Mamica norocoasa de baiat si fata

Povestea noastra este o poveste plina de dragoste nemarginita, bucurie si implinire, pe care sper sa o citeasca cu placere in special viitoarele mamici, ca sa le insenineze ziua. E o poveste pe care mi-am propus de ceva timp sa o scriu si sper sa va placa.

Eu si sotul meu ne cunoastem de o viata si ne iubim cred ca de tot atata timp . Nu exagerez cand spun asta.. ne-am cunoscut cand eu aveam 3 si el 4 ani, eram vecini intr-un camin de familisti. Chiar daca peste un an noi ne-am mutat, parintii au ramas prieteni si, uite asa, in anii care au urmat ne-am intalnit destul de des, ne-am jucat impreuna, am fost mereu apropiati. Am inceput sa ne intalnim cand eu aveam aproape 16 ani, el aproape 17. Eram la 300 km distanta unul de celalalt, deoarece eu faceam liceul in Piatra Neamt, el era la Chisinau. Ne scriam scrisori in fiecare saptamana , la inceput mai mult el ce-i drept, iar apoi si eu. Ne vedeam in vacante si eram cei mai fericiti din lume, ne doream sa nu se mai termine. Apoi el a dat la facultate la Bucuresti, si am inceput sa ne vedem mai des. Eram subiect de barfa , dar si de admiratie, deoarece aveam o relatie atat de frumoasa, in ciuda tuturor.
02.09.2000 a fost ziua nuntii noastre, o zi extraordinara si o nunta ca in povesti, protagonistii careia erau 2 copii, unul de 18 si unul de 19 ani. Multi au considerat ca suntem nebuni, dar noi am spus "da" cu convingere si in timp am demonstrat ca nu aveau dreptate sa se indoiasca de relatia noastra.

