Atractia sexuala in cuplu

Happy_in_TO spune:

Poti mima orice in viata. Dar nu si intimitatea autentica, acea legatura magica intre parteneri. Iar asta se intretine cu multa comunicare si deschidere.

isabella_80 spune:

Multumesc mult de tot pentru fiecare rand scris, pentru fiecare rand, pentru orice fel de opinie.

Eu ma simt cumva ca intr-o capcana, la o rascruce de unde orice drum pare a fi nepotrivit.

Inca o data, imi iubesc mult sotul, dar a devenit platonic, nu mai simt "scantei". In iubirea asta a noastra e multa, multa, multa compasiune...
Si da, imi dau seama ca asa ceva nu voi mai gasi usor... Iar partea asta e pentru mine cel putin la fel de important ca partea pasionala, care probabil, oricum dispare....
Dar... am nevoie si de acea parte!!!

Viata lui e familia lui... si face mult... E disperat de-a dreptul la gandul unei despartiri, si de aceea, e de acord cu totul, inclusiv cand, cat mai "elegant" posibil, il resping... Accepta si asta si ascunde faptul ca il raneste, dar eu stiu ca nu ii pica bine (Si tare mi-ar place un caracter mai tare, sa fie macar cateodata putin "egoist", sa ma ia ferm in brate si sa spuna hotarat: "In seara asta vei fi a mea!", in loc sa accepte politicos ca un gentleman respingerea mea... Ei bine, poate ar lua cateva palme, dar macar ar arata un pic de temperament, cred ca si de asta am nevoie...)
Intr-un fel, simt eu, si-a pierdut identitatea si poate e datoria mea acum sa-l ajut s-o gaseasca...


Eu cred ca lipsa atractiei sexuale se datoreaza intr-o masura anume caracterului diferit... Totusi nu as avea forta necesara sa ma despart de el.
Nu ma atrage mult caracterul lui asa cum este acum. Si nu as vrea sa-l "modelez", pentru ca atunci nu ar mai fi el insusi.


Totusi, am fost indragostita lulea la inceput! Poate am "evoluat" pe carari diferite. Cert este ca el nu se plange de nimic si se considera fericit. Sau se minte. Si nu inteleg intotdeauna si ma cam irita lucrul asta cateodata.


E complex, desigur ca s-au intamplat multe... insa o iubire totala cred eu ar trebui sa se extinda, sa creasca, sa devina mai profunda... in ciuda oricarui lucru.


In starea asta, bineinteles, a aparut acum ceva vreme cineva pe fir, care a dezvoltat o pasiune nebuna si care m-a acaparat si pe mine pentru o secunda in toata nebunia asta. El a renuntat intr-o clipa la relatia lui (nu are copii) si a asteptat acelasi lucru de la mine, exclusivitate, sa fiu cu el, sa uit de tot - si asta dupa putin timp de cand ne-am cunoscut. Pasiunea din partea lui a fost insotita in acelasi timp de un mare egoism, opusul sotului meu. Asta m-a facut sa-mi apreciez si mai mult sotul... Dupa o scurta perioada de torment psihic, am spus, bineinteles, NU ABSOLUT celuilat. Dar povestea asta de o clipa m-a facut sa vad si mai bine si ce imi lipseste in relatia cu sotul meu...

Nu cred ca voi da cu piciorul la ce avem, dar nu stiu inca exact cum voi proceda, pentru ca as vrea ca lucrurile sa decurga cat mai natural posibil.

Oare am eu standarde prea inalte? Adica la ce ma astept eu intr-o relatie:
- iubire neconditionata
- multa afectiune
- pasiune, momente magice
- prietenie
- umor, ras impreuna
- temperament, dar si rabdare multa.

Poate nu exista toate astea la un loc, desi eu simt ca le-as putea incorpora pe toate cu persoana potrivita.
Sau poate e pur si simplu iubirea (cea care contine si pasiune) cea care ne face sa-l vedem pe celalalt ca "partener ideal".

