Valoarea fiecaruia din noi

daniela_b spune:

Superinteresant!
Ai putea sa-mi dai ceva detalii?

Ok, eu vreau sa dau multe stele subiectului. Nu am starea sufleteasca necesara sa scriu la subiect si imi pare rau.
Sint intr-o vrie emotionala si nu ma pot aduna, in scris, preocupata fiind sa imi pastrez a(l)titudinea, atita cita mai am!

Dar, va citesc.

AgnesLuca spune:

Daniela, nu stiu nici eu prea multe, am citit despre in wiki germana
http://de.wikipedia.org/wiki/Narrative_Psychologie
pentru ca presupun ca sunt sanse mici ca sa te descurci in germana am cautat un text in RO si am gasit asta :
http://www.psihologie-brasov.com/consiliere-si-psihoterapie/terapia-narativa/

ladyJ spune:

Cred ca e vorba de eficacitate, auto-eficacitate. A fi eficient, a produce efect (pozitiv).
Imi place cum ai definit mai sus

rrox3 spune:

Agnes la asta ma referam cu sentimentul de competenta si il vedeam ca sursa a increderii in sine. Care are legatura cu "a face". E masura a ceea ce credem, stim, ca putem face. Asta se construieste relativ usor, la orice varsta si nu necesita psihoterapie, cel mult ceva consiliere.

Ceea ce inteleg eu din subiectul asta este insa diferit de increderea in sine. E legat de stima de sine, care are alegatura cu a "a fi". E sentimentul de a fi in regula, asa cum esti, doar fiindca existi.
Asta se construieste in relatia de atasament, ca urmare a iubirii neconditionate, si atunci cand lipseste, nu e ceva ce putem repara singuri sau citind carti de self-help sau incercand cu disperare sa compensam prin multa competenta. Sunt lucruri diferite si nu se pot inlocui unul pe altul. Fiindca oricat de mult am face, la cea mai mica nereusita, venim in contact cu golul si lipsa de sens interioara, care nu e altceva decat lipsa iubirii aceleia neconditionate.
Aici ajuta psihoterapia.

ladyJ spune:

Maru, dar ce crezi tu ca-ti lipseste pentru a fi suficient de buna?

AgnesLuca spune:

LadyJ, multumesc !

Roxana, imi amintesc ca am citit de diferenta intre increderea si stima de sine in Copilul competent. Acuma stau si ma gindesc: daca nu as crede ca pot sa mai misc ceva , m-as simti in mod sigur mult mai rau, dar nu m-as simti mai putin valoroasa, deci ai dreptate. (Legatura cu "valoarea" initial nu mi-a sarit in ochi in postarea lui Aquai, sincera sa fiu insa inca nici acum nu sunt convinsa nu a folosit cuvintul doar ca sa lege pozitia ei de cea a cosilierului).

Stima de sine este ceva gen yes/no sau 1/0 in timp ce increderea in sine o putem descrie ca fiind mai mare sau mai mica si in plus fluctueaza in functie de context, nu ? Intreb asa naiv pt ca ma gindesc la mine, mi se pare ca ma stimez, desi a existat o perioada in viata mea in care m-am complacut intr-o relatie ambigua, chiar de dependenta din care mi-a fost greu sa ies. Poti sa te stimezi si totusi sa ti se intimple asa ceva ??? In timpul ala nu mi s-a parut ca as fi mai putin valoroasa, in schimb increderea in mine mi-a scazut destul de mult.

rrox3 spune:

Agnes n-as fi atat de radicala ca 1/0, in plan psihologic cred ca orice e un continuum.

Ceea ce am intalnit eu des e o pervertire a stimei de sine, o stima de sine conditionata, ca si iubirea primita. Adica "sunt in regula atata timp cat..." - urmeaza conditionarea invatata ca fiind necesara.

