Dumnezeu iti raspunde cand te increzi in El

A trecut aproape un an.

De la un eveniment care mi-a marcat existenta.

Un an pe care l-am trait la intensitate maxima, secunda de secunda.

Acest lucru nu s-a intamplat pentru ca am redevenit proaspata mamica; desi acesta este subiectul principal al “compunerii” de fata. Ci pentru ca m-am incumetat sa MAI fac un copil, chiar daca trecusem prin evenimente foarte dure legate de maternitate.

Dati-mi voie sa ma fac inteleasa: in toamna lui 1999 am pierdut o sarcina la aprox 6 luni. Ma internasem la Spitalul Universitar din Bucuresti pentru a primi asistenta (eventual niste perfuzii cu litice) si am sfarsit prin a mi se face operatie cezariana, la miezul noptii, de catre o dr rezidenta care era de garda. Tin minte ca imi tremura tot corpul (la modul ca intrasem intr-o stare de frisoane teribila), toata lumea in jurul meu era alarmata, dr care imi acorda ingrijiri era palita de emotie si teama. Mi-am dat seama ca nu e de gluma si ca s-ar putea sa nu pierd doar copilul…. Desi eram semi- constienta, motiv pentru care nu pot sa spun foarte clar ce simteam sau ce imi trecea prin cap in acele momente, incercam din rasputeri si vag reuseam sa raman in contact cu ceea ce auzeam si vedeam. Mi-era frig si ma agatam de mana unui medic de culoare – singurul care empatiza cu starea mea ce se inrautatea foarte repede. Cam atat a fost ; ca apoi m-am trezit la reanimare; sotul meu plangea tare, tare iar eu nu intelegeam de ce? Imi repetam in gand continuu “oare de ce plange, doar n-am murit??” au trecut apoi doua zile in care cautam dar niciun moment nu gaseam ceva neplacut in toata povestea asta (se intelege ca anestezia si probabil frica de moarte care mai trecuse imi paralizasera atat de tare perceptiile ca uitasem complet de… copil). Dar si cand mi-a fost dat sa imi amintesc…. nu va pot povesti (pentru ca nu i-am innumarat) in cati pereti mi-am lovit capul. Am suferit o pierdere foarte mare la momentul respectiv. Au trecut saptamani in care nu imi reveneam nicicum. Toata familia era langa mine, incercand sa ma aduca la o linie de plutire. Chestia era ca eu nu eram langa mine. Plangeam si ma chinuiam noapte si zi.

———————————————-

Incet-incet, trecand anii, praful s-a mai asezat peste aceste amintiri, durerea sfasietoare s-a mai calmat… iar eu ma pusesem pe picioare si la propriu si la figurat. Lucram intr-un mediu de dorit pentru multi, aveam timp si pentru a cheltui banii castigati, de plimbari si chefuri nu duceam lipsa asa ca….. nu imi explic de ce intr-o zi, tocmai dupa ce vazusem un film cu copii, m-am pomenit in genunchi rugandu-ma, plangand si cu voce tare, tare implorand Divinitatea: “da-mi si mie un copil”. M-am ridicat oarecum linistita si rusinata de aceasta iesire (daca m-a auzit cineva?!, ma gandeam). In acea luna, ianuarie 2005, am ramas insarcinata IAR. Familia era iarasi acolo, cu sfaturi si idei – toate impotriva. Dar in sufletul meu simteam ca mai e Cineva. Cineva care mi-a ascultat rugaciunea, desi de felul meu nu ma prea ma rugam decat poate o data la cateva luni (si atunci cand imi aduceam aminte). Am trait 9 luni de poveste. Ceilalti, 9 luni de cosmar. A fost o sarcina usoara, ma simteam frumoasa si invingatoare. Ba chiar ma mandream ca voi fi si eu mamica. La momentul 3-D - cand dr ne-a anuntat ca avem un baiat – sotul nu putea sa-si creada urechilor. Eram in al noualea cer. Cum, dupa o asa pierdere, in doar cativa ani, sa primim un asa dar???!!!!!. De unde vine atata bucurie? Nu putea sa incapa in intreaga mea fiinta asemenea vesti. Vom avea un baiaaaaaaaaaaaaaaaaaaat!!!!!!!!! Mai aveam o cezariana, asa ca am facut-o pe a doua. A fost ok (cu mici exceptii: anemie dupa, imperativ de la dr: “SA NU MAI faceti copii ca a treia cezariana……si nici un chiuretaj nu se mai poate face ”), am adus pruncul acasa si am inceput povestea. Tin minte ca zi de zi de zi de zi gandul meu zbura spre Marele Creator (auzisem eu ca “El zice si se face, El porunceste si ce porunceste ia fiinta” dar asta… in carti…. in teorie… nu IN VIATA MEA).

