Sunt obsedata de el !

pisigri spune:

Eu ramin la parerea mea ca trebuie sa te trezesti. C-o fi mama ta vinovata pentru framintarile tale, ca n-o fi, ca ai adus-o in discutie abia dupa niste " palme virtuale" pentru ca asa, deodata, ai avut o revelatie ca e vina ei, sau ai vrut sa aduci in virtual niste scuze pentru obsesia despre care ai scris si care ne-a indemnat sa te trimitem la psiholog, nu stiu. Oricum, oricare ar fi adevarul, tot la psiholog trebuie sa ajungi.

Stiu ca relatia abuzat/abuzator este complexa, pot sa inteleg ca atunci cind ea este dezvoltata intre mama si copil este si mai complexa si mai dureroasa. Dar nu pot, nu pot sa inteleg si pace, cum se poate ca atunci cind ai crescut cu asa o mama, sa o lasi sa se apropie de copiii pe care spui ca ii iubesti mai presus decit orice. Cum?? Cum, in loc sa evadezi alaturi de sotul tau, de sub obladuirea unei astfel de mame, sa ii permiti sa se amestece in casnicie, sa iti impuna sa renunti la o sarcina, sa te aduca in pragul divortului, care din nou, in cine va lovi mai tare? Tot in copiii pe care ii iubesti mai presus decit orice...

Pe mine maternitatea m-a schimbat enorm, din timida care prefera sa taca si sa inghita orice numai sa nu supere pe cineva, am devenit rea si cinica daca e vorba de binele copilului meu. Da, cred ca orice mama " bate obrazul" ca " te-am sters la fund cind erai mica, nu am dormit noptile, si tu asa imi multumesti??". Si desigur si eu am mai ascultat partea cu " lasa ca o sa vezi tu cind o sa te scoata din minti, sa vad ce ramine din teoriile tale ca nu accepti nici o palmuta la pampers". Dar cind incepe cu de-astea, cu autovictimizari, cu aruncatul vinei in stinga si in dreapta, eu am plecat. Sau a plecat ea. Punct.




http://pisigri.blogspot.com/

Mami de Ilinca (5.03.2009)

marius spune:

E pentru prima data cand am curaj sa scriu pe un forum despre asta. Mai mult, e pentru prima data, dupa mult timp, cand am curaj sa ma destainui cuiva. Dar o fac pentru ca simt ca nu mai pot.
Dupa aproape 16 ani, sunt inca obsedata de prima mea dragoste. Stupid, absurd, patetic si trist. Dar adevarat. Cumplit de adevarat.
….
La banchetul de sfarsit de liceu m-am dus hotarata sa-l infrunt si sa ma distrez cat puteam mai bine alaturi de colegii mei. Ce am descoperit insa... a fost dincolo de orice asteptari. Am descoperit un om trist si nesigur pe el, un om care a cautat toata noaptea sa fie in preajma mea, care se agata cu disperare de ochii mei, incercand parca sa-mi spuna ceva, un barbat in ochii caruia am citit atunci pentru prima data dorinta, dansand sub privirile lui insistente si fierbinti, in ochii caruia am citit gelozia cand dansam in bratele colegilor de clasa, un barbat in ochii caruia am citit o adanca tristete cand, stand fata in fata, ne priveam lung ascultand „Can’t live without you”..
….
Nici nu stiu cum am reusit sa iau bac-ul si admiterea la facultate. Cred ca numai instinctul de consevare m-a ajutat atunci sa merg mai departe. Ceea ce, din pacate, nu mai pot afirma acum...
…..
Cativa ani am suferit ingrozitor, mai aveam putin si ajungeam la nebuni, eram o epava, actionam in virtutea inertiei, ca un robot, si nu de putine ori m-am gandit la sinucidere... A venit insa un moment in care am avut puterea sa spun „Stop!” si am hotarat ca sunt datoare sa-mi traiesc viata.
…..
L-am cunoscut pe sotul meu si i-am permis inimii sa se indragosteasca din nou. Privind acum in urma, dupa aproape 8 ani de casnicie si 10 ani de cand suntem efectiv impreuna, pot sa afirm cu mana pe inima ca m-am casatorit din dragoste, mi-am iubit sotul si chiar am crezut in viitorul nostru impreuna, si chiar am mai trait cateva experiente de „indragosteala” fata de alti barbati, inainte si chiar dupa ce l-am intalnit pe sotul meu
…..
la un moment dat am realizat ca ma amageam. Viata mea era o mare minciuna. Nu il uitasem niciodata, il iubeam inca, imi era un dor crancen de el si nu eram fericita. Traiam doar iluzia fericirii si a familiei perfecte.
…..
Imi doream cu disperare sa-l revad, sa-i vorbesc, aveam atatea intrebari fara raspuns, dar mai presus de toate aveam nevoie de el, intotdeauna avusesem, nimic nu se schimbase, nu incetasem nici o clipa sa-l iubesc si aveam atata nevoie sa-i spun asta ! Eram dispusa chiar sa accept o aventura cu el, cred ca as fi fost in stare sa-mi parasesc si sotul pentru a fi cu el, sincer nu stiu pana unde as fi fost in stare sa merg
…..
Am renuntat sa-l mai caut si am incercat, taras-grapis, sa-mi vad mai departe de viata mea, desi ma simteam mizerabil, el era in mod constant prezent in sufletul meu, in gandurile mele, in viata mea de zi cu zi.
…..
In urma cu un an am aflat intamplator, din presa, ca s-a casatorit…..Si totusi, timp de cateva zile am fost efectiv in stare de soc
….
Mi-e greu sa descriu ce simt la gandul ca e barbatul altei femei, la gandul ca o alta se bucura de viata alaturi de el cand nimeni nu-si dorise asta mai mult decat mine, la gandul ca imparte cu altcineva micile bucurii si necazuri ale oricarei casnicii si lucrurile banale ale vietii de zi cu zi, la gandul ca face dragoste cu ea, asa cum un sot face dragoste cu sotia lui, ca vor avea copii impreuna, cand eu nu-mi dorisem altceva mai mult decat sa am un copil cu el !
….
Nu ma mai pot bucura de nimic, nici macar de copiii mei !
…..
