Depresia postnatala sau postpartum

Desi venirea pe lume a unui copil este un moment de bucurie pentru majoritatea femeilor, multe dintre ele nu sunt pregatite sa infrunte depresia de dupa nastere. Tristetea, teama, gandurile negre - sunt sentimente care par sa innoureze cerul fericirii de dupa nastere. Unele mame incearca aceste sentimente intr-o forma usoara numita "proasta dispozitie postpartum", care insa dispare in decurs de citeva zile. Altele insa, trec printr-o conditie mult mai serioasa numita "depresie postpartum". www.desprecopii.com/info.asp?id=47" target="_blank">Desprecopii.com va face cunoscut acest fenomen care este mult mai usor de infruntat daca este tratat cu seriozitate de catre ambii tineri parinti.

**************
Linkurile mele: Supereva.ro | Blogul meu | www.facebook.com/#!/desprecopiicom" target="_blank">DC pe Facebook

Deus spune:

am avut asa ceva si este urat...parca eram intr-o zona crepusculara, parca intrasem intr-un film pe care nu-l intelegeam. Eu nu mai eram eu...
Sotul mi-a fost de un real ajutor, a avut o rabdare de fier, sportul si plimbarile mi-au dat energie si pofta de viata, cartile mi-au deschis ochii, vitaminele mi-au intarit corpul, fetele de pe DC mi-au aratat ca nu sunt o "ciudata" si m-au ajutat mult fara sa stie...incet,incet, am iesit din zona cenusie

devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

hannen spune:

Eu sunt absolut ingrozita de aceasta boala parsiva ,depresia!
Am nascut 3 copii dar Slava Domnului ,nu m-am confruntat niciodata cu asa ceva,nici macar cu forma usoara de "proasta dispozitie postpartum".Abia acum realizez ca am fost norocoasa !

Citesc,ma impresioneaza foarte tare,chiar ma sperie,dar totusi nu pot intelege total ce se intimpla cu adevarat.Cum de poti ajunge din om ...neom!
Sper din suflet ca mamicile/femeile care se confrunta cu asa ceva sa aiba sansa de a fi ajutate si niciodata sa nu mai aflam de asemenea tragedii (ca cea care s-a petrecut si care ne-a facut sa ne ingrijoram si sa luam masuri).

************************************
Whatever happens don`t let go of my hand!

madyrizi spune:

si eu am trecut prin asa ceva dupa ce am nascut primul copil. ma uitam la el tare ciudat: il respingeam, nu vroiam sa-l vad sau sa-l ating, il lasam in patut si doar ma uitam la el. noroc ca sotul isi luase concediu de odihna in perioada aia ca sa stea cu baietelul lui adorat. m-a ajutat foarte mult, dar nu m-a inteles. am avut o perioada dificila si in casnicie atunci, cu certuri, lacrimi multe si respingeri. totul a durat vreo 2 luni, interminabile pt. mine. sotul meu a stat atunci acasa si din motive medicale (cam vreo 6 luni) si asta ne-a afectat si mai mult, mai ales pe mine. vroiam sa fiu singura, dar plangeam ca ma lasa in casa si sunt intre patru pereti. vroiam sa nu-mi vorbeasca, dar gandeam ca nu ma mai iubeste ca nu discuta nimic cu mine. vroiam sa ies afara fara copil, dar ma gandeam tot timpul la el si nu puteam sa stau mai mult de 2-3 minute afara.
e greu, e cumplit si daca nu te intelege cel de langa tine, e groaznic. si acum imi vine sa plang cand ma gandesc ce perioada dificila am avut.
doamne ajuta ca la al doilea copil m-am simtit fericita din prima clipa si nu am mai experimentat asa ceva.