Poate sistemul nostru social nu e cel mai potrivit firii oamenior... Nu stiu, dar poate o singura persoana nu ne poate satisface sufleteste pe toate planurile pe un timp indelungat... Si asta, bineinteles, nu ne e usor de acceptat.

laurenta spune:

ei uite si mie mi se intampla acest lucru dar diferenta e ca am aflat cauza,si am inceput sa comunicam.inainte sufeream in mine.sotul a asistat la nastere ceea ce in psihicul meu sa intamplat ceva°(spus de psiho meu).ma vedea mereu frustrata oarecum chiar daca eu jucam totusi un teatru teribil.de iubit il iubesc enorm,il respect,e totul pt mine-nu mai zic ca pleaca mult cu serviciul in afara-mi se fc un dor nebun de el,si avem 10 ani de casnicie.dar pasiune zero,ma condamnam enorm,mai ales cand initizia partida de dragoste,nu stiam cum sa mai fc sa fiu credibila.am inceput sa obosesc rau,si incet incet am inceput sai soptesc cam cei cu mine.miam fc programare la psiho,ca nu mai rezistam....imi riscam casnicia care e totul in viata mea.iam zis de tratamentul meu la psiho ca sa descoperim ca eu as fii vina-nu ma mai simteam deloc atragatoare in launtrul meu -consideram ca tot ce a fost de vz sa vz la nastere si pace.astea se intamplau in subconstientul meu...........deci mergi la un specialist,comunica cu sotul......neaparat........spune cei cu tine.........de asta e sot printre altele,si descopera cauza ca mie nici prin cap numi trecea ce am.

andacos spune:

Isabella,eu am simtzit de la primul tau mesaj ca a intervenit cineva pe fir la un moment dat!

Nu stiam ins adaca esti un troll,care a trintit o poveste pe forum si apoi a disparut!

Efectiv eu cred ca tu va trebui sa iei la un moment dat o decizie si mai cred ca decizia asta nu va fi in favoarea sotzului tau!

Nu stiu cite relatzii ai avut tu inainte de casatorie,insa e clar ca acum ...faci comparatzie!Din pacate la capitolul atractzie sexuala,itzi iese cu minus!

Depinde de tine cit vei accepta acest minus in viatza,repet cred totusi ca la un moment dat vei lua decizia!Si pentru ca tu ai vise erotice(te rog s anu interpretezi gresit spusele mele)cred ca ...va mai exista cite un intrus ,mai devreme sau mai tirziu!

Dana

www.dropshots.com/andacos#" target="_blank">handarbeit

NoUserName spune:

O sa clarific situatia cu bunica: ea e nascuta in 1918, undeva la tara, ca mai toti bunicii nostri. Erau cu totul alte vremuri atunci: 5-6 copii, munca campului, coada vacii, pentru ca altfel mureai de foame. Si in plus de asta intre timp a mai fost si un razboi, cam tocmai cand bunica mea avea aproximativ varsta noastra. In acele conditii, e clar ca-ti stabilesti alte prioritati in viata: dragostea ca dragostea, dar cu supravietuirea cum ramane? Imi povestea ca ziua a fost la sapa, noaptea a nascut-o pe mama, iar a doua zi dimineata cara apa de la fantana, ca animalele nu stateau sa astepte terminarea concediului maternal si nici cultura de porumb sau de cartofi nu se puteau opri din crestere pentru un asemenea eveniment. Clar, in perioada aceea, supravietuirea era pe primul plan iar o situatie materiala buna era de dorit. Ca sa nu uitam, supravietuirea este unul dintre instinctele noastre de baza, poate chiar primul. In zilele noastre supravietuirea nu mai e chiar asa de grea, astfel incat am ajuns sa-i minimizam importanta.