Paradoxul e ca stiu ca n-are nici o logica ce simt, stiu ca e total gresit ce fac, ca nu e bine, nici sanatos, nici moral, nici crestinesc,
…..
nu vreau si nu pot sa accept ca el a fost unica si adevarata mea dragost, ca el a fost unica mea sansa la fericire si ca niciodata viata mea nu va mai avea nici un rost pentru ca el nu va fi niciodata al meu !
….
Ceea ce nu inteleg este de ce si acum peste ani, ma evita. De ce refuza sa dea ochii cu mine si sa accepte o discutie cu cartile pe fata, ca intre doi oameni maturi.
…..
Ma intrebi cumva daca as fi dispusa sa renunt la copiii mei pentru a fi cu el ? Daca e asa, raspunsul meu e nu. Categoric nu. Nici macar nu am luat vreodata in calcul ipoteza asta. Si nu cred ca asa se pune problema. E absurd, oricat de mult mi-as dori sa fiu impreuna cu acel barbat. N-as renunta pentru nimic in lume si pentru nimeni la copiii mei. Nici macar pentru el. Ei sunt ratiunea mea de a fi. Am facut poate multe greseli in viata, si sa visez atatia an cu ochii deschisi la o himera e poate cea mai mare, dar n-am regretat nici o clipa ca am facut acesti doi copii. Ei sunt cea mai mare realizare a mea, singurul meu vis implinit.
…...
Celor care sunt de parere ca sunt pe cale sa dau cu piciorul la fericire, le pot spune ca a mea casnicie e mult prea departe de ceea ce mi-am dorit sa fie si asta de mult si fara nici o legatura cu persoana despre care discutam, dar asta e alta problema si nu face obiectul acestei discutii, desi poate ca tocmai din acest motiv am inceput sa ma refugiez intr-o lume paralela si sa visez la cel pe care l-am crezut eu barbatul ideal
…..
Singurele "lucruri" bune in viata asta sunt copiii mei. In rest, nu am barbatul pe care l-as fi dorit, nu am cariera pe care am visat-o, nu am multe alte lucruri. Nu-mi cer osanda, dar nici nu pot afirma ca sunt implinita pe toate planurile.
….
Intr-adevar ai inteles fosrte bine motivul pentru care am apelat la ajutorul vostru. Nu pentru ca vroiam sa aflu cum sa-l cuceresc pe respectivul, nu pentru ca vroiam sa stiu cum sa-i distrug casnicia sau cum sa mi-o distrug pe a mea, ci pur si simplu pentra a afla cum sa scap de cosmarul asta in care ma zbat de ceva vreme.
….
Nu sunt o ignoranta ca nu-mi dau seama ca intr-adevar problema in sine nu o reprezinta de fapt acest baiat, asa cum bine spunea si Doloress, parca. Si eu sunt convinsa ca daca nu era el, era altceva. Cred ca de fapt am inteles de la bun inceput ca nu m-a vrut, numai ca in timp s-a transformat intr-un mijloc de refulare a frustrarilor mele si la momentul asta cred ca el reprezinta doar ceva de care ma agat ca sa pot evada in lumea mea perfecta. El e pretextul, ca sa zic asa.
……
Dincolo de asta, asa cum spuneam, problema e mult mai veche si mai adanca decat el. Si daca spun ca am o mama posesiva, care si acum, la treizecisi... de ani ma trateaza tot ca pe un copil de 10 ani, controlandu-mi pas cu pas viata si casnicia, cred ca am spus deja tot.
…..
Vorbeam de mama mea... Cum as descrie-o ? Dominatoare, frustrata, posesiva... Ce simt pentru ea ? Dincolo de dragostea care totusi nu pot sa cred ca nu exista, ascunsa undeva, ura !
…..
da, aceasta este de fapt adevarata problema, o stiam, am stiut-o intotdeauna, doar ca acum am avut pentru prima data curajul si forta sa o expun in mod public, sa o strig tare si raspicat. Da, poate pentru ca simt ca am ajuns la limita puterilor. Pentru ca ma simt impartita intre maica-mea, de la care, in naivitatea mea, inca mai astept un semn de dragoste neconditionata, si sotul meu care fie nu a stiut niciodata sa ma inteleaga cu adevarat, fie a obosit.

