Voi va ganditi?

Voi va ganditi des la rudele biologice ale copiiilor vostri? Ati fi curioase sa ii vedeti (daca ati putea sa va transformati intr-o musca)? Nu fac sondaje, doar ca eu ma gandesc destul de des la ei si simt nevoia sa aflu cum traiesc altii cu subiectul.
Ma intreb daca bunicii biologici ai copilului meu (care ii cresc pe ceilalti frati)isi fac poate vreodata griji unde e ea, daca ii e bine. Nu ii cunosc si nu am curajul sa-i caut, dar ma gandesc la ei si ma intreb ce simt ei, daca se gandesc la copilul meu, si daca da, as vrea sa stie ca ii e bine. As vrea sa stiu daca fratii mai mari stiu de existenta surioarei lor mai mici.
Am niste sentimente foarte amestecate, dar pe masura ce trece timpul, pe masura ce copilul meu devine din ce in ce mai profund al meu, ma gandesc din ce in ce mai serios la ei. Adica la inceput erau un gand pe care il alungam ca pe ceva incomod, dar pe masura ce trece timpul ma simt cumva legata de aceste persoane despre care nu stiu nimic inafara de faptul ca exista. Cumva tin la fratii ei si ma intreb daca ii seamana, le multumesc celor care au facut-o ca e asa de deosebita si extraordinara (..stiti povestea cu fiecare cioara :)). Tind tot timpul sa-mi inchipui ca au tinut la ea si ca saracia i-a facut sa nu o poate creste, imi place sa cred ca au iubit-o in vreun fel. Imi spun ca poate ar trebui sa caut informatii despre ei, mai ales despre bunici, pentru ca poate atunci cand copilul meu va creste si va decide ca vrea sa afle despre ei, va fi poate prea tarziu.
Sunt foarte speriata ca puiul meu drag sa nu se simta "altfel", sa nu poarte bagajul unei povesti tragice, sa nu fie dezorientata, dar la fel de tare simt si ca asta e viata ei de dinainte de noi, la fel de importanta si reala ca viata cu noi, ca ea fiind doar un mic pui de om e datoria noastra sa adunam si sa conservam informatii despre prima parte a vietii ei si sa desfacem conserva cand/daca va aparea foamea ei de a stii.
Si mi-e frica, mi-e frica sa nu gasesc niste oameni egoisti si care vorbesc urat, nespalati si cinici, niste adolescenti obraznici si nepasatori si ca nu o sa mai pot sa-i iubesc asa in felul asta ciudat si difuz in care o fac acum.

LittleAngel spune:

Manuelitaeu te admir pe tine din multe puncte de vedere...Tu si sotul tau santeti deosebiti,stiu ca va mai doriti un bebe african,sa dea Dumnezeu sa vi se implineasca visul acum sau mai tarziu.Eu mi-as fi dorit o fetita din China,dar tara noastra nu are acord cu ei.
Cu privire la parintii biologici,rudele copilului,pt mine personal ei nu ar exista.Eu sant foarte categorica cand vine vorba de persoane care abandoneaza copilasii,si nu le gasesc nici o scuza.
Si mi-as dori copilul meu sa gandesca la fel,nu sa-si doreasca dupa 20 de ani sa-i cunoasca.
Am o prietena asistent maternal si a adoptat doua fetite,pe care le-a crescut de mici.Cea mare are acum 16 ani,si nu vrea sa auda de asa zisele rude de sange.
Cum sa caut eu,abandonata fiind,pe cei ce nu m-au vrut?Ei ma arunca la gunoi si eu ce fac?Ma duc sa-i imbratisez?
Si nu se aplica faza"poate nu au avut cu ce sa-l creasca"-ati vazut si voi ce zic 'mamele" care lasa copii in spital sau mai rau in gunoi,sau aruncati pe camp.Aceste persoane nu au nici cea mai mica urma de regret si de sentiment pt copilul abandonat.
Eu asa gandesc.."nu m-ai vrut?nu existi pt mine."

marumiha spune:

Si eu ma dindesc citeodata si frica mea este cam aceeasi ca a ta ,adica de a da de acel tip de oameni ,nepasatori ,egoisti,care nu se gindesc decit la ei.
Probabil ca sentimentele si comportamentul fratilor sint aceleasi pe care le-au vazut la parintii lor ,dar de asta nu sint sigura 100% pt.ca depinde de fiecare individ in parte cum ii vede pe ceilalti,depinde de pregatirea si sensibilitatea fiecaruia ,depinde daca fratii stiu cu adevarat ca undeva in lume exista un frate necunoscut .
Cind am fost la tribunal pt.adoptie am vazut niste familii care era chemate sa-si dea acordul pt.a deveni adoptabili copii lor ,si am vazut ca spun da cu atita nepasare si usurinta incit am ramas dea dreptul socata.


