despre supraprotectie

bird70 spune:

Eu am fost in situatia sa trebuiasca sa provoc frustrari copilului in incercarea de a atinge independenta si echilibrul de mai tarziu.

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation
I'm not insane, my mother had me tested! Dr.Sheldon Cooper

viviana spune:

E si aici o taina. Cum sa inveti copilul sa nu-i fie frica de greseli, de esecuri, sa si le poata asuma. Si in acelasi ton sa-l invatam cum sa primeasca si ce sa faca cu succesele.

Caci lauda imbracata in "asta ti se cuvine" schimba conduita, insa laudarea efortului, a incercarii duce la cresterea respectului si a increderii.

Cateodata nici nu este nevoie de cuvinte. E de ajuns ca el sa simta, sa vada in comportamnetul nostru ca-l incurajam.

Mai vad o capcana: banalitatile repetate pe care le poate auzi mereu si mereu si care ajung sa nu-l mai impresioneze.


La 12 ani, fii-mea, isi asumase cu brio, cu durere-n suflet, esecul de a invata sa inoate. In vara aceea am fost plecate in America si in fiecare zi eram la piscina. Statea pe margine, trista, uitandu-se cum toti copii se balaceau. Mi se rupea sufletul. Inotam pe langa ea si tot incercand sa o atrag. Probabil ca atitudinea mea nu era foarte corecta - vazuta prin ochii altora - caci o doamna s-a apropiat de mine si mi-a spus: "Cumparati-i niste ochelari de inot si lasati-ma pe mine."
In 2 ore invatase sa inoate, in ziua urmatoare putea sa se scufunde, sa faca trucuri si sa se arunce.
Cuvintele magice au fost "well done" "give me five" si "Nadia Comaneci" la toate prostiile si incercarile ei nereusite.
Asta a fost prima lectie.

A doua lectie a fost mersul pe bicicleta. Acolo unde eu am esuat si am lasat-o balta, a reusit anul trecut o alta mamica.

De ce? Pai simtea in mine neputinta si enervarea de a o invata niste lucruri atat de simple - dupa capul meu. Degeaba o incurajam eu daca tonul, vocea, atitudine mea spuneau contrariul.




--------------------------------------------------------------------------------------------------
Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi

inbox spune:

Uite de aia zic eu ca este importanta varsta copilului, ma miram in fiecare zi de ea :), apoi usor, usor a crescut, au inceput expresii de genul "mami e rusine sa ma pupi de fata cu copiii", laudele erau mai mult constatari ale mele pentru mine, spuse cu voce tare, ca ea se raporta deja la alti oameni si puteam eu sa zic pana lesin ceva, ca daca se uita cineva usor ciudat deja era convinsa ca lauda mea este egala cu 0 ( eu fiind subiectiva ). Acum, la aproape 6 ani, grupul de prieteni este important ( probabil nu atat de important ca la 16) insa este altceva...de aceea mi s-a parut perfecta ideea asta cu : ea s-a dezvoltat si eu am ramas la obiceiuri mai vechi si imi era frica sa schimb ceva in comportamentul meu, desi imi dadeam seama ca undeva nu mai suntem pe aceeasi lungime de unda si nu o ajut deloc...

De ceva timp, incerc sentimentul cand ma uit la ea ca parca nu ar fi copilul meu, dar nu luati ad literam, ci in sensul ca a crescut ( imi vine pana la umeri, eu avand 156cm), s-a conturat ca si om ( de fapt este un omulet) sunt mandra de ea si de mine totodata. Si m-am tot gandit, am fost gravida, am stat langa ea zi de zi, am comunicat...si tot simt saltul asta al ei...cred totusi ca este bine ca simt asa, fiindca am senzatia ca ii fac loc sa se desfasoare neingradita de mine. Exact ce spunea pisigri, rolul meu trece intr-un plan secundar, este la fel de important acest rol, dar se desfasoara altfel.