---

Cred ca ar fi bine totusi sa iti faci timp pentru tine, am extras din ceea ce ai scris evolutia ta. Ar fi fost mai mult dar putea sa devina obositor pentru cine (re)citeste.

Nu pot sa spun te rog, desi cred ca ar fi cea mai potrivita exprimare din partea mea asa incat te rog consulta un medic psihiatru. Cred ca ar fi de folos. Ai grija de tine.


Eu pur si simplu / Pagina legislativa

alsa spune:

Eu personal nu cred ca ai nevoie de un psihiatru. Marius, scuza-ma, desi intentiile tale sunt cu adevarat bune, nu despre asta e vorba.

Ai nevoie de un psiholog. Si sunt ferm convinsa ca vei gasi pe cineva care sa te asculte si sa te ajute sa ajungi la problema ta. As fi vrut sa-ti scriu inca de la inceput si sa-ti spun ca adevarata problema a ta este relatia cu mama. N-am avut curajul s-o fac, avand la randul meu probleme cu mama.

Poate Roxana (rrox3) va citi acest subiect si va interveni. Cred ca ea va reusi sa te faca sa vezi lucrurile un pic altfel. Pe mine m-a ajutat foarte mult si pentru asta vreau sa-i multumesc in mod public.

Faptul ca ti-ai strigat durerea aici este un pas important, nici nu-ti poti imagina inca ce pas urias ai facut. Insa, nu este de ajuns. Ai nevoie de cineva care sa te asculte PE TINE si sa rezoneze la problemele tale, sa fie de partea ta. Ai nevoie de cineva care sa te accepte asa cum esti, fara sa te judece, fara sa te critice.

O sa-ti trimit PM.