Primul nostru copil a venit pe lume intr-o frumoasa zi de vara, 26 iulie 2003. Sarcina, planificata cu grija, pt. ca eram studenta in anul 3 si vroiam sa continui studiile impreuna cu colegii mei, a fost atat de frumoasa incat as mai trece prin experienta asta de 100 de ori. Nu am avut niciun fel de probleme: analize perfecte, niste greturi usoare in primul trimestru, burtica crestea in fiecare zi si eu ma eram cea mai fericita si mandra graviduta ! M-am simtit iubita si rasfatata ca niciodata: sotul era f atent cu mine, la facultate eram in centrul atentiei desigur (cate burtici ati vazut sa se plimbe prin facultate, la cursuri, examene, ca si cum asa si trebuie ??). Spre norocul meu, anul 3 a fost f. usor, examenele nu mi-au dat batai de cap, desi aveam cam 12 examene pe sesiune, si uite asa am incheiat anul, a venit vacanta si eu am inceput sa astept cu nerabdare venirea pe lume a puiului meu. Am uitat sa va spun ca eram o graviduta ff activa, urcam scari si alergam dupa catel (un retriever jucaus) in luna a 8-a, ba chiar am mers si cu bicicleta in luna a 7-a parca. Asa ca la 35 de sapt. medicul mi-a spus ca am colul scurat si s-o las mai moale . La ecograf nu am intrebat ce e, pt. ca orice era binevenit, dar am stiut inca de la inceput ca va fi baietel. Am ales si numele: Vlad.
Desi locuiam in Sibiu pe atunci, alesesem sa nasc la Chisinau (soacra mea locuieste acolo si e ginecolog-obtetrician, deci aveam "pile" si astfel stateam fara griji in ceea ce priveste nasterea). Asadar, junsa in sapt. 38, imi fac bagajele si plec cu socrii cu masina la Chisinau. Sotul ramane acasa, ca e la serviciu, si urmeaza sa vina dupa ce se naste bebe.
O zi memorabila- ziua nasterii lui Vladut
26 iulie (38 sapt si 5 zile) Sambata dimineata, dupa o petrecere cu multa lume,mancare si bautura in ajun, ca facuse socrul meu 45 de ani, mergem cu toata gasca la gratar, la vila parintilor din suburbia Chisinaului. Ajungem acolo pe la 11, toata lumea vesela, se apuca de trebaluit. Pe la 12 mi se face un raaaaaaaaau , parca toate matele mi se intorc pe dos (nu scria in nicio carte de specialitate ca se poate intampla asa atunci cand se declanseaza travaliul). Eu, fuguta la mama soacra: ca mi-e rau, ca probabil nu mi-a picat bine ceva ce mancasem in ajun, ca vreau sa mergem acasa etc (asta pt. ca la vila unde eram nu prea erau conditii, nu tu wc normal, doar din ala in curte, nu tu apa calda ). Cred ca eram toata rosie si transpirata, ca ma treceau toate fierbintelile . La care soacra-mea sta, sta, se uita la mine, zambeste, si ma intreaba: facem un baiat azi? (uitasem sa va spun, stiam deja ca e baiat, pt. ca la ultima ecografie, facuta cu vreo 3 zile inainte, doctorita de la eco exclama la un moment dat: ce baietel frumos ai! na, ca s-a dus surpriza!). Ce-a urmat, e de domeniul SF si tare ar fi bine sa nasca toata lumea ca mine! Am ajuns acasa, eu am fost la baie si imediat am inceput sa ma simt mai bine. Intre timp mama soacra a chemat acasa o prietena, ginecolog obstetrician si ea, sa ma consulte. Stiti cum e, se zice ca rudele este bine sa nu fie si doctori atunci cand vine vorba de pacienti in familie. Totul bine si frumos, contractii usoare si destul de rare, dilatatie 2. Eu ca o floricica , ma duc sa fac dus, imi fac bagajele pt. spital, pregatesc camera video si aparatul foto. Trebuie sa va spun ca nu aveam pregatit nimic, una la mana pt. ca mai aveam mai mult de o sapt pana la DPN si doi la mana, fiind la primul copil, ma luasem si eu dupa gura lumii si nu am cumparat nimic pt. copil. In fine, se face