Au mai trecut trei ani. Fix trei si am “gresit-o” iar. Cu toate metodele de prevenire a unei sarcini (unele chiar penibile) la care am apelat, s-a intamplat sa raman iar insarcinata. Totul se sfarsise. Adica, atat ne-a fost bucuria? Ce va fi de acum inainte? Va ramane copilul fara mama si …. Frica. Panica. Nu… poate nu sunt doua dungi roz… sa mai fac un test…. Si toate au fost pozitive. Mi-am dorit mult sa pierd aceasta sarcina in primele zile dupa ce am aflat de existenta ei. Ma temeam cu adevarat pentru viata mea. Desi evoluasem in relatia cu Dumnezeul care imi daduse primul fiu, parca pe al doilea nu indrazneam sa il …. Parca nu il doream… Pentru ca puteam sa mor… asa se exprimase doctorul… si am mers la doctor. Pe drum m-am rugat ca Dumnezeu sa imi dea un raspuns in discutia cu doctorul (care imi aratase clar data trecuta ce e de facut). Am intrat. Eram cu sotul. I-am spus “vinovata” ca sunt insarcinata. “Asa, si? Care e problema?” ma gandeam ca nu ma mai cunoaste, deh nu prea il vizitasem in ultimul timp… “stiu, doamna, cine sunteti…. Au trecut trei ani… oooo mai faceti un copil!”. Nu, asa ceva nu ma asteptam sa aud. Ce? s-a schimbat dr meu intre timp; parca nu mai acorda aceeasi atentie sanatatii… si vietii in cele din urma. –“Oare nu ma supun unui risc prea mare?” incercam eu sa fortez nota (credeam din tot sufletul ca raspunsul dr inseamna pentru mine raspunsul cerului). –“doamna, nu sunt profet, dar aveti toate sansele sa tineti cu bine aceasta (a treia cezariana) sarcina”. Pentru mine era de-ajuns. Pentru sotul meu insa, nu. L-a rugat pe dr sa programam chiuretajul. “acu-i acu” ma gandeam. Ce-o sa fac? Ce-o sa zic? Cum ma va ajuta Dumnezeu sa sustin prima propunere a dr, care de fapt ma aranja si pe mine de-acum… – “imi pare rau”, zise dr, “ eu nu mai fac chiuretaje, va pot pune in legatura cu un doctor tanar….” Am ramas muta. Dumnezeu imi vorbea in continuare. Nu mai puteam spune un cuvant, nici nu mai puteam respira de emotie. Asadar, toate vorbele spuse de doctor mi-au fost adresate direct de Domnul meu. Ma iubeste mult, m-a salvat mereu si acum vrea sa imi mai dea un dar. Eram naucita si nu am mai putut spune nimic despre asta, multa vreme. Simteam ca vreau sa tin totul pentru mine, sa analizez inca si inca o data fiecare gest/fraza/nuanta a tuturor celor implicati. Au trecut cateva zile. Se apropia data la care sotul meu programase chiuretajul. Nemaispunandu-i nimic, el credea ca asa se va intampla, eu in continuare taceam. Gaseam ca mi-e imposibil un lucru: sa-i spun ca voi actiona si de data asta prin credinta. In ochii lui, lucrul asta era o sinucidere. IMI AMINTESC INSA FOARTE, FOARTE BINE CA ERAM IN MASINA IMPREUNA CU FIUL NOSTRU CEL MARE CAND SOTUL A RUPT TACEREA: “ DACA NU ESTI HOTARATA IN PRIVINTA CHIURETAJULUI….. PAREREA MEA E SA FACI CUM CREZI… NU INTERVIN IN LOCUL TAU… E DECIZIA TA….” Wow wow wow a cata oara mi se arata ca daca merg pe mana Celui Puternic TOTUL e posibil. Am simtit o mare bucurie si usurare. Sa nu ma intelegeti gresit, credinta mea nu era una puternica, nu stiam in ce ma bag (desi aveam experienta nasterii precedente), nu eram convinsa ca voi supravietui dar un lucru ma bucura pana in adancul sufletului: voi face asa cum Domnul Bun doreste. I-am cerut un copil candva, cand imi ardea buza dupa a fi si eu mama. Cum as putea acum, cand El s-a hotarat sa-mi daruiasca un al doilea, eu sa-l refuz pe motiv ca…. ce?…. oare puterea Lui a scazut de 3 ani incoace? Oare nu poate El sa ma tina in palma Sa, sub aripa Sa ocrotitoare? Nu mi-a fost usor!!! Dar am facut voia LUI!!! Zilnic ma coplesea frica si tot zilnic ma rugam si-I simteam prezenta. Am nascut un baiat pe 4 iulie 2009, ziua in care am simtit cel mai mult ca sunt parte din gingasa iubire a Creatorului meu. Dr a avut doar un cuvant de exclamat sotului (care 9 luni de zile a experimentat cea mai nepotrivita stare pentru un sot de gravida “nebuna”): EXCELENT!. Excelent? Si probleme acolo… uterul nu e subtiat… nu o pateste…. ??? CAND M-AM TREZIT I-AM SPUS CEEA CE LE-AM SPUS TUTUROR SI VA SPUN SI VOUA ACUM: STIU IN CINE AM CREZUT!!!!
Copilasul a avut ceva problem cu sanatatea. Timp de 11 luni a suferit de reflux gastro-esofagian (o boala ce cauzeaza mari probleme copilului care poate aspira laptic in trahee si mamei care trebuie sa-i acorde atentie 24 ore/24)…. s-a inrautatit situatia financiara ca peste tot etc etc dar acum EMANUEL e bine, asta e cel mai important lucru. Ne descurcam mai usor cand suntem toti sanatosi….