Problema ta nu este un moft, este o suferinta reala si, din fericire, iti spun, se poate rezolva.

te pup si-ti doresc din tot sufletul sa gasesti calea catre tine.

alsa spune:

vad ca nu ai PM activat.

ionik76 spune:

Pisigri, nu m-a deranjat ca am fost trimisa la psiholog, am si recunoscut ca sunt constienta ca asta trebuie sa fac doar ca deocamdata, in viitorul f. apropiat, sa spunem, nu-mi permit dpdv financiar. Si nici nu am vrut sa deviez discutia de la problema initiala la mama mea, pentru ca oricum as lua-o, stiu ca am nevoie de ajutor de specialitate pentru a trece peste ambele probleme. Nici nu caut scuze sau justificare pentru obsesia mea in relatia cu parintii mei desi, din pacate, acesta e adevarul, si nu trebuie sa ai doctorat in psihologie ca sa-ti dai seama. Eu am cerut ajutorul pentru prima problema, pentru ca aceea ma chinuia cel mai mult, era cea mai acuta in acel moment, nu pentru ca as fi subestimat-o pe cea de a doua, ele sunt la fel de grave si se leaga.
Spunea cineva inainte ca daca viata mea ar fi linistitasi implinita nu as mai fi tentata sa visez la himere. Si asa si este. Cat timp lucrurile au mers ok intre mine si sotul meu, cat timp crezusem ca am gasit ceea ce cautam, am fost o cu totul alta persoana, am si spus cred undeva ca reusisem sa privesc cu detasare in urma. Nu aveam motive sa evadez in lumea mea imaginara. Acel baiat nu e perfect, sunt convinsa de asta, am stiut-o intotdeauna, dar in nevoia mea de a evada l-am urcat pe un piedestal si l-am transformat in barbatul ideal. El e doar pretextul "evadarilor" mele, un mod de refulare, atat, chiar daca eu i-am atribuit poate alt rol.
Si m-am trezit, ca daca nu ma trezeam nu scriam aici, continuam sa visez cu ochii deschisi si sa-mi spun ca e ok asa.
Da, si pe mine m-a schimbat maternitatea, pisigri, in primul rand mi-a dat un sens in viata, asa cum am mai spus intotdeauna mi-am dorit o familie, si daca se putea, cred ca as fi facut cel putin 3 copii. Dar din pacate experienta maternitatii nu a avut darul sa ma si vindece, desi recunosc ca initial am sperat asta. M-am gandit de multe ori la gestul extrem al Madalinei Manole si, chiar daca nu am aprobat-o, am incercat sa inteleg, pentru ca multi au condamnat-o ca a recurs la aceasta ultima solutie desi avea un copil, pentru care era datoare sa lupte si sa traiasca. Dar credeti-ma ca sunt momente, si din nefericire le-am experimentat pe pielea mea, cand nici o motivatie nu ma este atat de puternica incat sa te traga inapoi, cand nu mai gasesti resurse pentru a continua in nimeni si in nimic, cand nu vrei decat ca durerea si chinul sa se termine, indiferent cu ce pret.
Relatia cu mama mea nu ai cum s-o intelegi, aceasta dependenta emotionala apare celorlalti absurda, si nu ai cum s-o intelegi daca nu ai fost tu insati in aceeasi situatie. Dependenta asta e mai puternica decat mine, psihic, fata de mama mea, eu am inca 10 ani, sunt un copil ascultator, care nu iese niciodata din cuvantul ei (nu stiu de ce tot spun 10 ani, cred ca e din cauza ca asta e varsta pe care o aveam cand s-au despartit ai mei). A nu se intelege ca ai mei copii sunt abuzati de ea, asa ceva cu siguranta nu as putea permite nici eu, spuneam doar ca are fata de ei tendinta de a fi excesiv de severa, asa cum a fost fata de mine. Si nici nu spun ca nu ii iubeste, cum de altfel cred ca ma iubeste in felul ei si pe mine, in fond sunt singurul ei copil si m-a crescut singura, dar pana la urma asta e problema ei-nu stie cum sa iubeasca, nu stie cum s-o arate, nu stie limitele. Mi-a spus odata, intr-o astfel de discutie in care i-am reprosat anumite lucruri, ca a fost nevoita sa fie mai severa pentru ca a trebuit sa ma creasca singura. Probabil ca se temea ca m-ar fi putut scapa din mana si ar fi trebuit sa suporte exclusiv raspunderea consecintelor. Numai ca ea a depasit cu mult limitele severitatii. A refuzat mereu sa vada ca nu avea motive de ingrijorare. Eram un copil excesiv de cuminte, fie si doar din frica de pedeapsa corporala. Si asta mi-a daunat enorm ulterior. Neincrederea in fortele proprii, nevoia continua de incurajare, o teama inexplicabila de tot si de toate m-au insotit mereu. Sigur, cu varsta, s-au mai diminuat, dar nu au disparut cu totul.
Si da, din pacate sunt singura la parinti, altfel probabil ca nu ajungeam la aceasta dependenta dusa la extrem. Ea nu e singura, dar e ca si cum ar fi, e recasatorita, dar si a doua casnicie e aproape de esec. Acum, privind in urma, ajung sa ma gandesc ca poate e in mare masura vina ei. Nici macar prietene nu are, toata viata ei se invarte in jurul meu. E ca un om care, ca sa nu se inece, se agata cu disperare de cel de langa el si il baga pe ala la fund. Cred ca asa as descrie cel mai bine relatia mea cu maica-mea. Mi-e mila de ea uneori, inteleg cumva de ce a ajuns asa, as vrea s-o ajut dar nu pot. Si ea asta nu intelege. Ca nu sunt eu colacul ei de salvare, nu trebuia sa fiu niciodata. Eram doar un copil, ea ar fi trebuit sa aiba grija de mine, ea ar fi trebuit sa fie adultul, sa fie cea puternica. Am impresia insa ca lucrurile au stat exact pe dos.