Dupa Taibi Kahler ar fi cele 5 tipuri de drivere: be strong, be perfect, please others, try hard, hurry up. Compensari cu competenta defapt, inlocuirea lui "a fi" cu "a face".

buflea spune:

Sigur ca toti facem greseli ... unele greseli se pot corecta, cu altele traim o viata si suntem obligati sa ni le toleram.

Pentru ca Maru a pomenit de emigrare si pentru ca Aquai e proaspat emigrata am sa spun ca eu consider emigrarea mea o greseala. Este o greseala pe care am facut-o cu buna stiinta, din curiozitate, din provocare ... si desi nu ma pot plange din punct de vedere material si profesional, desi sunt atat de multe aspecte pozitive legate de ea, emigrarea a fost pentru mine o greseala in plan emotional. Inca este si revine de fiecare data cand imi e greu ... cand emigrand am cazut cu cel putin 5 ani inapoi fata de punctul de plecare, cand a trebuit sa ma duc iar la scoala in conditii mult mai grele ca prima data, cand nu am cu cine lasa copiii acasa, cand sufar si barbatul nu ma intelege, cand periodic trebuie sa traiesc cu soacra si ai mei in casa pentru copii, cand stiu ca daca ma cert cu barbatul nu ma pot duce la mama sa dorm un weekend si sa uit de toate, cand realizez ca daca am probleme financiare nu am unde si la cine sa ma duc, cand trebuie sa ma lupt in situatii in care acasa as fi fost protejata, cand nu am prieteni cu care sa ma duc intr-un concediu, cand ma costa atat de mult timp si bani doar ca sa-mi vad familia ...etc.

Si cum eu sunt un om de actiune, am inteles in timp ca aceasa greseala nu poate fi indreptata, ca fiecare an care trece ma indeparteaza de solutia intoarcerii, ca barbatl meu nu are aceleasi nemultumiri ca mine si nu vrea sa schimbe nimic ...etc si am invatat sa ma resemnez ...poate si resemnarea este o solutie de pace cu tine insati

michelle-usa spune:

vezi tu Aqai..da e o idee buna sa recitesti Ecleziastul, din cand in cand si sa-ti amintesti ca a fost scris de Imparatul Solomon care a avut Totul(intelepciune, bogatii etc...etc.) dar s-a simtit fara nimic.

dar ce am inteles in viatza, e ca golul care il avem in noi si care cautam sa-l umplem toata viata cu diferite idealuri etc...etc ...de fapt in felul asta nu se va umple niciodata, pentru ca mereu e cineva sau ceva care sa ne sacatuiasca si sa-l goleasca la loc.

Doar Dumnezeu iti poate oferii TOT ce ai nevoie, doar El iti poate umple golul care il simtii in tine.

asta nu insemana o viata in care sa te resemnezi si sa te multumesti cu putin(desi nu e ceva rau). dar Dumenzeu e cel care te cunoaste cel mai bine si stie ce ai nevoie, el Dumnezeu iti da aripi, Te face sa lupti, sa devii mai bun, dar mai ales Te face sa fii multumit de tine si de cei din jur.

garantat, acceptind-ul pe Dumenzeu in viata nu ai cum sa te mai simti fara valoare, fara multumire, fara identitate. just try!

michelle

Aqai spune:

Cum se shimba perspectivele odata ce vezi soare si viata in jurul tau :)

Am stat mult sa ma gandesc daca sa scriu ce ma macina sau nu, pentru ca nu prea e ok sa te expui asa, cu viata pe tava. Insa ati vorbit din suflet din experientele si greselile voastre asa incat cred ca datorez si eu mai multa transparenta si pana la urma faptele mele sunt ale mele si mi le asum, ca doar cu ele traiesc. Da' va previn ca e de rau, nici sfanta biserica nu ma impartaseste. :)

Pe scurt. Cu emigrarea, noi ne fataim in jurul ei de 10 ani si de 3 ani de zile avem rezidenta, insa nu ne-am ingheuit la plecare fiindca ne asteptam sa fie un regres; eu cel putin nu aveam dispozitie de el; sotul meu mi-a spus destul de clar insa ca fie cu noi, fie singur, el pleaca. Trbuia sa stiu atunci ca e bluff.