mami di Marco

Manuelita spune:

LittleAngel, multumesc sincer pentru admiratie, dar cred ca nu o merit. Am avut un prof (culmea, de biologie) foarte deosebit cu care "filozofam" din cand in cand si care spunea ca nu exista generozitate in sens altruist, ca si cand facem bine, o facem din egoism, pentru ca noua ne da o stare de bine, de multumire (oricat de mari ar fi sacrificiile) faptul ca facem bine. Nu eram de acord, dar am devenit de-acord de realismul afirmatiei :)

Marumiha stiu ce zici cu acele familii, le vedem peste tot in jurul nostru, mame la cersit pe strada cu copiii in plin soare, mame care mai altoiesc indiferente cate un copil care sta agatat in carutul de cumparaturi in super-market (sotul meu era sa o bata pe una intr-un super-market noroc ca eu sunt mai pasnica). La noi e mai simplu si mai dificil. Mama fetitei mele a murit la 1 luna si jumatate dupa ce a nascut-o, tatal a devenit alcoolic, ceilalti 4 copii mai mari au aterizat la bunicii din partea mamei care ii cresc. Mi-e usor sa-mi imaginez in Romania zilelor noastre 2 batrani fara bani care preiau cresterea a 4 copii marisori dar nu au conditiile sa-si asume cresterea unui bebelus.Dar daca le-a pasat, de ce nu au cautat-o niciodata, sau poate sunt prea impovarati de griji si nici nu stiu unde si cum sa intrebe. In plus, e vorba de o familie de rromi care cu siguranta nu prea a avut parte de educatie sau nu si-au facut rost de educatie dupa cum ar spune altii.

marumiha spune:

-interesant ,mi-a dat un pic de gindit treaba asta.
Fiecare copil abandonat are povestea lui, si asta ma face sa ma gindesc inca odata ca nu exista "locul comun ",ca nu putem sa gindim toti la fel ,sa avem pareri de rau sau ura pt.cei care au abandonat copilasii nostri ,motivele fiind diferite.
Daca mama a avut ghinionul sa moara si acesti copii au avut ghinionul sa ramina cu un tata , care a devenit alcoolic ,nu ai cum sa nu ai pareri de rau ,sa te gindesti la fratii ei ,cum sint intretinuti ,crescuti si educati.
Copilul nostru a fost abandonat la spital ,si nu a vrut nimeni sa auda de el sau sa-l vada ,cel putin asta stim .Mi sa spus ca l-au dus odata acasa si ca nu au vrut sa-i lase sa intre cu el in curte ,de teama sa nu fie lasat acolo.
Ma gindesc ca tot din cauza saraciei au procedat asa ,dar cel putin sa ai curiozitatea sa-l cauti,sa-l vezi pina in momentul in care a devenit adoptabil ,sa vezi daca e sanatos,cum a crescut.
Pt.asta iti trebuie un pic de vointa si un pic de sensibilitate.
Asta nu tine de educatie ,mai ales ca acest copilasi a fost cu tine
pina la nastere si daca nu ai posibilitati financiare se gaseste cineva care sa te ajuta pina la urma.
Eu imi doresc ca copilul nostru sa vrea sa-si caute "radacinile" cit mai tirziu posibil si noi sa putem sa-l pregatim incit acel gol sa fie cit mai mic incit suferinta lui sa fie minima.
Ca sa fi sigur pe tine si sa stii unde vrei sa ajungi e important sa nu uiti si sa nu negi de unde ai plecat.
Scuze pt.greseli

Poze

diciu spune:

Da, ma gandesc cateodata, insa destul de rar. Din pura curiozitate doar, as vrea sa-i vad, eventual fiind musca ..cum zicea Manuelita.. Cred ca e imposibil sa nu iti mai sara gandul acolo cand si cand si mai ales, ganditi-va, ca atunci cand va fi mare, copilul insusi se va gandi deseori la asta. Oare cum aratau, eu cu cine seman?, etc., indiferent ce va simti, ostilitate, indiferenta.

Noi avem copii dupa toate dosarele de plasament si respectiv, adoptie si cand fetita noastra va fi suficient de mare si va dori sa-si caute originile, o vom ajuta. Nu ca mi-as dori, dar voi face asta, daca va simti ca acest lucru o ajuta.
Au fost cautati cu politia de cateva ori, la diferite adrese ce s-au dovedit false, deci slabe sperante ca peste zeci de ani sa le mai dam de urma..

