M-am hotarat.............adoptie(72)
Raspunsuri - Pagina 19
marumiha spune:
analias
-Ce frumos ai povestit ,cred ca sinteti niste parinti deosebiti .Ma bucur sa aud ca in viata multor copii adoptati totul se schimba in bine ,din pacate sint cunoscute mai putin cazurile pozitive. Deseori se aude si se dau ex.de cazuri negative , pt.multi ,raspunsul este unul singur ....acel copil e asa pt.ca e adoptat.
Noi am vazut un singur copil care este al nostru ,care ne umple zilele de fericire ,veselie si bucurie.Din fericire a decurs totul bine de parca l-am fi lasat cu bunicii si a trebuit numai sa mergem sa-l aducem acasa dupa ce am aranjat totul acasa sau dupa o perioada in care a trebuit sa stam departe.Sint sigura ca daca l-as fi facut eu nu era asa de bun ,linistit, afectuos. Nu exista zi in care sa nu ne spuna ca ne iubeste mult,mult de tot.Eu le multumesc mereu celor de la directia de adoptii pt.felul cum au reusit sa ne fac profilul psihologic ,sa fim compatibili si sa se creeze in asa putin timp aceasta legatura puternica intre mine si Marco (pt.ca eu l-am adoptat singura) pina a venit si tati.De aceea cred ca singele ,rasa si distanta nu sint o problema atita timp cind destinul iti indreapta pasii intr-o directie precisa in care copilul tau te asteapta cu bratele deschise si-ti spune mami dupa citeva intilniri.
Sper ca aceste traiti emotionante sa le aveti cit mai repede si voi fetele care va pregatiti documentele pt.a deveni mamici cu acte in regula.Succes!
Mami di Marco
Poze
asi spune:
Iepumic eu imi permit sa te contrazic.Adaptarea depinde de foarte multi factori dar cel mai important este caracterul copilului.Munca parintilor este de fapt iubire si dorinta ca puiul tau sa se simta bine si tu sa ajungi la acea implinire de care vorbeste orice parinte.
Maria mea e o fire mai introvertita si adaptarea ei la noua familie a durat mai mult ,desi era foarte mica ,avea 1 an jumate cand am adus-o acasa.Teoretic ar fi trebuit sa simta foarte putin schimbarea si in scurt timp sa se adapteze.Ei bine nu a fost asa ,adaptarea ei a mers incet si cu un efort suplimentar din partea nostra , mai ales ca trebuia sa tinem cont si de Razvan.
Nu e o regula ca un copil mai mic (si aici nu ma refer la sugari)sa se adapteze repede si unul mai mare mai greu (adica cu mai mult efort atat din partea lui cat si a parintilor).
Ideea e ca atunci cand mergeti sa vedeti un copil "anulati-va" pe cat posibil prejudecatile si lasati sufletul sa aleaga.
Si inca ceva ...nu-i intotdeauna usor si nu ai parte numai de momente minunate atunci cand esti parinte, daaar ai sufletul plin de iubire si asta te ajuta sa mergi mai departe.Iubirea asta e ciudata , creste in fiecare zi.
Ei sunt norocul meu : Razvan si Maria
Cand Dumnezeu iti inchide o usa , intotdeauna iti deschide o fereastra.
analias spune:
iepumic, fireste ca nu s-a intamplat o minune peste noapte. Dar fie-mea si-ar dori uneori sa fie asa: sa invete totul intr-o clipa, sa citeasca toata biblioteca azi, pentru ca maine sa aiba timp sa citeasca o a doua biblioteca, sa picteze azi toate desenele pe care le are in minte, ca maine iar are multe idei si nu apuca sa faca tot etc.
Ca un exemplu: fetita nu manca decat: 4 oua cu o jumatate de franzela la micul dejun, la pranz doar cartofi (de preferat prajiti) sau iahnie de fasole cu multa paine, iar seara o cana de lapte tot cu multa paine (plus muuuulte dulciuri peste zi). Si pentru ca 'regimul alimentar' sa fie 'complet' era lesinata dupa McDonald's si ar fi mancat oricand si oricat! Prima oara cand a gustat supa de rosii a zis: aoleo, ce acrrrrra e!!!! Dar fuseseram avertizati de doctorita noastra ca se poate intampla asa. Acum mananca absolut orice, cu mare placere - in afara de rosii crude din magazin (ii plac doar cele care cresc in curtea noastra, pe vreo 7 centimetri patrati 
) si varza gatita. Sigur ca nu am convins-o intr-o saptamana sa incerce si alimente pe care nu le cunostea sau nu ii pleaceau inainte. Schimbarea a fost treptata, pas cu pas. A functionat si placerea ei de a ne imita pe noi, si curiozitatea de a incerca experiente noi, dar si increderea in noi. Si cred ca asta a fost extrem de important.