In fine, din t motive relatia noastra s-a tot deteriorat de vreo 6 ani incoace pana a ajuns la punctul la care pt mine devenise insuportabila. So ce fac eu in loc sa ma iau cu viata in piept si sa divortez cum ar fi facut o femeie cu mintea la cap, ma las dusa de un val si de-o dorinta de a fi iubita, de fac ce-a facut si doamna din filmul cu podurile. Apoi pe masura ce prezumtivul moment al plecarii (ne-am dat noi un deadline) se apropie ma hotarasc ca asa nu se mai poate, ca a trai 2 vieti paralele e un drum infundat, deci imbratisez din tot sufletul ideea cu plecatul peste mari si tari si de-a taia coada matzei si chiar o facem.

Ideea din capul meu era ca daca tai totul, renunt la tot confortul si masca de implinire profesionala si ard podurile de intoarcere, de bine de rau in lumea larga lucrurile vor fi fortate sa se schimbe si intr-un fel sau altul o sa ajung la o rezolutie. Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu ce din targ, numai bine ajunsi aici sotul meu afla si de aici deraiaj major.

PS: aici nu vreau sa discut despre eforturile mele in cursul casniciei, ca nu vreau s-o disec. Nici despre parerea sotului meu. Ma limitez momentul t.

Asa incat toata povestea asta cu integrarea, tara noua, faptul ca nu ma impac cu ce joburi gasesc sunt doar o mica cireasa de pe tort.

Cealalata e partea care doare. Momentul in care am realizat ca tot ceea ce mi s-a intamplat, inainte si dupa, mi s-au intamplat fiindca le-am permis. Pentru ca mi-am insusit un fel de "martiraj" care nu era al meu, m-am vrut un fel de salvator in viata sotului meu, care de fapt nu avea nevoie de asta... apoi m-am complacut, m-am temt sa iau o decizie radicala si am facut cele mai proaste alegeri. Si cand mi-am dat seama de asta cumva toata plasa mea de self righteousness si de invinovatiri pe care le aduceam celui de langa mine ca motiv al suferintei mele s-a risipit si eu am cazut intr-o mare groapa singura cu mine insami si cu intelegerea clara a faptului ca unicul responsabil pt tot mess-ul asta sunt .... numai eu. Plus cu vina suferintei provocata celui de lnga mine care oricum isi avea calvarul lui, nu avea nevoie de ceva in plus.

In fine. Ar fi multe de spus despre astfel de experiente. Ma intreb, daca subiectul asta nu ar fi atat de tabu si lumea ar vorbi liber, daca am avea puterea a invatam din experientele altora si sa nu repetam aceleasi greseli. Dar e o intrebare teoretica, nu planuiesc sa imi bat mult capul cu ea.

Spuneam ca ma ajuta cartea lui Scott Peck. Da, spune el ca depresia e normala si e o etapa in schimbare si crestere personala. Incep sa simt ca perioada asta neagra din sufletul meu si din mintea mea(in afara celei din casnicia mea) si-a avut rostul si ca se apropie de sfarsit pe masura ce incep sa inteleg cum sa traiesc mai departe cu alegerile mele si sa discern intelepciunile de viitor din tot ce am simtit si am trait. Din multe puncte de vedere cred ca nu a fost o experienta intamplatoare ci una cu un rost al ei pe care sper ca incep sa il intrevad asa cum e el cu adevarat. Sper sa reusesc cat mai curand sa il formulez si cat se poate de concis, asta inseamna de obicei pentru mine ca am ajuns la esenta lucrurilor. Si atunci cred ca voi fi cumva dincolo de jumatatea drumului de vindecare.

Am scris mult si v-am prevenit ca e de rau :). Dar poate mai foloseste si altcuiva decat mie.







Sa alegi îndoiala ca filozofie a vietii e ca si cum ai alege nemiscarea ca mijloc de transport. (YM)