Toti (sau mare parte din noi) am fost foarte fericiti la inceput: iubesti, esti iubit, abia astepti momentul in care sa te intalnesti su sufletul pereche. Iti faci planuri de viitor: casa, copii, masina, concedii in Jamaica si Maldive. Ai impresia ca asta e tot ce-ti lipseste pentru ca viata ta sa fie perfecta. Totul e perfect pana la prima divergenta mai serioasa (nu neaparat dintr-un motiv serios):
- Iubi, in vara asta am vorbit cu X si Y sa mergem la greci, la mare...
- Pai, puiut, nu zisisem ca mergem la Paris, ca vreau sa vad si eu Parisul, ca de mica mi-am dorit!
- Ei, nu stabilisem ca mergem sigur, si daca tot am vorbit cu X si Y, eu zic sa mergem la greci.
- Pai da, ca pe tine te intereseaza mai mult X si Y decat ce vreau eu, ca ei sunt mai importanti ca mine!
- Ei sunt prietenii mei dinainte sa te cunosc pe tine si Parisul ramane tot acolo si putem sa mergem la anul!
- La anul sa te duci tu singur, ca pe mine nu ma mai intereseaza, iar la vara sa te duci cu X si Y, ca pe mine niciodata nu ma asculti (inceput de bocete).
- Da, uite ca o sa ma duc singur. Hai pa!

Cati va recunoasteti in dialogul de mai sus? Asta e doar primul. Urmeaza prima impacare. Si apoi a doua cearta. Si apoi a doua impacare. Si apoi le pierzi numarul.

Dupa un timp, dupa luni de stres si cautari, apare in sfarsit oportunitatea: o banca ne da aproape suficienti bani sa cumparam mult-doritul apartament cu doua camere, nu neaparat in zona in care vroiam, dar pe aproape. Repede adeverinte, giranti, harii, credit ipotecar pe 35 de ani. Si inca unul pe 5 ani, ca sa avem sa dam avansul si sa amenajam locuinta. Doar ca si asa n-am luat in calcul comisioanele, cursul de schimb, cartea funciara sau ce mai implica cumpararea unei locuinte. Si din cei 3000 de euro cu care ne-am propus sa amenajam casa de vis mai raman doar 1200. Si aveam atatea de facut: sa punem centrala, sa punem faianta in baie si sa schimbam gresia, sa schimbam usile ca sunt din alea albe de pe vremea bunicii, sa luam si noi o canapea si doua fotolii si cate alte lucruri mai trebuie la o casa. Doar ca n-ajung banii. Si iar incep discutii: sa punem centrala, ca ne trebuie si de restul poate luam o canapea. Ba nu, luam centrala si de restul amenajam baia, punem faianta si schimbam vasul ala de la WC, ca tu nu vezi cum arata? vreau si eu macar baia s-o facem! Pai iar nu ma asculti, vas la wc avem, chiar si asa mai vechi, dar cand vine cineva pe la noi pe ce-i punem sa se aseze, ca n-avem nici macar scaune pliabile! Eu la baia aia nu ma duc! daca nu vrei sa o amenajam cum trebuie, sa te muti tu singur si sa folosesti wc-ul ala, ca eu nu ma asez pe el!
Unde am ajuns? Fix la a n+una cearta. Si unul din doi tot ramane cu un gust amar ca n-a putut sa realizeze ce a dorit, daca nu amandoi. Dar creditul pe 35 de ani ramane valabil, la fel ca si plata ratelor la el.