Din fericire eu lucrez de acasa si am putut petrece foarte mult timp cu ea. Tot din fericire am avut si foarte multe persoane (familie, prieteni, vecini, colegi, colaboratori) care s-au bucurat pentru noi si ne-au fost alaturi si de care fetita s-a atasat mult. Din pacate am trait si experienta neplacuta ca prietena mea cea mai veche sa ma informeze in ziua cand am adus fetita acasa ca ea crede ca e mai bine sa nu ne mai intersectam, pentru ca nu 'prea are incredere in actele de caritate'. Fara comentarii ... i-am respectat opinia. O alta prietena, stabilita in strainatate, si-a facut insa concediul in mod SPECIAL in Romania cu fetita ei (putin mai mica decat a mea) si fetele se iubesc acum tare de tot si au planificat ele pentru noi si urmatorul concediu - tot impreuna, fireste 
Bineinteles ca nici atentia, nici puterea de concentrare, nici interesul pentru studiu, nici manierele nu au aparut peste noapte. La inceput se foia asa de mult in banca (sau acasa, la masa), incat pleca cu banca de pe loc si educatoarea ii tot reaseza pupitrul. A avut insa norocul sa dea peste o educatoare care a indragit-o din prima clipa si sentimentul a fost reciproc. Acum nu mai exista problemele acestea, dar si aici am investit timp si imaginatie.
Nu spun ca e usor sa adopti un copil mai maricel (peste 3 ani sa zicem). Dar nici nu as zice ca noi, familia, am prestat un volum de munca imens. Stiu o familie care a adoptat un baietel in clasa a IIa si evoluatia lui a fost realmente spectaculoasa (acum se apropie de finalul liceului). Pe de alta parte am prieteni care au tras mult de tot cu sanatatea (timp petrecut in spitale, emotii, bani etc), cu comportamentul sau situatia scolara a copiilor naturali.
Cred in continuare ca este esentiala legatura creata la inceput. Si bineinteles personalitatea copilului. Daca se intampla sa nu fie compatibila personalitatea lui cu firea parintilor ... nu cred ca mai conteaza daca prima intalnire a fost la 6 luni sau la 5 ani. Poate gresesc totusi.
Mi-ar placea sa aud si de la alte mamici de copilasi mai maricei, scolarei cum evolueaza si cum gestioneaza situatiile mai dificile.
O dupa amiaza frumoasa tuturor, alaturi de prichindei!
erato spune:
Dacris, multumesc pt compliment, desi nu m-as caracteriza chiar intr-o luptatoare, dar cand imi doresc ceva cu ardoare stiu sa lupt.
Analias, frumoasa poveste
se vede cat de mult iti iubesti fetita si cat de mandra esti de ea. Chiar e un copil deosebit. Astfel de povesti si experiente de viata sunt ca un balsam pt sufletul meu.
iepumic spune:
asi, nu mi se pare ca ce ai scris tu e o contradictie la ce am scris eu, din contra, e mai degraba o completare binevenita, bazata pe experienta. Nu prea inteleg insa, la ce prejudecati te-ai referit.
analias, multumesc de raspuns, e foarte edificator pentru mine. Problema mea nu e neaparat varsta copilului...eu voiam doar sa imi gasesc la raspunduri la cum, in mod practic, as putea face fata unei situatii in care as adopta un copil mai mare de 2 ani. Si nu ma refer la disponibilitatea emotionala, ci la disponibilitatea financiara si cea de timp care nu prea se pot impaca...cel putin in cazul meu. Nu vad cum as putea sta acasa suficient de mult timp ca sa fiu alaturi de copil si sa avem si venituri decente. Varianta lucratului de acasa ar fi ideala insa nu stiu sigur ca as reusi sa negociez cu cei de la birou chestia asta. Dar, cum a zis erato, cand iti doresti ceva foarte mult, lupti pentru acel lucru, asta insemnand si sa gasesti solutii la probleme, aparent, fara rezolvare. Cand povestesti de fetita ta, parca ma vad pe mine...de cand ma stiu. Niciodata nu am suficient timp ca sa absorb toata informatia pe care mi-as dori sa o absorb si sa fac toate acele lucruri pe care mi-as dori sa le fac...uneori cred ca vreau prea multe si ar trebui sa ma restrang...dar pana acum nu am reusit.