Mami de www.pregnancy-duedate.com/tickers/z7m2069icppvwhff.png" target="_blank">Mihai siwww.pregnancy-duedate.com/tickers/3n5z7sh3szzc8t5z.png" target="_blank">Alex
AlexsiMihai
AlexsiMihai
www.andreibabyfashion.shopmania.biz

ralucis spune:

Si eu mi-am dat seama, mai tarziu decat ar fi trebuit, ca am avut si eu o forma de depresie post-partum, care nu s-a vindecat in totalitate. Poate nu vi se va parea depresie deloc, ci mofturi, dar eu m-am simtit tare, dar tare nasol o buna perioada de vreme si cred ca doar asta a fost.
Nasterea celui de-al doilea copil a coincis cu mutarea intr-o zona cu acces greu la transport in comun, de unde si acum e destul de dificil de iesit, daca n-ai masina. Noi avem, dar o ia sotul la munca si efectiv eram dependenta de el, ceea ce nu a fost deloc placut. Au fost perioade in care nu ieseam decat in curtea casei si atat, chiar si 2 saptamani intregi cateodata, nu puteam sa merg nicaieri singura ca nu aveam cu cine lasa copiii, erau perioade cand nu il vedeam nici pe sot 3-4-5 zile la rand, pleca in interes de serviciu, iar eu il invidiam in zilele alea ca era liber si facea ce vroia. Cand auzeam vreo prietena ca si-a dus copiii la tara la parinti sau ii duce la cresa ma gandeam ca eu sunt condamnata sa nu mai pot face nimic niciodata pentru ca trebuie sa stau numai cu copiii. Aveam senzatia ca sunt la inchisoare, ca sunt un fel de detinut. Si nu mai vedeam nici progresele copiilor, faptul ca cresteau, adica ma bucuram pentru dezvoltarea si inteligenta, frumusetea si candoarea lor, dar mi se parea ca vor ramane mici o viata si eu voi fi in acelasi stadiu.
Va spun sincer ca prima data cand am reusit sa merg singura pana in centru mi-au dat lacrimile in autobuz, nu mai mersesem cu ratb-ul de vreo 3 ani, in conditiile in care am fost o femeie activa care s-a dus cu ratb-ul la birou pana cu 3 saptamani inainte de a naste.
Dupa care am avut o perioada mai sumbra in care ma obseda trecerea anilor si faptul ca toti de langa mine vor muri, daca vedeam poze mai vechi cu cei dragi ma bufnea plansul gandindu-ma la cum au trecut anii si ce putin mai au pana or sa imbatraneasca si or sa se duca Si mi se parea ca eu nu mai am nimic de facut, daca am facut si copiii, casa am, parca asteptam sa ma imbolnavesc de ceva si sa ma anunte un dr ca mai am x luni de trait. A fost ciudat ca mi-am descoperit un fel de punga de puroi in relief in gat, vizibila cu ochiul liber, si eram sigura ca e ceva foarte grav si gata, o sa mor. Am fost la dr, nu era nmic grav, s-a rezolvat, si tin minte ca dupa ce am iesit din cabinet am avut cam pentru o zi sentimentul ca totul s-a sters cu buretele si ca sunt cu mintea fresh ca inainte, dar dupa am revenit la starea anterioara.
Pot spune ca totusi nimeni din familie n-a observat depresia si/sau n-a inteles. Conditia mea de atunci n-a ridicat semne de intrebare, desi eu spuneam ca nu mai suport sa stau inchisa in casa, ca vreau sa ies, sa plec, urlam, efectiv, dar cei din jur nu pareau sa inteleaga de ce sunt nemultumita, ca vorba aia, aveam de toate. Am avut momente in care ma gandeam sa iau copiii si sa plec undeva, oriunde, unde sa pot sa merg zilnic printre oameni, sa vorbesc zilnic cu oameni. Mai multe persoane din familie mi-au zis cu sinceritate ca, netrecand prin situatia mea, eu trebuia sa spun daca vroiam sa merg la un film, sa ma tund sau sa ies singura in oras, ca ei n-aveau de unde sa stie care sunt dorintele mele.
Daca ne intalneam cu prieteni, cunoscuti, mascam perfect si nimeni nu stia ca eu sunt vreun pic deprimata, dimpotriva, primeam laude ca ma descurc cu cei mici, cu treburile domestice si cu jobul, lucram de acasa.