Urmeaza partea cu "iubi, ce-ar fi sa facem si noi un copil, ca deja avem o varsta, si uite, si prietena mea din liceu are unui, si vecina de la 3 e gravida si o sa nasca in aprilie". "Da draga, dar prietena ta o are pe maica-sa care sta la ei si-i mai ajuta cu bani si cu ala micu', vecina de la 3 e o toanta; ce, tu te compari cu aia? eu zic sa mai asteptam, sa ne punem si noi un pic pe picioare". "Pai si cand vrei sa-l facem, la 50 de ani? atunci sa ai tu grija de el". Si asa apare o noua divergenta, dar poate pana la urma cadem de acord ca vom face un copil. Toate bune si frumoase, doar ca un copil vine la pachet cu depresia prenatala, depresia post-natala, colici, alergii, vaccinuri, lapte praf fara lactoza, vigantol, alaptare din doua in trei ore, nopti dormite iepureste, felicitari din partea rudelor si prietenilor, vizite la ore nepotrivite (da de ce vin draga aia la 6 dupamiaza, nu stiu ca copilul doarme la ora aia?). Ce-am realizat? Un nou set de divergente: tu nu te ocupi de ala micu, n-ai schimbat macar un pampers, numai eu trebuie sa spal ibricul de lapte (nu va mai povestesc pentru ca toti/toate ati trecut prin faza asta, iar daca nu veti trece la momentul aparitiei unui copil). Deocamdata suntem prea orbiti de grijile momentului ca sa ne dam seama ca copilul ala care plange acum din nu stim ce motive o sa fie cel care ne va duce la spital peste 30 de ani, care se va certa cu partenerul lui de viata pentru ca noi l-am rugat sa ne duca pana la matusa de la Orsova de ziua matusii, tocmai cand sotia/sotul lui vroia sa mearga la o plimbare pe Dunare cu barca, si s-ar putea ca peste 40 de ani el sa fie cel care ne va alege azilul.

Copilul creste. Anii trec. Creditul la casa merge inainte. Ne gandim cu optimism la viitor: copilul trebuie dus la gradinita, la casa mai avem de platit doar 31 de ani, faianta in baie tot n-am pus-o, poate anul asta ne ducem si noi la mare. La Costinesti, unde mergeam noi pe vremuri, mai tii minte? Ce Costinesti, in jegul ala, tu n-ai vazut ce-a ajuns? mai bine mergem la Mamaia! Ce Mamaia, ca s-a ales praful de Mamaia! Nu conteaza, vedem noi, stabilim mai incolo. Doar ca vine criza, luam un discount de 25% la salariu, si nu mai avem bani de mare. Poate doar asa, de o fuga cu cotul in weekend. Ce cort? tu gandesti ce spui? unde pleci cu copil de 3 ani cu cortul? pai unde-i fac baie copilului? Pai lasam copilul la maica-ta si plecam doar noi doi! Nu, fara copil nu plecam nicaieri! Si pana la urma asa ramane: facem concediul acasa, ca oricum a mai aparut o nunta la orizont si aia au fost banii. Si ne trezim in septembrie, uitandu-ne la stiri cum ca s-a deschis sezonul de toamna la mare iar noi nici macar o zi la strand n-am fost.

Am divagat cam mult pe tema asta. Ideea e: cand a disparut iubirea aceea intensa si cand s-a instalat obisnuinta? monotonia? banalul? Si uite-asa ne trezim la 35 de ani ca ne lipseste ceva, ceva pe care l-am avut, il vedem in poze, dar nu stim cand l-am pierdut: zambetul acela care se vede pe toata fata, de la barbie pana la sprancene. Si cautam sa-l regasim, fiecare in felul lui. Intrebarea e: oare chiar le poti avea pe toate sau cautam o himera? As vrea sa pot spune cum te simti cu partenerul de viata dupa ce copii pleaca fiecare la casa lui, dar inca n-am ajuns acolo. Poate ca atunci, la pensie, fara grijile pampersului, a gradinitei, o sa ai mai mult timp pentru partenerul de viata. Doar ca e posibil sa trebuiasca sa-ti pui ochelarii ca sa-l vezi, si ca sa poti sa-l mai saruti dulce va trebui sa-ti dai jos proteza. Nu stiu cum va fi, dar viata o sa aiba grija sa-mi arate.

Iar de incheiere un banc:
Auzi draga, acum 25 de ani stateam cu chirie, dormeam pe-o canapea, mergeam cu o amarata de Dacie, de cadeam din ea, dar in fiecare seara ma culcam langa o blonda traznet! Acum avem vila noastra, avem masina buna, avem mobila, dar in fiecare seara ma culc langa o femeie care nu ma mai atrage deloc!
Bine dragule, tu gaseste-ti o blonda de 25 de ani si ma voi ocupa eu sa stai din nou cu chirie, sa dormi pe o canapea si sa conduci o rapciuga de masina!