Insa gandurile sunt...i fetita mea e inima, sufletul si viata mea, parte din mine fara nici un dubiu.

dacris77 spune:

Ma gandesc f. des la acest subiect. Este o problema dureroasa, dar esentiala. Asa cum scrie in acele cursuri pentru pregatirea parintilor adoptatori, ca sa avem o legatura PROFUNDA cu copilul nostru, trebuie sa constientizam existenta rudelor sale de sange. Eu una as considera-o pe femeia care l-a nascut ca pe o sora care m-a ajutat sa fiu mama. Ma pregatesc psihic sa o gasesc in cel mai rau caz si incerc sa o inteleg. Nu cred ca este vina femeii ca l-a abandonat. Si noi daca am fi in situatia ei, am face la fel. Noi avem sentimente bune, omenoase, ptr ca am trait in medii fericite, cu educatie, cu parinti, etc. Nu se naste un om rau, ci se formeaza dupa mediul in care traieste. Cand vezi in jurul tau betie, rautate, batjocura, etc, etc, pana la urma ajungi si tu asa. Poate ca unele femei regreta, altele nu.Dar in cazul tau- bunici cu 4 copii??? La batranete, fara puteri, e in stare sa duca in spinare 4 copii? nu e de mirare ca nu sunt interesati de al cincilea. Sper sa inteleaga copilul tau aceasta situatie si sa se simta norocos ca v-a gasit pe voi.

erato spune:

Inca nu sunt mama ca sa stiu exact ce as gandi si ce as simti in legatura cu rudele de sange ale copilului meu, dar clar, daca va dori sa le caute, eu l-as sustine in acest demers, chiar daca as muri putin pe dinauntru.
Mi-am propus sa nu aflu prea multe lucruri despre rudele de sange ale copilasului meu, sper sa rezist tentatiei de a afla cat mai multe despre ei, tocmai pentru a preintampina problemele cu care se confrunta Manuelita. Fiecare caz e diferit, iar o poveste cum e cea a Manuelitei m-ar rascoli si n-as avea liniste, iar cand copilul meu mi-ar pune intrebari n-as putea sa-l mint sau sa-i ascund aceste lucruri. Si ar suferi si copilasul meu si eu. De aceea nici nu as vrea sa stiu prea multe amanunte din povestea lui. Dar asta e ceea ce gandesc eu acum, nu stiu cum va fi cand voi fi pusa in fata realitatii.

Vreau sa fiu mama

sunnyday07 spune:

Si eu ma gandesc uneori ....

Fata mea a fost cu linie-linie, abandonata in maternitate. Ma gandesc daca cea care i-a dat viata se gandeste uneori la ea, daca se intreaba unde este, ce face, daca are cineva grija de ea.
Ma intreb care a fost motivul pentru care a abandonat-o: prea tanara, prea saraca, prea multi copii, nu si-a dorit-o, nu i-a pasat. Unul dintre ele, mai multe, cine poate sti?

Nu ma gandesc des la asta, dar uneori, cum s-a intamplat zilele trecute cand am facut ordine in acte si am recitit decizia de la adoptie, imi trec prin minte intrebarile de mai sus.

La mine poate ca-i mai simplu - nu are pe cine cauta cand va fi mare. Dar ma doare sufletul cand imi dau seama ca la un moment dat va vedea si ea actele acelea unde scrie negru pe alb, de mai multe ori, "copil abandonat". Ce va fi in sufletelul ei oare atunci?

irina_g spune:

. Sunt in totalitate de acord cu tine. Inca ceva. Aceste ... asa zise mame, nici nu ar mai trebui sa aiba dreptul sa isi dea acordul in timpul procesului.
Dupa mine, daca 2-3 luni nute-a inetresat acel copil, gata, nu mai ai nici un drept asupra lui.
Stiu cazuri de naturale decazute din drepturi care continua sa aiba dreptul de a-si da sau nu acordul pt adoptie.
Repet ce a zis Littleangel: nu m-ai vrut, nu existi pt mine.


Irina si Mihai

erato spune:

Asa simtim noi, pt ca n-am fost adoptate, dar un copil adoptat uneori vrea sa puna intrebarea "de ce?" Stiu 2 cazuri de persoane adoptate care si-au dorit sa cunoasca pe cele care le-au dat viata doar pt a le pune aceasta intrebare, nu pt a lega vreo relatie.

Vreau sa fiu mama