Ce m-a ajutat: faptul ca lucram de acasa, cand dormeau copiii stateam lipita de calculator sa lucrez si mi se parea ca intru intr-o alta lume, si asta mi-a dat un sentiment ca pot contribui si eu la ceva, un sentiment de utilitate, pentru ca faptul ca aveam grija de copiii mei si ii iubeam nu mi se parea a fi un merit, ci o chestie inerenta, la fel ca si cu muncile casnice. Apoi m-am aplecat spre o pasiune a mea, am incercat sa aprofundez, am pus piciorul in prag si am zis gata, eu trebuie sa fac ceva cu mine ca innebunesc, m-am inscris la un curs, dupa care la un altul, nici nu am mai intrebat sotul sau mama daca pot sta cu copiii, i-am anuntat ca ma duc in zilele cutare de la ora cutare la curs si gata, acolo am cunoscut alti oameni, mi s-a ivit posibilitatea sa imi canalizez pasiunea intr-un fel catre un al doilea semi-job, ma simt mult mai increzatoare si mai puternica. In tot acest timp nu mi-am neglijat niciodata copiii, dimpotriva, dar ce regret este ca o data m-au surprins certandu-ma cu ai mei rau de tot, cand efectiv nu mai puteam rezista psihic, si sigur n-a fost o imagine prea placuta.


Ufff, cred ca daca nu era povestea cu MM nici nu ma apucam sa scormonesc atata...

ellinia spune:

Ralucis, sa stii ca eu ma regasec in ceea ce ai postat tu. Cand l-am nascut pe Stefan eram intr-un oras in care nu aveam pe nimeni, sotul era plecat pana seara tarziu, unde mai pui ca stateam si la patru, bloc fara lift si nu puteam iesi afara cu carutul. Cred ca e greu de inteles pentru cei din jur. Ei vad o tanara mamica care ar trebui sa se bucure de puiul ei insa nu e chiar asa. La mine a contribuit si esecul cu alaptarea, n-am putut alapta decat o luna. Daca aveam pe cineva langa mine care sa ma invete, sa ma ajute, poate ca alaptam si eu mai mult. Toata singuratatea asta mi-a accentuat depresia si m-a tinut vreo sase luni. Momentul decisiv a fost cel in care m-am mutat in alt oras, am inceput sa ies,am cunoscut alti oameni, totul s-a schimbat. Te feresti de ceilalti, te temi sa nu te considere ciudata. Acum, privind inapoi stiu ca ar fi trebuit sa spun ceva, sa ma manifest cumva.

Burtocika spune:

Cred ca si eu am avut o depresie post-partum, din fericire nu foarte grava. Tin minte ca dupa ce se nascuse fii-mea, chiauna de nesomn si de stres, vorbeam cu barbatu-meu si ii spuneam ca nici nu ma mira ca femeile fac depresia asta, pt ca practic viata ti se schimba la 180 grade dupa ce nasti ! Teoria si articolele de pe net si din carti te pregatesc chipurile pt ce va urma, dar pana nu traiesti pe pielea ta perioada asta, nu-ti dai seama ce inseamna !

Am trecut de la 2 persoane linistite, cu o viata calma si relaxata, cu un film in fiecare seara la DVD si cu vizite pe la prieteni in week-end, BRUSC, la 2 persoane care dormeau maxim o ora legata, care mancau pe apucate, cu randul, care nu mai stiau cand e zi si cand e noapte, iar cand sotul si-a terminat concediul, eu nici la baie nu ma puteam duce lnistita, ca imediat plangea copilul ! Toti imi spuneau ca asta nu va dura prea mult, dar treceau lunile greu ca anii si nu se mai termina ! Si acum, la 4 ani, copilul se mai trezeste noaptea, iar privarea de somn pe mine personal ma termina !