ora 7 seara... eu, tot asa. Atunci mama si doamna Maria, prietena ei, hotarasc ca e timpul sa ne ducem la spital, ca parca nu ajungem nicaieri asa. Cheama o ambulanta, mergem la spital (acelasi spital in care m-am nascut si eu si sotul meu). La spital, ne asteapta toata lumea, caci anuntasem ca venim inca de la amiaza si, cum spuneam, aveam pile :) Spitalul vechi, conditiile cam nasoale, dar mie in clipa aia nu prea imi pasa de toate astea. Eram, zic eu acum, si putin inconstienta , dar eu chiar nu imi faceam absolut niciun fel de griji, doar eram emotionata ca urmeaza sa imi vad baietelul. Ma internez, ma examineaza, monitorizeaza pe bebe si vad ca stau 3 doctori in jurul meu si se sfatuiesc: doctorita care era de garda si cele 2 doctorite care erau garzile mele de corp proprii si personale. In final decid: rupem membranele, ca nu progreseaza travaliul. Zis si facut... durere groaznica la procedura , dar trece... Ma indrept incet spre patul meu dar, opa, vine o contractie puternica si ma opresc.... De unde pana atunci abia le simtisem, devenisera dintr-odata violente, cam la departare de 2-3 min maxim (nu stiu exact, ca nu aveam ceas sa le cronometrez). Asta se intampla pe la 9 seara. Iar se sfatuiesc doctoritele mele intre ele si in 5 min apare anestezista. Nu imi face epidurala (as fi vrut eu, dar nu cred ca era o procedura prea des folosita acu 6 ani, mai ales acolo), insa imi administreaza rapid un somnifer. Mai tarziu am aflat si motivatia: fiind primul copil, au presupus ca travaliul va mai dura ceva si cum eu chefuisem in ajun si ma culcasem f tarziu, eram obosita deja, si dr se temea sa nu fiu extenuata cand va veni vremea sa nasc, asa ca somniferul avea menirea sa imi dea posibilitatea sa ma odihnesc vreo 2-3 ore, si apoi sa continuam "lucrul". Toate bune si frumoase, adorm aproape imediat si... trec 2 ore. Eu dorm. Mama si prietena ei in continuare langa patul meu (partea asta v-o povestesc asa cum am auzit-o povestita si eu, pt ca eu, asa cum va spuneam, dorm ). La un moment dat mama aude dinspre mine un fel de 'mmm' (nu stiu sa redau exact ;) ), ea, care are un car de experienta, o striga fuga pt doctorita de garda: vezi ca nora-mea naste! Cum naste? ca ea doarme? Uite-asa, naste!. Ma duc cu targa pe masa de nasteri, pt ca eu dorm in continuare , trage toata lumea de mine sa ma trezesc, deschid cu greu ochii si tot aud "impinge!". In canteva minute aud un planset de bebelus si pe dr zicand 2 kg 800, apgar 9. Ma intreaba toti cum il cheama, ca nu le spusesem. Tot ce mai tin minte dupa asta este ca dr l-a pus langa mine, l-am sarutat pe obrajorul roz (are gropita in obrajorul acela!) si am trait un ocean de emotii pe care nu as putea niciodata sa le descriu in cuvinte. Era copilasul meu, al nostru, rodul unei iubiri ca in povesti! Si era atat de frumos! Micut, roz, perfect!
Au urmat telefoane, ca doar trebuia anuntata toata lumea, mai ales proaspatul tatic, care a luat primul tren spre noi, si apoi au venit nasii cu tort si.. .coniac (da, da, coniac, nu sampanie, si am baut si eu putin, ca a zis nasa ca te ajuta sa iti mai revii dupa nastere si sa stiti ca i'am dat dreptate!). Dar toatea astea eu mi le aduc aminte ca in vis...
Asistenta draguta care mi l-a adus a doua zi pe Vladut a zis ca in mod normal mi l-ar fi adus la alaptat mai repede, dar eu eram asa de ametita, incat au preferat sa ii dea glucoza si nu mai stiu eu ce, ca le era frica sa nu-l scap pe jos
Si asa a inceput o noua poveste de iubire, cea intre mine si sotul meu si baietelul nostru blond cu ochi albastri!

