Drumul catre sine

Buna,
Am gasit textul de mai jos undeva pe internet si mi-a atras foarte tare interesul. Intrebarea este cum se face asa ceva? Concret, pe pasi, cum se ajunge la cunoasterea de sine, la independenta, la controlul asupra vietii noastre independent de parerea sau aprecierea celor din jur? Ma poate lamuri cineva, ca asa daca stau numai si ma gandesc nu prea stiu cum sa pun problema.


Pentru a ne putea bucura de lucrurile care ni se intampla si pentru a putea stabili relatii pozitive cu cei din jur, este necesar ca, mai intai, sa stabilim o buna intimitate cu noi insine. Uneori, ceea ce aflam despre universul nostru interior sau despre influentele pe care le-a avut la un moment dat mediul in care am trait asupra noastra, poate fi neplacut si destructurant. Drumul spre sine nu este usor si nu are scurtaturi. Dorinta de a te cunoaste pe tine insuti si de a te elibera de propriile lanturi iti va da putere sa mergi pana la capat. La capatul drumului vei fi o persoana autentica, care stie care ii sunt calitatile si defectele, care stie ce doreste de la viata si pe ce se poate baza pentru a obtine ceea ce vrea.

Dezvoltarea propriei intimitati, prin crearea unui timp personal si activitati private, concentrarea asupra propriei persoane, preocuparea pentru propria stare de bine va conduce la sporirea intimitatii intre doua individualitati distincte, puternice si independente.

Cedarea propriei libertati celuilalt conduce la pierderea personalitatii. Dependenta izvorata din nevoia de a fi iubit neintrerupt si neconditionat nu fac decat sa-l epuizeze si sa-l sufoce pe partener. Posesivitatea il transforma pe partener in proprietatea noastra.

Cu cat fiecare dintre parteneri va fi mai distinct si mai implinit, cu atat interesul celuilalt se va mentine, iar dorinta va fi mai activa. O asemenea relatie va fi una adevarata, bogata si temeinica.

BlackCat4evR spune:

Hmmmm, mie mi se pare limpede paragraful citat de tine, se refera la pastrarea individualitatii in contextul relatiilor interumane; de foarte multe ori avem tendinta de a ne conditiona propria fericire de altii. De partener, cel mai frecvent, sau de cel mai bun prieten, de parinti, sau de mai stiu eu cine...
Sfatul care razbate din text este ca relatiile sanatoase se construiesc pe fundatii sigure, nu care cauta sa se sprijine pe ceva pentru a nu se narui...
Acuma trebuie sa recunoastem ca nu de putine ori standardele sociale ne cizeleaza ca personalitati, dar pana unde se poate merge cu adaptarea la normele general acceptate? Cand incetez sa fiu eu si devin inca o oaie din turma? Vezi, aici este cheia... Un diamant neslefuit este pretios doar teoretic, prin slefuire se inlatura bucatele din el, pana cand devine stralucitor, dar daca insist cu slefuirea, incep sa pierd din valoare, nu-i asa?
Bun, acum concret, sa luam o femeie de varsta mijlocie, sa zicem un 30, 35, chiar 40 de ani, maritata, cu unul, doi, poate trei copii, cu un job ok, o familie admirata de cunoscuti.
Sa presupunem ca ii incarunteste parul si decide sa se vopseasca, acum intrebarea cheie este: De ce? Raspunsul trebuie sa fie suta la suta sincer.
1. Pentru ca isi imagineaza ca sotului sau ii va placea sa o vada vopsita.
2. Pentru ca prietenele si colegele ii atrag atentia ca a incaruntit.
3. Pentru ca pur si simplu ii place sa se rasfete la coafor.
Asta e cheia, multi facem aceleasi lucruri, dar atata timp cat mintea noastra e setata pe :"Am facut asta pentru TINE", fericirea adevarata ne va ocoli, pentru ca vor exista mereu norii cei negri ai lui "Dar daca intr-o zi nu vei mai fi?". Daca ne concretizam ca indivizi perfect functionali de unii singuri, este evident ca vom functiona la parametri maximi si intr-un cuplu, sau comunitate...
Foarte multe femei nu stiu ce sa raspunda cand sunt intrebate ce le place sa faca. Unele dau din umeri, altele raspund ceva de copii, sau sot (raspunzand de fapt la intrebarea: "ce TREBUIE" sa faca...), altele spun ca le place sa se dichiseasca, dar de fapt se dichisesc ca sa placa cuiva. Aici e cheia...
Pe pasi?
E greu ce vrei tu, dar am sa incerc o etapizare, insa este un parcurs ciclic, care trebuie reluat de multe ori pana sa dea rezultate.
Prima etapa ar fi dupa mine constientizarea. Constat ca am o problema, e ceva ce nu-mi da pace...
A doua ar fi introspectia, caut sa descopar ce nu-mi convine, dar asta fara sa ma ascund dupa ciresh.
A treia ar fi corectarea. Asta nu cred ca se poate realiza dintr-o data, ci iterativ, pe masura ce diferite modalitati de rezolvare esueaza. Pana cand gasesc ceea ce trebuie.
Si tre' sa fac asta pentru fiecare aspect care ma deranjeaza... Pot sa constat ca unele din ele dispar pe parcurs, avand o cauza comuna la care am lucrat, pot sa constat ca apar altele noi, si tot asa...
Dar nu multi ne obosim sa facem asta pentru ca e un proces care doare al naibii de tare, si trebuie smulse din noi niste buruieni cu radacini atat de adanci incat simti uneori ca ti se rupe sufletul tot...