Si nu ma pot desprinde atat de usor, nu-i pot spune asa, pur si simplu, lasa-ma, cand o viata intreaga am facut ce-a spus ea. Stiu ca pare prostesc si de neinteles pentru cine are o relatie normala cu parintii, si mie mi se pare anormal, iar copiilor mei nu le-am impus niciodata sa ma asculte orbeste. Mai grav e ca nu accepta parerile altora, nu realizeaza ca greseste si au mai fost persoane care i-au spus. Deci nu se poate discuta omeneste cu ea. Asa ca ce solutie am ? De exemplu, daca nu o caut eu, daca evit sa ne intalnim, vine ea la mine. Ce sa fac, sa o dau afara? Cred ca singura solutie de bun simt ar fi fost sa plecam din tara, dar cred ca nici acolo nu scapam de ea, ar fi cerut sa o luam la un moment dat si pe ea.
Si da, mi-a impus sa renunt la sarcina. Era o sarcina posibil cu probleme, facusem varicela si exista riscul de malformatii fetale, am scris la vremea respectiva despre asta. Sigur ca in final decizia mi-a apartinut numai mie, dar ea m-a influentat in mare masura, asa cum face de altfel de obicei, si ceea ce m-a dezamagit cel mai tare a fost ca nu m-a sprijinit neconditionat asa cum ar trebui sa faca o mama. Lovitura de gratie a fost pentru mine cand mi-a spus raspicat ca nu va fi alaturi de mine daca decid sa pastrez copilul si acesta va avea probleme. Repet, nu am renuntat la copil pentru ca asa a spus ea, imi asum decizia, dar m-a durut enorm atitudinea ei si e motivul pentru care nu am iertat-o nici pana azi. Si ce credeti ? Al doilea copil, fetita, a avut probleme de sanatate. Am scris si despre asta. A fost chiar suspecta de parapareza, sau chiar a fost asa, nu mai stiu ce sa cred. Numai ca din nou totul se raporteaza la ea, ca si cum aceasta ar fi fost problema ei ! "Vai, cat mai avem de luptat cu ea !". va ganditi poate ca a miscat vreun deget in sensul asta ? Numai nu-mi spunea in fata ca fetita e handicapata si nu va mai spun cum se uita la ea, de parca asta se intamplase pentru ca cineva dorise cu tot dinadinsul s-o persecute pe ea ! Deci cineva, de acolo de sus, ii daduse eiacest necaz ! Din nou, ea si numai ea ! Nu conta ca era copilul meu, ca eu eram mama lui !
Din fericire, dupa mai bine de jumatate de an de fizioterapie, acum micutza e bine, si se pare ca merge in continuare spre mai bine. Da, poate ca problemele fetitei m-au daramat, poate ca asta a fost picatura care a umplut paharul, mai ales ca am avut mereu impresia ca lupt singura, nici macar in sotul meu nu am simtit ca am un sprijin real, pentru ca e genul care isi baga capul in nisip cand ceva nu e bine. Stiu ca acum probabil or sa fie voci care or sa spuna "uite-o si pe asta, fiica-sa are probleme de sanatate si ea viseaza la cai verzi pe pereti !". Imi asum si riscul asta, de a fi judecata si poate condamnata de unii sau altii. In fond, n-am scris aici si nu mi-am deschis sufletul ca sa fiu compatimita si "mangaiata pe cap", dupa cum aprecia cineva, ci pentru ca am constientizat ca am o problema si am nevoie de ajutor si am sperat ca voi afla niste posibile explicatii si solutii la aceasta problema. Si inca sper ca nu voi regreta in final ca am facut-o. Si da, m-ati ajutat sa vad ca din fericire, problema in sine nu o constituie obsesia mea pentru acel barbat, sau poate din nefericire, pentru ca nu stiu care din ele e mai grava. Banuiam de fapt de mult, dar cred ca aveam nevoie de confirmare, pentru ca m-am gandit mereu ca poate nu e chiar asa de grav, ca poate exagerez eu, am sperat mereu ca voi trece peste asta singura, ca de multe alte ori, mereu am pus pe primul plan alte aspecte, in ultima vreme problemele de sanatate ale fetitei, mi-am spus ca ea e prioritatea, la ea trebuie sa ma gandesc in primul rand, si am amanat mereu momentul in care sa ma ocup in ultima instanta si de mine, desi e clar ca viata mea de familie e serios afectata de starea mea. Sunt in mine doua persoane, una puternica si sigura pe ea, independenta, care a realizat totusi ceva in viata, chiar daca nu atat cat si-a dorit, care a luptat si lupta in continuare pentru binele copiilor ei, si alta slaba si nesigura, dependenta emotional de cei din jur, dependenta de dragoste, care, coplesita de tot mai multe, a ajuns sa fie si mai slaba, si mai nesigura, si s-o traga in jos si pe cealalta.
E f complicat, desi in aparenta pare extrem de simplu, si uite asa ma impart in doua de ani de zile, sa-mi multumesc si sotul, si mama, de cele mai multe ori joc rol de paratrasnet intre ei, primesc eu toate loviturile din ambele parti, de multe ori nici nu mai stiu cui sa dau dreptate, iau totul asupra mea, ca sa evit scandalul. Si nu mai pot. Nu mai pot de mult.
Imi cer scuze ca m-am intins iar prea mult, dar am simtit nevoia sa mai lamuresc niste lucruri.
Pentru cine vrea sa-mi trimita PM, l-am activat.