Noi cu dosarul mai avem de asteptat. Sotul a depus actele pentru schimbarea buletinului si acesta e gata abia peste 3 saptamani. Deci cred ca vom reusi sa depunem dosarul abia in ultima saptamana din aprilie. Trebuie sa ma tin in frau, ca tot ma impinge nerabdarea de la spate. Dar ma bucur ca atunci cand il vom depune va fi totul in regula si nu vor mai exista motive de intarziere, cel putin pana la primirea atestatului. Noua nu ne-a zis nimeni nimic pana acum de cursurile acelea. Stiu ca ar trebui sa se faca din ce am citit pe aici dar pana acum nu ne-a informat nimeni de nimic in privinta asta.
simo_75 spune:
iepumic- in bucuresti in general nu prea se fac acele cursuri.Depinde de sector.Noi nu am facut si nici nu ne-a spus nimeni de ele.
Eu mi-am scos singura de pe internet documentatie despre adoptie insa sincer? practica ne invata.
asi spune:
Iepumic cu totii avem si plecam la acest drum cu prejudecati mai mari sau mai mici.Nu m-am referit la tine in special ci la noi, parintii adoptatori. Prejudecatile la care ma refeream sunt legate de varsta , etnie , zona geografica, trecutul, sexul, etc al copilului.
Cu alte cuvinte atunci cand pornesti pe drumul adoptiei e bine sa-ti impui cat mai putine limite si asteptari atat de la copil cat si de la tine.
Ca sa fiu mai explicita eu mi-am dorit primul copil sa fie fetita si am refuzat sa vad dosarul lui Razvan de cateva ori pe motiv ca nu "corespundea".Din intamplare l-am intalnit si atunci mi-am dat seama ca el e copilul meu indiferent de prejudecatile mele.Sunt multe mamici care au vrut copii mici (0-1 sau 2 ani) dar puiul lor e mai maricel si nici nu-si inchipuie sa fie altfel , sau nu vroiau copil de etnie roma dar cand l-au vazut pe puiul lor nu a mai contat nimic.
Adoptia e un lucru care se face cu sufletul si tine putin de partea rationala a lucrurilor de aia e bine sa pleci cu sufletul deschis.
Ei sunt norocul meu : Razvan si Maria
Cand Dumnezeu iti inchide o usa , intotdeauna iti deschide o fereastra.
erato spune:
Crad ca toate viitoarele mamici ne facem griji cum vom reusi sa stam cat mai mult cu copilul nostru, pt ca nu ne permitem sa renuntam la job ca sa stam cu copilul. Eu, de cele mai multe ori, nici acum nu am timp sa fac tot ce mi-as dori. Sunt sigura ca atunci cand voi avea copilul imi voi schimba prioritatile, el/ea va fi prima mea prioritate si totusi trebuie sa vad cum imi reorganizez timpul. Dar cred ca asta e problema tuturor mamicilor, numai ca noi nu prea avem sansa sa profitam de cei 2 ani de CIC
, pt ca marea majoritate a copilasilor au peste 2 ani.
MYH spune:
Erato, ai reusit sa aduni toate actele? Le-ai depus?
iepumic spune:
Nu stiu de ce nu mi-a aparut mesajul anterior. L-am sters ca sa nu ocupe pagina degeaba.
@Simo: inseamna ca la noi nu o sa se faca sau se vor face mai tarziu. Probabil nu sunt obligatorii. Stiti voi: cursuri = fonduri si in Romanica de azi, fonduri = zero.
@asi: da, sfatul tau e foarte bun. Este primul sfat pe care l-am primit, din mai multe directii, si incercam sa tinem cont de el cat de mult se poate. De fapt de-aia am si pus intrebarile acelea lui analias, ma tot gandeam cum m-as descurca daca copilul meu va fi mai mare de 2 ani. Noi nu avem preferinte cu privire la sexul copilului iar in privinta varstei...cine stie ce copil ne-o pica cu tronc??? N-ai de unde sa stii ce-ti rezerva viata.