aiamoni spune:

Iti multumesc pentru raspunsul in detaliu.
Asa este, ma vopsesc si eu si-mi dau seama ca nu mi-am pus niciodata intrebarea de ce o fac, pentru cine. Dar vezi, tocmai astfel de idei nu stiu de unde sa le iau. Nu mi-ar fi trecut in veci prin minte ca vopsitul asta ar avea vreo importanta, ma vopsesc si gata. Nu stiu cum sa apuc problema. Asa daca incerc sa ma gandesc la ce ma deranjeaza imi vine sa zic ca nimic in mod special, dar cumva sesisez ca gradul acela de dependenta exista.

BlackCat4evR spune:

Tocmai de-aia am si dat exemplul cu vopsitul. Sunt chestii minore pe care le facem nu pentru noi, ci pentru a ne face mai usor acceptati de ceilalti. Aste e o problema, pentru ca in substrat ascunde ideea ca nu suntem suficient de buni ASA CUM SUNTEM.
Asta nu inseamna ca trebuie sa ne culcam pe urechea: "Eu sunt perfect, problema e la ceilalti". E o linie fina, fina...
Pune-ti intrebari, raspunde la ele cu sinceritate, si afla cine esti. Comapara cu cine ai fost, cu cine doresti sa fii, si vezi unde te situezi. Apoi sufleca-ti manecile si treci la treaba!

aiamoni spune:

Multumesc, o sa ma gandesc la asta. Cu linia aia fina mi se pare ca o sa fie cam greu...

rrox3 spune:

aiamoni ce spune BlackCat4evR (imi place nick-ul ) suna foarte bine, dar nu stiu cat de practic ti se pare. E greu cu introspectia si constientizarea de unul singur, fiindca instrospectia asta merge si ea doar in limita constientei, mai departe nu razbate, asa de la sine. Se mai impiedica in mecanisme de aparare, pe care, fara reflectare din partea altcuiva, nu prea reusesti sa le remarci, cu atat mai putin sa le schimbi cu comportamente mai adecvate prezentului.

Si mai e o problema, legata de dependente. Asa cum bine spune BlackCat4evR, toate, in esenta, se sprijina pe credinta ca nu esti OK asa cum esti. E o credinta cu radacini adanci, nu o poti schimba cu adevarat doar fiindca hotaresti ca esti OK. E nevoie de o relatie terapeutica, care sa securizeze atasamentul.

Pentru asta exista psihoterapie sau dezvoltare personala, cum vrei sa o numesti. Cand si daca o sa fii suficient de motivata, asta iti sugerez pentru ceea ce iti doresti.
Numai bine!

aiamoni spune:

Da, asta ar fi si teama mea, ca singura n-o sa am cum. Adica de exemplu sunt lucruri care nu-mi plac la mine si nu stiu ce sa fac cu ele, sa caut radacini undeva in spatele meu sau sa accept ca cutare lucru este un defect de-al meu, pe care nu mi l-a provocat in mod special nimeni si nimic, doar asa sunt eu...
Cat despre relatiile cu cei din jur si aici linia e fina intre ceea ce faci sau schimbi la tine fiindca asa vrei sau fiindca asa are nevoie cel de langa tine. Pana la urma a spune "asa sunt eu, iti convine bine, daca nu la revedere" nu stiu cat de ok este. Citeam undeva ca niciodata nu iubim o persoana neconditionat (se refera la parteneri, nu la copiii nostri), ci pentru cum ne face ea sa ne simtim, nevoile pe care ni le indeplineste...sau nu. Si atunci? Poate tu personal poti trai cu anumite defecte pe care le ai, dar daca ele deranjeaza pe cel de langa tine ce faci?
Multe intrebari :)
Carti (elecrtonice mai ales) nu stie nimeni sa-mi recomande pe tema asta?