De tot. Am facut multi ani foamea prin Bucuresti, suportand diverse de la unii si altii pt ca eram o fetita speriata si furioasa, tinuta 19 ani sub cheie.
Probabil ca ar fi multe de povestit dar ... nu mi le mai aduc aminte. Si nici nu ma intereseaza. Pana si pe astea le spun relaxat, ca pe un film pe care l-am vazut vreodata. Nu am nici cel mai mic resentiment.
Selene_Bunny spune:
ileanna, stii ce m-a durut rau, ce inca rememorez cu durere?
Lacrimile unei mame, durerea unei mame, care plangea cu capul in maini si-mi spunea: "ce au cu baiatul meu, de ce il urasc asa? Eu niciodata nu ti-am spus nici "fa-te-ncolo", niciodata nu te-am jignit cu ceva, mereu te-am omenit..."
Aceasta mama este o doamna si ma inclin in fatza ei si acum.
inbox spune:
ileanna...uite tu numesti iertare ceea ce eu numesc intelegere si impacare cu trecutul, de aici incolo esti tu cu tine, nu te mai bantuie nimeni ... Nu cred ca iertarea este un cadou, cred ca iertarea este ceva mult mai mult, iertarea este aia care sterge chiar tot cand ajungi la ea.
Nu mai mergi cu durerea aia in piept, nu mai doare... dar este clar ca nici vindecat nu esti, adica, depinde ce vrei, vrei sa nu mai doara si atat, vrei sa imbunatatesti toate acele aspecte care ti-au fost afectate ...
Legat de a mi se cere iertare..intr-un anumit moment, desi doream lucrul asta, cred ca nu i-as fi facut fata unei astfel de cereri...cred ca m-as fi repezit sa lovesc cat de tare puteam... cu toate resursele mele!
Selene, alcoolismul este o boala, omul ala pana la urma are creierul afectat de aburii alcoolului...dar cei din jur, care lasa un copil sa asiste la batai, certuri, scandaluri, care ii pun practic viata in pericol...ce fac? Unde sunt?
Eu cand i-am intrebat de ce? De ce m-au dus intr-un loc in care stiau ce conditii sunt, in care la randul lor traisera sub amenintarea batailor, cutitelor...si de unde fugisera cat au putut! Mi-au zis ca, ce sa facem, ca au venit si ne-au batut la cap o zi ca nu suntem in stare sa te crestem....o zi, atata a valorat linistea mea... o zi de insistene. Pai putea sa ma omoare cineva si nu as fi dat copilul de langa mine de era si sfant ala de mi-l cerea...dar deh. Apoi cand le-am spus, stiti, uite cam prin ce am trecut eu copil fiind....da pai asa era X si Y, asa intelegeau ei educatia.....dar bine voi cum o intelegeati? Adica, e ca si cum, eu mi-as duce copilul intr-un loc in care este cu siguranta batut si desconsiderat si apoi fac misto de el ( chiar misto zic, asa cat de urat suna cuvantul asta), ba nu tin nicio legatura cu copilul sa aflu daca se intampla ceva, si ii spun ca nu eu l-am batut, ca eu vreau sa ii fiu prieten, eu sunt un parinte bun X este de vina. Da, dar tu ca parinte, trebuia sa ma aperi de X nu sa "ma faci plocon" lui ...si tot asa... Ideea este ca am scris toate astea, si daca in alte conditii m-ar fi durut, acum chiar le-am scris detasat.
ileanna spune:
Selene, la cine te referi, ca nu imi dau seama??? Nu vreau sa presupun.
oanap85 spune:
ileanna la ceea ce ai scris eu am dat deja raspuns..
dar chiar daca e greu de crezut sau spui ca nu exista " nu pot" exista
sa ierti inseamna" chiar din sufletul tau" cum spunea cineva tot aici parca ,nu e de ajuns sa spui ca ierti daca nu simti asta in sufletul tau.
eu poate ca nici nu trebuie sa iert ,poate asa cred eu ca maicamea e vinovata cum si ea crede despre mine ca sunt !