Va pare cunoscut? Oare blonda aia traznet a disparut, sau s-a transformat? Cam asta e viata, in viziunea mea din experienta pe care o am pana acum. Intrebarea e la ce renunti: la confort sau la iubire?

Morgano spune:

Anda, nu e musai sa calce pe de laturi, dar tentatia si nemultumirea exista, ceea ce nu cred ca vor reface relatia sexuala cu sotul prea curand ....

n/a spune:

isabella. Nu am retinut ce varsta ai. Daca ai in jur de 30 de ani.... e foarte posibil sa treci prin criza femeii de 30 de ani. cand femeia se descopera pe ea insasi ca individ separat sis e dezbraca de tot ce a fost invatata orientandu-se catre interiorul ei si catre ce vrea ea de la ea, nu ce se aspteapta ceilalti de la ea.Este momentul cand itit tragi linie si analizezi cu atentie daca alegerile facute in functie de ce se astepta de la tine sunt cele potrivite.

http://noideea-noideea.blogspot.com/2011/04/divort.html
http://noideea-deea.blogspot.com

anda2009 spune:

Scrii frumos, am vazut cu ochii mintii scena cu scena ce descrii tu acolo. Un scenariu perfect valabil in multe casnicii. Numai ca, zic eu, nu-i obligatoriu sa fie asa. Cand pierzi iubirea este pentru ca pierzi o parte din tine, te concentrezi prea mult pe altele si scapi din vedere esentialul. Ierarhia valorilor ti se schimba, dar tu esti atat de preocupat "de altele" incat pierzi "miezul".

Si miezul e in fiecare dintre noi. Cand uiti sa te iubesti pe tine, uiti sa daruiesti iubire celui de langa tine si de aici, fiecare cearta, fiecare "compromis" iti "confirma" faptul ca ai dreptate, uite, si ea se duce de langa mine tot mai mult.

Iubirea e frumoasa si e in noi. Si nu trece decat daca o lasi sa treaca. O poti afla si o poti darui prin gesturi marunte, pe care uiti, la un moment dat sa le mai faci si astepti, pasiv, sa le faca celalalt, umplandu-te de frustrari cand vezi ca asteptarile tale nu sunt implinite. Si nu e atat de important ce face celalalt, cat e important ce faci tu. Cand i-ai spus ultima oara ca e frumoasa, cand ai luat-o de mana in timpul unei certi banale izbucnind in ras "la naiba, esti atat de frumoasa cand te enervezi!", cand ai intrat ultima oara pe usa cu un zambet larg pe buze spunand "abia asteptam sa vin acasa azi, iubito, mi-a fost atat de dor de tine!", cand i-ai multumit ultima oara dimineata, abia treziti din somn, pentru ca e langa tine si pentru ca te simti norocos pentru asta?

Schimba un pic perspectiva, stai un pic stramb si judeca drept, coboara putin stacheta asteptarilor de la ea, ridic-o pe cea cu asteptari de la tine, umple-te de zambete si de fulgi de nea si mergi acasa mai senin, cu gandul ca de-acum, macar o perioada vei darui mai mult. Si poate vei avea o surpriza. Placuta!

Ramonika spune:

asta merita votat ca mesajul lunii.

si daca dupa ce faci ce scrie mai sus nu s-a schimbat nimic, macar ai constiinta impacata ca ai incercat, ca ai facut tot posibilul.

---

Ramonika Ruxandra (30.11.2009) tati si Vladutz
zebra roz

n/a spune:

nousername sa inteleg ca ne cam pu fata in fata cu realitatea.... si e chiar "naspa" vazut prin ochii tai. Pe cuvant esti atat de nemultumit de tot ce ti s-a intamplat ca nu inteleg unde bati? Si musai ca vreau sa inteleg exact care e punctul pe i.

http://noideea-noideea.blogspot.com/2011/04/divort.html
http://noideea-deea.blogspot.com