Am avut noroc ca am fost 2 in situatia asta si sotul m-a inteles perfect, aproape ca traia si el aceeasi depresie ! Altfel, daca s-ar fi asteptat sa ma comport ca o mama fericita si fara probleme, nu stiu ce m-as fi facut !

Cred ca de fapt asta a fost o cauza care e accentuat depresia: faptul ca TOATA LUMEA, fara exceptie, se asteapta sa fii super fericita ca ai un bebe, si sa treci peste toate durerile si neplacerile pe care acest lucru ti le produce ! Si, normal, daca nu te simti asa, incepi sa te invinuiesti ca nu esti o mama buna ! Plus ce citeam pe forum, la bebelusii de la Odisee, toate mamicile super-fericite, intr-o stare de beatitudine totala, fara probleme cu alaptatul sau cu somnul, toate ma faceau sa ma simt o mama denaturata si sa-mi fie rusine sa recunosc fata de altii ceea ce simteam. Repet, noroc cu sotul si cu sora mea, ca am putut vorbi deschis cu ei, fara teama ca ma vor judeca !
Pana la urma am realizat ca de fapt TOATE mamicile trec prin asa ceva, chiar si cele de la Odisee, doar ca foarte multe NU RECUNOSC asta, ori din teama de a nu fi intelese, ori incearca sa se convinga pe ele insele, ori pur si simplu iau lucrurile mai usor sau au noroc de bebelusi care dorm noaptea si mananca bine.

*****************************
www.avonromania.webs.com" target="_blank">... un ban in plus pe timp de criza ...
www.goblenpartner.webs.com" target="_blank">mai lucreaza cineva goblen?
www.dealemele.webs.com" target="_blank">carti de vanzare

Monnvas spune:

Un articol f bun - cuprinde o varietate de situatii!

Am trait aceasta depresie cam 6 saptamani. De cate ori citeam despre cauza emotionala eram debusolata - sotzul si familia mi-au fost aproape, m-au sprijinit constant. Am avut insa o stare fizica proasta dupa nastere - slabiciune, oboseala, frisoane (dupa masa de noapte tremuram ca piftia, abia reuseam sa dorm inca o ora pana dimineata), epiziotomie gigantica, urlam de durere si cand ma asezam pe colac. Dar cel mai tare m-au daramat dificultatile de alaptare, tocmai fiindca citisem mult despre importanta alaptatului. La prima vizita, pediatra a constatat ca piticul e deshidratat si mi-a cerut sa ii dau supliment... si uite-asa a degenerat totul. Nu eram in stare sa ii dau eu biberonul, mereu mama sau sotul se ocupa de asa ceva. In fiecare seara, dupa alaptat, in timp ce primea biberonul, eu plangeam ca disperata.

...a trecut totul intr-o dimineata cand m-am uitat la pitic si mi-am dat seama cat e de frumusel si de atunci am rarit-o cu plansul, n-am mai avut ganduri negre, desi o buna bucata de timp m-a urmarit ideea ca sunt o mama rea, ca nu-s in stare sa ingrijesc de copil, ca nu eram facuta pt rolul de mama... si alte asemenea aberatii.

Monica mami de CRISTIAN - "domnu' injiner"
(7.03.2009)

sunshine2009 spune:

Ma regasesc cate un pic in toate mesajele...asteptarile mele, asteptarile sotului, multimea de activitati inainte de nastere/ pauza totala de dupa, "numai" casa si bebe....Frisoane cateva saptamani..."inchisa" in casa din cauza iernii foarte lungi si a zapezii...un bebe plangacios...si o frica pentru orice care nu vrea sa dispara...plans...frustrare...lipsa de ajutor psihic si fizic...toti se ofera numai la dat sfaturi de 2 lei de genul " a meu n-a plans niciodata atata" "a meu a dormit de la o saptamana 12 ore noaptea" "a meu a mancat perfect la san de cand l-am pus, max 10 minute" " eu n-am avut niciodata blocaj de lapte sau rani"... fizic nu-i nici care sa-ti cumpere macar o sticla de apa, din contra, autoinvitatii la masa si nu numai o data....nici macar putina recunoastere pentru munca pe care o prestezi in noua ipostura nu ai, parca toti iti cauta nod in papura la modul in care incerci tu sa faci lucrurile pt bebe si pt tine sa fie bine...
...stai in fata unui bebe perfect si nu sti ce-i cu tine, nu te recunosti, nu te regasesti, ai in spate o nastere perfecta fara probleme dar totusi te simti "goala" si lipsita de rusine, dupa ce ai fost "livrata" pe un pat de nasteri si ti s-a luat orice urma de intimitate....
..nici macar bucurii marunte de genul a reintra in hainele frumoase de dinainte de sarcina nu o ai, cat despre freza sau machiaj...ce sunt alea, cand nu ajungi nici macar sa-ti faci dus sau sa mananci??? Iar la un moment dat te complaci in situatia in care esti, devine "normala", pui iara masca unui zambet pe fata, iesi lume, ..zambesti...

Burtocika, nu stiu daca chiar toate au asa ceva, la fel cum unele se simt rau in timpul sarcinii iar altele nu au dat afara vreodata, probabil ca nici starea asta nu se poate generaliza. Dar intr-adevar, sunt multe, sunt foarte multe care sufera si totusi nu zic nimica...poate de rusine, oricine are o depresie usoara este caracterizat automat ca si "nebun", poate chiar au zis, si nu o data dar nu a auzit nimeni sau nu a vrut nimeni sa auda strigatul lor de ajutor si din resemnare tac mai departe, poate ca nici nu stiu ca starea asta apare, poate ca nu au puterea sa se mai gandeasca si la asta...poate, poate, poate
amintiti-va numai de "scandalul" provocat acum cateva luni de un tatic englez care a indraznic sa afirme public mai multe lucruri, printre care incerca sa-si exprime sentimentele, sa explice ca de fapt nu a existat in cazul lor acea dragoste la prima vedere cu bebelusul...si fost caracterizat si el de cuvinta...
sunt curioasa cand vor aparea aici la subiect primele postari ca "nu suntem normale"...

_
Don't feed the trolls!

dianastef spune:

:) amuzant sunshine , ca esti curioasa daca zice cineva ca "nu sunteti normale". eu am 2 bebelasi si cu niciunul nu am avut asemenea stari, macar ca as avut motive, (nu eram in tara, trebuia sa ma descursc fara ajutotul mamei sau a prietenelor si eram si la facultate). uneori ma simteam epuizata dar scopul meu era sa nu ma las invinsa de nimic. nu zic ca in cazul altora nu se poate sa fie mai grav dar stiu ca se poate trece peste orice in viata asta. cu rabdare si bunavointa. si mai ales ca un bebe iti aduce din plin satisfactie de care ai nevoie. acum asteptam al treile bebica :)

oanap85 spune:

vreau si eu sa spun ca 80%din mamici au depresie postpartum deci asta nu inseamna ca esti nebun sau anormal e ceva normal ,spun asta pentru ca sa nu se sperie mamicile care trec prin asa ceva
la unele trec mai usor aceste stari la altele dureaza mai mult insa trebuie sa consulti un medic eventual un psiholog si NU ESTE O RUSINE
va spun din propria experienta ca am trecut prin asa ceva insa la mine a fost mai dificil eu faceam si atacuri de panica insa aceasta depresie a aprut cam la 4 luni dupa nastere murise soacra mea si o luna mai tarziu tatal meu si am inceput sa fac aceste atacuri de panica mi-am revenit foarte greu cu ajutorul medicamentelor si psihologului ,te simti foarte rau practic ti se pare totul obscur de aceea e foarte important sa -ti fie alaturi familia si prietenii.