eu depocamdata nu sunt pregatita sa vorbesc ,sa clarific:)
si mai ales de cand am intrat in depresia asta si incerc sa inteleg cauza ,imi amintesc multe intamplari din trecutul meu si nu inteleg de ce!pentru ca sunt anumite momente cand mi le amintesc desi nu-mi doresc acest lucru ,pentru ca din pacate sunt niste amintiri care pe mine ma fac sa devin trista si nu pot sa-mi dau seama din ce cauza
,uneori anumite locuri care am fost cand eram copil imi amintesc diverse lucruri la care pana acum nici nu ma gandeam si asta de cand a murit soacra mea ,chiar dupa ce am nascut
si un secret:) [de multe ori mi-as fi dorit sa fi fost infiata pentru ca atunci as fi inteles de ce s-ar fi comportat asa,i-as fi multumit chiar pentru tot ce a facut pentru mine...chiar mai in gluma ii spuneam sotului intr-o zi ca in adolescenta imi maginam cum imi spune acest lucru ca sunt infiata si voi afla cine sunt adevaratii mei parintii
insa nu, e maicamea ca -i seman ,gesturile uneori ma sperie ..
iar alteori ma gandeam ca poate se comporta asa din cauza ca am fost vanduta cand am fost mica(am fost un copil foarte bolnavicios si stiu ca s-au chinuit mult cu mine , medicii nu-mi dadeau mari sanse , imi povestea bunicamea ca au adus un preot acasa si m-au botezat si ca apoi m-a vandut pe geam ca cica asa m-as fi insanatosit si mi-au pus un nume nou ) nu stiu,ma gandeam si eu poate ca atunci cand m-a vandut chiar s-a rupt si legatura dintre noi ,cred ca e aberant ce spun nu?:D;
sau poate ca chinuind mult cu mine a facut-o sa ma dispretuiasca,bunicamea imi spunea ca taicamiu zicea sa ma arunce la un tomberon(dar nu stiu daca e adevarat,nu am intrebat niciodata de maicamea asta e doar ceea ce mi-a zis bunica)
nu pot sa zic ca nu am multe pentru care ii sunt recunoscatoare,pentru ca nu m-a abandonat de ex,pentru ca nu ma lasat cu taicamiu,ca m-a crescut ..iar daca asa ar fi fost ea :adica stilul ei, as fi inteles ca asa e mama mea nu am ce face insa ea doar cu mine e indiferenta
dar iar repet: asta e..
oricum sunt hotarata sa discut cu ea prima data cand va veni in tara(asta daca da un semn)nu mai astept invitatie si a 2-a oara:)trebuie sa am discutia sta cu ea si ce-o fi o fi,macar o relatie asa ce faci?bine, hai pa! sa o cunosca si copiii mei si sunt multumita
si..:)azi e luna plina ,eu sunt capricorn asa ca pentru capricorni urmeaza o perioada buna,multe schimbari pe plan emotional si sunt si eu hotarata sa ma schimb
sa ma gandesc doar la binele familiei mele si sa fac doar ceea ce-mi place si ma binedispune ,asa ca gata cu supararea 
Mami de ingerasi :David(25.10.2006)Paul (15.05.2009)si Anastasia(25.02.2011).
inbox spune:
Si-mi aduc aminte cum cadeau cuvintele "acuma gata, ori tu ori eu" si incepea bataia intre adulti in parte, sa vedem care invinge...totul in strigate ca acum mergem "pana la moarte", si eu, cand aveam curaj luam apararea cand a unuia cand a altuia..in functie de rasturnarea de situatie...cand nu aveam curaj ma duceam in cusca cainelui ( desi imi era frica terbila de intuneric) si stateam acolo...ca acolo ma simteam protejata, sau fugeam la vreun vecin dupa ajutor, asta daca nu eram prea paralizata de frica si de rusine. Iar ai mei, cand se povesteau scene de genul asta radeau ...