LA MULTI ANI, EMI! SA NE TRAIESTI!

mama



http://jurnaldegiulesti.blogspot.ro

alexalorena spune:

Emotionant!!!!
Pacat ca, de multe ori uitam sa ne incredem in Dumnezeu...Ajungem sa cerem ajutorul Lui doar in momente de disperare, cand simtim ca nu mai avem solutii...., ca nu mai avem forta sa luptam.
LA MULTI ANI,EMANUEL! Ce nume frumos - "Dumnezeu este cu noi"!!!!

mama42 spune:

Multumim din suflet, si mare dreptate ai! "Dumnezeu este cu noi" in orice moment al existentei noastre.



http://jurnaldegiulesti.blogspot.ro

ionella3003 spune:

Emotionanta poveste de viata! Si asa este, Domnul drag ne raspunde la rugaciunile bune intotdeauna, doar sa avem noi ochii deschisi sa vedem aceasta...

La multi ani, Emanuel, sa fii lumina si bucurie pentru mamica ta, pentru familia ta, intotdeauna ca si acum!



Ionela si Alex (DN 21.09.2004)
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=69542" target="_blank">Cu drag, MAMA

Spune-mi ceva frumos... din dragoste!...

mama42 spune:

Sa fiti sanatosi si voi, Ionella!
Multumim frumos pentru urari!

Cand aveti timp, va asteptam si pe http://jurnaldegiulesti.blogspot.ro

ionella3003 spune:

Foarte tare blogul vostru... Suntem si noi prin vecini, la 2 pasi

Ionela si Alex (DN 21.09.2004)
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=69542" target="_blank">Cu drag, MAMA

Spune-mi ceva frumos... din dragoste!...

mama42 spune:

wow! asta da veste buna!!!
pai sa ne cunoastem mai bine! intra si tu la rubrica de mamici si lasa-ti "amprenta" link: http://jurnaldegiulesti.blogspot.ro/2010/06/20/esti-mamica-intra-sa-povestim/

RGE spune:

Pentru fiecare copil al lui Dumnezeu vine o zi cand Domnul i se arata ,i se descopera in toata maretia Sa.
Exista o zi sau o experienta in viata fiecaruia , cand ne este permis sa simtim ,sa vedem slava si maretia Domnului in viata noastra.
Odata ce esti partas la o astfel de experienta , n-o vei uita niciodata , si te va ajuta ,te va imbarbata ,te va motiva ,sa-L iubesti pe Domnul, si sa-i urmezi pana la capat.

mama42 spune:

Adevarat! Iar aceasta a fost momentul meu! Adica unul de referinta ca de cate ori ma incearca dezamagirea sau frica, stiu ca am "un inceput" si ma agat cu incredere de El.

Katya spune:

Draga mama 42,frumoasa povestea ta si frumoasa relatia ta cu Dumnezeu,sa-ti traiasca baietii si sa fiti sanatosi!

mama42 spune:

Multumim din suflet si va dorim din inima, la fel!