viviana- m-am tot gandit si razgandit, asta cu inotul o streseaza rau, cand vrea sa stie, cand nu vrea...dar se tot gandeste la asta... nu stiu ce sa fac, sa insist sau nu. Mi-a zis ca vrea sa o invat eu, am mers la strand toata saptamana ( eu am facut cursurile acum 25 de ani, imi mai aduc aminte vag ), cu mine vrea sa intre si sa incerce, se tine pe pluta, reuseste sa stea cu capul in apa si sa dea din picioare...adica ceva progrese a facut, eu tot asa cu incurajari, cand vrea sa se opreasca ne oprim. Faza tare a fost, ca prima data m-a pus sa-i demonstrez ca stiu sa inot, cu sarituri, cu toate cele, eu nemiscata de ceva timp...am zis ca sunt batuta cateva zile, dar cu ocazia asta mi-am reimprospatat memoria. Eu cand inot ( nu cand ma balacesc) imi aduc aminte exact cuvintele instructorului de acu zeci de ani, exact tehnica...ei si mi-am mai adus aminte, ca nu mi-a placut inotul :), ca mi s-a parut greu, numai ca eu am avut alta fire, eu nu am spus niciodata nimanui, la mine totul era "daca-i musai cu placere", am fost mereu docila si ascultatoare, copilul model, si din punctul asta de vedere ma bucur ca fiica mea imi spune ce nu-i convine, imi spune cand ii este greu, stie ca se poate si altfel, si eu cred ca e bine.

Eu de cand cu copiii m-am descoperit si autoanalizat muult si eu ca si om am castigat enorm. Am terminat cu gandurile de la cafeaua de dimineata .

Va pup pe toate si va citesc, dar in restul zilei nuprea mai reusesc sa scriu.

corap spune:

pai exact asta am spus si eu ca o incurajare pe care n-o simti o percepe si copilul ca falsa si-i degeba.

in privinta inotului - fi-mea-i o rata, a invatat singura sa se tina la suprafata. fi-mio nici nu vrea sa auda ideea de a-l duce la bazin (desi dupa ce ajunge in apa ii trece). dar e extrem de rigid. si singura care reuseste sa-l "miste" e sor-sa. eu la faza asta nu reusesc sa-l incurajez, pentru ca ma frustreaza neputinta mea de a-i explica cat de simplu ar fi daca s-ar relaxa. asa ca stau de-o parte.

la tenis e fix viceversa

ela_04 spune:

ce frumos!
abia astept sa ajungem si noi acolo...
pana atunci profit din plin ;)

+27

AgnesLuca spune:

Ela, ok, sunt eu defecta

Inbox, ai dreptate, noi suntem inca in faza aia de copilarie mica in care totul se petrece rpd, efortul si rezultatul se suprapun...de fapt efortul nici nu se vede, totul se produce de la sine si de aici uimirea fireasca in fata minunii care se numeste prozaic dezvoltarea copilului.

AgnesLuca spune:

Nu ma mir deloc ca la topicul supraprotectie s-a ajuns la tema scolii...

dana vio spune:

Asa si eu. Si m-am schimbat foarte mult, in bine, zic io .
Da, am simtit nevoia sa-mi explic multe lucruri si le-am gasit in cartile de parenting pe care le-am citit in primul rand ca fiica si apoi ca mama. Si sunt multe lucruri bune pe care le-am invatat de-acolo dar cele mai importante sunt:
- faptul ca trebuie sa-mi cer scuze copilului. Sa am puterea/curajul/bunul simt sa recunosc ca am gresit.
- sa apreciez faptul ca-mi spune: nu te iubesc, nu-mi place, nu vreau. Daca eu, mama ei n-o invat ca este foarte bine sa se explrime liber, cine o va face?

Ii spun, atunci cand face ceva semnificativ, "pai tu esti desteapta!" si vad ca este incantata de elogiu. Dar expresia de care abuzez la greu este: "doamne, cat te mai iubesc!" si o strang in brate de n-are aer si striga "mai incet" dar nu pleaca si eu imi slabesc stransoarea si apoi "mai tare".


Alexandra Maria
14.12.2007

inbox spune:

Da Agnes, exact la asta ma gandeam ... daca eu in perioada asta de bebelus m-am tot minunat si am luadat ca asa mi-a venit: ca zambeste, ca respira inteligent :) ( asta era expresia noastra cand era mica mica si stateaaam si ne uitam la copil cand doarme), ca ....o gramada de chestii care vin din dezvoltarea fireasca...cand s-a facut trecerea la efort sustinut versus merite si laude ( in anumite domenii), copilul nu a reactionat bine, iar noi ne-am pierdut ... era si normal sa se intample asta... ( noi am protejat si copilul, dar ne-am protejat si pe noi fofilandu-ne aiurea fiindca nu stiam cum sa reactionam, din teama de a nu da gres...).

inbox spune:

dana-vio, si noi asta cu iubitul o zicem de foarte multe ori, intr-o zi imi zice sotul " ma uitam inainte ( de a avea copii) la filmele alea americane, unde parinti le spuneau copiilor ca ii iubesc si-n culcare, si-n sculare, si mi se parea asa de aiurea si de penibil, si ziceam ca eu nu voi face asa niciodata...si uite ca sunt mai rau ca aia :D ba chiar mi se pare anormal sa nu fac asa".