giulia71 spune:

Iniatial am crezut ca esti o sotie tanara si agatata cumva in timp. Acum imi dau seama ca esti exact contrariul, foarte puternica, dar cu resurse extrem de limitate.

Psihicul tau a reactionat intr-un mod mai bland decat in alte situatii similare (ai fi putut dezvolta tulburari psihice severe), insa "el" a preferat sa evadeze si sa te protejeze oarecum. Este ok asa. Ai de luptat si te rog sa o faci cu ajutorul unui terapeut.

Este cea mai buna investitie, pentru tine si pentru copii tai, n-o mai amana. Si vei fi bine, crede!

OFF-topic, inceaca sa dai enter dupa anumite pasaje, in felul acesta ce scrii este mult mai usor de urmarit.

Numai bine!

uneori gandesc prea mult....

saskia spune:

Eu cred ca daca voi v-ati fi consumat relatia, astazi te-ai fi gandit la el ca la o amintire frumoasa sau nu, dar doar atat.
Ce face uneori ca un om, lucru sa devina obsesie este tocmai faptul ca nu l-am putut avea :).

ionik76 spune:

M-am alaturat si eu grupului de suport de la "copilul captiv", pentru ca m-am regasit in cele din urma in aceasta definitie, asa ca va astept (si) acolo. Din punctul meu de vedere, problema obsesiei mele s-a lamurit. In realitate, am de sapat si de vindecat mult mai adanc. Sper sa gasesc si curajul sa o fac.
Mii de multumiri tuturor celor care mi-ati fost alaturi si mi-ati deschis ochii: lorelaim, nelia, LadyI, lucialu, alsa, Corina si tuturor celorlalte care, chiar daca ati fost mai dure in afirmatii, m-ati ajutat sa vad realitatea si sa descopar adevarata problema.

sebastiann spune:

Hei, vreau sa spun si eu ceva.
Mama posesiva? Tatal absent? Obsesii? Himere? Da, le recunosc si sint convinsa ca multe dintre noi au trecut prin asa ceva.
Eu mi-am schimbat viata cand am realizat (dupa multi ani amari) ca merit mai mult!
A fost o revelatie! Stiam ce vreau si incet-incet am reusit sa am ce vreau!
Eu nu pot fi de acord cu ura fata de mama sau de tata, m-am invatat ca pe cat posibil sa nu judec pe nimeni.
La toate jignirile, la toate nedreptatile, nu am gasit calea potrivita de a raspunde. Insa, la fel, am realizat ca am viata mea acum, m-am casatorit, nu mai sint fetita mamei.
Incearca, te rog, sa te desprinzi de problemele altora si sa realizezi ca esti un om minunat, cu viata proprie, si ca meriti o viata REALA, o viata adevarata.
Gandeste-te ca TU nu meriti sa iti distrugi viata pentru cineva care nu ti-a dat nimic. Ai mai mult respect fata de tine! Si ce daca mama ta nu te-a incurajat? Ai reusit in viata, esti jurist, ai doi copii sanatosi, si ai reusit singura! Si ce daca tatal tau nu te-a mai cautat? Asta nu inseamna ca tu nu ai nici o valoare, insemna poate ca tatal tau a fost un las.
Crezi ca e o viata "banala", sa ai pe cineva alaturi de tine, un serviciu normal, poate copii.. Pentru mine asta nu e banalitate.. E un lucru minunat. Sa poti trai.
Imi permit sa iti dau un sfat: stabileste-ti o prioritate. Vrei sa iti salvezi casnicia? Asta e cel mai important lucru pentru tine? Atunci fa tot ce poti pentru asta, fara sa te mai imparti in sapte parti. Dar fa-o cinstit, fara sa visezi la altcineva. Fa-o din suflet.

r_ocsy spune:

Am parcurs cu rabdare povestea ta, am citit-o cu atentie si mie una mi s-a ridicat parul de pe mine; dintr-o data primisem toate raspunsurile intrebarilor mele ... intrebarile din partea cealalta a baricadei. Povestea voastra ( tu si el )seamana cu a "noastra" ( eu si obsedatul ), rolurile sunt inversate ... tu cea obsedata, eu cea disperata ca nu mai scap de el.
Obsesia lui "x" fata de mine a inceput acum 7 ani. Dupa cateva intalniri mi-am dat seama ca nu e ceea ce caut; din pacate pentru el eram cea mai tare,cea mai frumoasa, cea mai desteapta etc. M-a asezat pe un piedestal pe care nici in ziua de astazi nu m-a coborat.
Am incercat sa ii explic ca nu suntem compatibili ( nu a mers ), m-am zugravit in nuante deloc placute ( nimic ), i-am spus ca am pe altcineva desi nu aveam ( la enervat mai tare ), i-am zis ca beau de sting ( radeti , dar nu mai stiam ce sa ii spun ca sa isi schimbe parerea despre mine ), l-am jicnit cum nu credeam ca sunt in stare si nu credeam ca este cineva in stare sa suporte, i-am calcat si terfelit demnitatea de n ori ... rezultatul NIMIC , eu eram in continuare cea mai tare !
A aflat de prietenul meu ( actualul sot ), in mintea lui nebuna sotul meu este cel pentru care l-am parasit; degeaba i-am explicat ca nu este asa. Mi-a terorizat o prietena comuna pentru informatii despre mine pana cand tipa i-a trantit usa in nas.
Mi-a trimis mesaje peste mesaje, flori, fructe, dulciuri ... care mereu ajungeau la gunoi sau la oameni sarmani.
M-am casatorit, banuiesc ca a trecut si el prin aceleasi stari ca si tine. Aveam aceeasi religie si apartineam aceleasi parohii; m-a cuprins disperarea si am apelat la preotul nostru, l-am rugat sa aiba o discutie cu el; nu stiu ce i-a zis sau nu parintele, incepand de atunci mi-a mai trimis un singur mesaj.
Se facuse liniste, am crezut ca am scapat. Mai primeam beep-uri noaptea dar nu mi-a trecut prin cap ca ar putea fi el ... pana acum o luna ... cand tot pe o retea de socializare m-a gasit si a reinceput distractia. Atunci mi-am dat seama ca este in continuare obsedat de persoana mea, imaginativa ... imi facusem cont doar de 2 saptamani si pe noul nume si m-a gasit ... deci ... ma cauta ! Mi-am blocat contul nu inainte de ai trimite un mesaj prin care sa il aduc cu picioarele pe pamant , desi sunt sigura ca l-am scris degeaba. Imi pare foarte bine ca sotul meu este din alt oras si nu mai exista riscul de a ma intalni cu el pe strada ... desi asta nu ofera multa siguranta. Imagineaza-ti cum e sa iesi pe strada si sa te mai uiti din cand in cand peste umar ca sa te asiguri ca nu e nimeni in urma ta !
Nu-l suport, daca ma mai deranjeaza inca o data sunt glont la politie!
Ti-am scris toate astea ca sa vezi si cealalta parte a baricadei. Te evita ... de ce oare ? Pentru obsesia ta, care trebuie sa iti spun ca nu este deloc sanatoasa, eu iti recomand o consiliere psihologica. Am o prietena psiholoaga la care i-am povestit despre el si mi-a raspuns ca este posibil sa nu ii treaca niciodata ( eu speram sa se obsedeze de altcineva ), ca poate sa aiba relatii/casatorii si in perioada asta sa fie mai linistit, dar in momentul in care au probleme de cuplu sa revina din nou la mine ... la dragostea lui neimplinita ! Tot ea mi-a zis ca sa ma bucur ca prin mesajele pe care mi le trimite el se descarca si nu devine periculos. Sa innebunesc nu alta ! Nu simt fata de el decat dispret, eu nu pot sa inteleg starea asta a voastra.
Sfatul meu ? Nu te mai gandi la el, bucura-te de familia ta, transfera toata dragostea si atentia copiilor tai , sper sa reusesti.
Gandeste-te ca tu si el nu veti fi niciodata impreuna, el fuge de tine si nebunia ta. Scoteti-l din minte si fii fericita ! Iti spun eu ... nu merita sa te zbati, sa suferi, sa te gandesti la trecut; viitorul conteaza ! Nici el , nici eu nu meritam atata iubire, suntem oameni si noi, nu suntem perfecti ! Crezi ca daca ati fi fost impreuna totul ar fi fost roz si nu ar fi fost necazuti si certuri in paradis ??? Ar fi fost ca orice alta relatie normala ... si atunci pentru ce atata chin ??? Pe mine una nimic nu m-ar bucura mai tare decat sa il stiu fericit, scapat de obsesia lui si eu de el !
Iti doresc succes !


R_ocsy , mami de Ana Sofia ( 19.05.2010 )

"Copilul trebuie primit cu respect, crescut cu iubire si apoi lasat in libertate deplina."