Care este LIMITA?

Tot citesc cu interes in ultimul timp topicurile "Un deceniu de reusite...si o noua evolutie" si ultimul, cel cu "Buna fetelor, am nevoie de un sfat!" ...sau cam asa ceva si ma tot intreb...
CARE E LIMITA?
De unde stim care e limita de la care se termina responsabilitatea implicarii si incepe sacrificiul intr-o relatie?
De unde stiu ca nefericirea mea nu este doar un simplu moft, un egoism nativ, un "s-a saturat cu binele" cum ar cataloga-o multi, ci este un motiv ce-mi da dreptul la schimbare, in speranta unei vieti mai implinite, chiar cu riscul de a fi judecata de altii.
O citeam pe Eleni, autoarea primului topic mai sus amintit si ma gandeam ca avea o casnicie cat de cat confortabila, sotul era un tata bun, ii ofera un confort financiar, avea un job bun, copil sanatos, etc si totusi...ceva o impiedica sa fie fericita.
Poate multi ar spune: "dar ce-ti lipseste? nu te bate, iti aduca banii acasa, nu umbla cu femei...de ce te plangi? asa e viata, nu le poti avea pe toate!"
Care este LIMITA de la care incolo poti spune "trebuie sa pun punct!"?
Astept un raspuns de la cele care au avut curajul sa puna punct.

Tala spune:

nu sunt in situatia asta, dar cred ca vezi limita clar daca te gandesti ca ai doar o viata si asta e inca foarte scurta.

mianda spune:

Limita este trasata de fiecare in parte, in functie de prioritatile pe care si le-a stabilit in viata.

Nu e nimic rau in faptul de a fi din cand in cand egoist. Eu chiar imi impun acest lucru. Nu reusesc de fiecare data, dar macar incerc. Fiind putin egoisti, ne dam ragaz sa construim un echilibru de moment, echilibru de la care sa ne incarcam bateriile si sa pornim mai departe.

Eu inca nu am trasat LIMITA, inca mai am proiecte neterminate.

Si cine stie, poate urmatorul proiect este chiar aceasta LIMITA...

Eleni spune:

O sa ma gandesc un pic la expunere si promit sa revin cu un raspuns. Acum sunt in priza cu un proiect, dar I'll be back.

Rufus spune:

Asta-i raspunsul corect.
Nu exista o limita unanim acceptata.
Eu am pus punct atunci cand nu am mai avut, in cuplu, nici un subiect comun de discutie. Cand nu ne mai transmiteam nimic unul altuia.
Imi dau seama ca pentru altii asta n-ar fi mare lucru...pentru mine a fost. Deci limita...e pentru fiecare alta.

Rufus, Tora si iadele

aylui spune:

Stim foarte bine ca prioritatile ni se schimba in viata...fie cand apare un copil, fie cand acceptam o slujba mai solicitanta, etc.
Oare nu cumva e posibil ca in momentul in care prioritatile iau alta forma sa "regretam" LIMITA?
Iti poti asuma responsabilitatea acceptarii acelei LIMITE si consecintele "punctului pus" si atunci cand te vei uita in ochii tristi ai copilului, de exemplu, si poate iti vei spune "trebuia sa trec cu vederea aia, sau aia, as fi putut s-o fac dar m-am gandit prea mult la mine si la fericirea mea"?
Adica, de unde stiu ca LIMITA mea e corecta?
Tu Rufus, de unde ai stiut ca limita ta nu era doar o impresie de moment, sau o nebunie, sau o chestie de egoism? Faptul ca nu aveati ce sa va spuneti nu cred ca era vina exclusiva a celuilalt si totusi, intr-un fel sau altul, a fost "pedepsit"...pentru ca se incalcase LIMITA ta. Nu e un repros, nu vreau sa fiu gresit inteleasa, dar am putea pune problema si asa, nu?

marius spune:

Uite eu nu sunt in aceasta situatie dar deja vad aspecte fundamental diferite.
Rufus precizeaza foarte clar ca din punct de vedere relational a ajuns la un moment dat la concluzia clara pentru el ca aceasta relatie in fapt nu mai exista, nu mai au puncte comune, nu mai au nimic sa isi spuna, nu mai au proiecte comune, pe scurt nu mai exista si nu s-a realizat altceva prin divort decat sa se puna intr-un acord cu realitatea si relatia care a devenit inexistenta. Pe scurt fiecare cu drumul lui.
In schimb la tine vad acele semne de preambul de ratiune in lupta cu iratiunea, de intrebari de genul "dar daca totusi..." specifice unei relatii fie zbuciumate, fie in curs de destramare, fie doar intr-un impas.
Poate gresesc.

www.romleas.ro/Rosia%20Montana/" target="_blank">Ce nu stiu romanii despre aurul lor!

Eu pur si simplu / Pagina legislativa

Rufus spune:

Nici vorba...nu se putea pune problema asa.
Am spus ca nu mai aveam ce ne spune...nu ca eu nu mai aveam ce spune, in vreme ce partenera mea se chinuia sa comunice cu mine.
Vina a fost a ambilor...dar rezultatul a fost acelasi.

Dar inca ceva: chiar daca era vorba doar de limita mea, tot aia e. Daca nu-mi mai doresc casnicia...sunt egoist ca ies din ea? Fac cuiva vreun bine ca raman captiv impotriva vointei mele? Am cazut, intr-un fel, de acord la alte subiecte ca orice om are dreptul sa-si urmeze calea chiar daca asta inseamna sa divorteze si sa se recasatoreasca cu alta persoana...e trist, e regretabil...dar e normal, uman.

Cred, ca si Marius, ca ceva te pune pe ganduri, din moment ce iti pui astfel de intrebari. Limita, repet, este diferita de la om la om si, deci, de la sot la sotie. Asta e realitatea.

Rufus, Tora si iadele

Eleni spune:

E tarziu, dar eram datoare cu un raspuns. Limita poate fi acolo unde nu te mai regasesti… deloc. Acolo unde efectiv te uiti la omul de langa tine si vezi un strain. Si daca in loc de dragoste, simti vreo secunda mila, sau frica, atunci e momentul sa pui borna noii tale vietii. Nu e vorba de batut versus nebatut, de jignit versus nejignit, e vorba despre bcucuria de a te duce acasa. Toate celelalte sunt subiective, pot fi interpretate, adevarul e mereu la mijloc. Dar cand nu-ti vine sa te duci acasa, cand deschizi usa cu teama, cand suna telefonul si tresari… well, atunci e momentul sa pui stop.

Ps. Cand am scris dimineata, am avut intentia sa dezvalui mai mult, dar ma bucur ca am asteptat pana atunci. Mi s-a dus patima si nodul in gat si am evitat sa dezvalui lucruri care ar fi fost poate forfecate si judecate.

O sa mai citesc, si daca o sa simt o sa mai intervin.
Mintea cea de pe urma v-o doresc!

Ramonika spune:

desi nu sunt in aceasta situatie, imi dau si eu cu parerea.
sunt clar delimitate 2 situatii:
1. in care exista abuz in casnicie, caz in care e clar ca trebuie sa pui stop. aici si copiilor li s-ar face un bine daca se despart parintii.
2. in care nu exista abuz, ci pur si simplu nu mai esti pe aceeasi lungime de unda cu partenerul, cand cei doi nu se mai iubesc.
cred ca aici e de fapt toata dilema unui parinte: daca sa puna fericirea lui mai presus decat cea a copilului, presupunand ca tatal e perfect pt. copil.
nu stiu ce as face daca as fi intr-o asemenea situatie. poate as amana momentul pana ce mai creste copilul si nu mai e asa dependent de parinti. oricum el isi va vedea de calea lui de la o varsta, iar parintii vor fi doi straini prinsi sub acelasi acoperis.
intr-adevar e dificila alegerea...

ary_v spune:

Eu cred ca dintr-o relatie (mai ales daca exista copii) trebuie sa iesi atunci cand nu mai vezi nici o cale de a o salva, cand simti ca ti-ai facut partea si totusi nimic nu s-a schimbat.