Stiu ca am scris lung si mult, dar au trecut deja multi ani de atunci si am uitat multe, iar ce mai tin minte am vrut sa pun "pe hartie", ca sa ramana in istorie .

Liliana, mamica fericita de baiat (Vladut, 26.07.03) si fata (Alessia, 09.10.08)

PS Revin cu povestea nasterii fetitei.... daca mai aveti rabdare s-o cititi, promit ca va fi mai scurta!

alinushca spune:

asteptam cu placere. intr-adevar frumoasa si inedita povestea

Liliana Cocieru spune:

Continuare....

Dupa o sarcina extrem de usoara si o nastere la fel, a urmat o perioada mai putin "incantatoare" ca sa zic asa, deoarece de la 1 luna au inceput colicile, care au trecut abia la 4 luni si jumatate. Si tare greu ne-a mai fost... dar, a trecut. Am gasit o bona pt. copil, ca sa mai pot fugi din cand in cand la cursuri la facultate, a mai venit apoi sora mea sa ma ajute si uite asa am ajuns in 2004, am absolvit si facultatea odata cu colegii mei si aveam si un baietel de un an. Mare lucru sa le faci pe amandoua!
Restul e istorie, cum se spune... un an de stat acasa cu copilul, o perioada ff frumoasa, in care am invatat impreuna sa mergem, sa vorbim, sa ne jucam si sa ne bucuram de fiecare zi . Apoi serviciu, gradinita....
In 2007 am decis ca e timpul sa avem inca un bebe, ca doar nu se poate sa nu aiba Vladut un fratior sau o surioara. De data asta eu, persoana matura si responsabila , ma duc dinainte si imi fac toate analizele, incep sa iau vitamine etc etc. Dupa 2 luni de "munca", pe la sf. lui ianuarie 2008, apar cele 2 minunate liniute roz si toata lumea e fericita, vom avea un bebe! Vladut isi dorea mult un fratior, tati in schimb e innebunit dupa fetite (asta a vrut si prima oara)! Eu, ce sa mai zic, ce-o fi o fi, sanatos sa fie!
Sarcina, la fel de usoara si frumoasa ca prima, 3 zile de pofta nebuna de acru in primul trimestru, apoi restul sarcinii muuuulte fructe (cel putin 1 kg in fiecare zi), niciun fel de greturi nimic. Bebe creste frumos in burtica. Eu, la fel de activa si nebuna ca inainte, doar ca de data asta la serviciu, asa ca mai mult stat pe scaun. Dar, ca sa recuperez, mergeam la gimnastica pt. gravide de 2 ori pe saptamana. Graviduta in 3 luni, eram la Milano si timp de 3 zile am facut pe jos km intregi, sa vad orasul. Ma bucuram de fiecare zi, pentru ca era minunat si pt. ca ma gandeam ca probabil nu voi mai avea ocazia sa trec prin toate astea din noi (deocamdata consideram ca 2 copii este suficient, cine stie?). Au fost ceva griji la inceput privind medicul, spitalul in care urmeaza sa nasc, o suspectata infectie cu HPV (care doar atat a fost, suspectata), dar s-au rezolvat repede cand am decis sa merg la Medlife, la d-na dr. Mirela Popa, care e o draguta apropo, urmand sa nasc tot acolo (am uitat sa spun ca intre timp ne mutasem in Bucuresti, si dupa cate povesti de groaza auzisem despre nasteri in spitalele de stat, am optat fara nicio retinere pt. privat).
La eco morfologica, la 20 sapt. de sarcina, am mers toata familia, ca sa vada si tati si Vladut pe bebe din burtica. Si l-au vazut! sau mai bine zis au vazut-o, color (ca era 4D)! Atunci ne-a spus dr. prima oara ca e fetita. Sotul meu, sceptic, a zis ca el nu crede pana nu vede , insa la urm. eco 3D am rugat-o pe doctorita sa ne prezinte o dovada, special pt. tati, asa ca mi-a dat o poza cu "dovada". Cam de atunci a inceput la mine febra cumparaturilor. Daca la primul copil nu luasem nimic, am decis ca de aceasta data sa fiu pregatita, mai ales ca nu avea cine sa vina sa-mi cumpere nimic, iar sotul petrece f mult timp la serviciu si nici nu are pasiunea cumparaturilor , mai era si Vladut.. Asa ca am cumparat de toate: patut, carucior, hainute roz . Spre sf. sarcinii aveam burtica mare, desi la eco mi-a zis ca bebe e destul de mic, daca daca ajunge la 3 kg pana la termen. Mie insa mi se parea ca e mai greu spre sfarsit ca la prima sarcina, nu prea mai puteam sa dorm nicicum, aveam contractii, nedureroase, insa care ma faceau sa ma opresc din mers ca sa respir... De la 37 de saptamani am inceput sa simt ca nu mai am rabdare, nu de greu, de emotie
La 39 de saptamani fara 2 zile a venit mama soacra la noi. De data asta doar in rol de mama si bunica . Ne intelesesem dinainte sa vina sa stea cu Vladut cand o fi sa nasc. La 39 de sapt. fix, pe 7 octombrie, ma duc la dr la control si ea ma intreaba: tu ce faci, nu mai nasti? Rad: eu ma simt foarte bine. A doua zi, seara, stam cu totii la tv, mai radem, mai povestim. Pe la 11.30... o contractie. N-o bag in seama prea tare, ca nu doare, ma obisnuisem cu ele. Pe la 12 decidem sa mergem nani, ca unii au serviciu a doua zi . Ne bagam in pat, incerc sa ma relaxez, insa nu reusesc. Opa! inca o contractie! Ma asez in fund, sprijinita de perna, si stau in intuneric cu ochii deschisi si astept. Peste vreun sfert de ora mai vine una. Pe la 1 simt ca si sotul se foieste, nu doarme. Ii zic: stii ceva, noi cred ca nu dormim in noaptea asta, ca vine bebe. Ok, zice el, mergem la spital? Nuu, inca nu, si eu de colo. Mai stam putin, sa ma asigur. Ma ridic insa din pat, ma duc si fac un dus, mai pun in geanta pt.spital ce ramasese pt. la final (aveam bagajele pregatite de prin sapt. 35). Intre timp, sunt atenta la contractii, care se indesesc, incet dar sigur. Pe la 2 si un pic se trezeste si mama soarca, ca ne aude prin casa. Ii spunem ca noi mergem la spital, ii dam ultimele instructiuni in legatura cu Vladut si plecam. Cand am ajuns la Medlife era ora 03.00 si contractiile la 10 min. Ii spun fetei de la receptie, mirata de vizita asta tarzie (sau foarte devreme), ca sunt in travaliu, bebe 2, contractii la 10 min. Asa ca ma interneaza. De garda, dl dr. Mendez, pe care il cunosteam din auzite. Ma controleaza, constata travaliu in desfasurare, dilatatie 2 (nu foarte mare, dar avand in vedere ca e bebe 2 estimeaza ca va decurge destul de repede, asa ca merg in sala de travaliu). Sotul pleaca acasa, ca ii zic eu ca nu are rost sa stea cu mine, el e la serviciu a doua zi si deja e aproape dimineta. Nu imi propusesem sa asiste la nastere, asa ca urma sa il sun dupa ce nasc. In maternitate, liniste, ca toata lumea doarme. In sala de travaliu mi se pune o branula (in caz de necesitate, imi explica asistenta), bebe e monitorizat. O asistenta f. draguta, al carei nume nu il mai stiu, vine din cand in cand sa vada ce fac. In alte conditii, as fi preferat sa ma mai plimb pe acolo, in loc sa stau in pat, pt. ca deja contractiile se intensifica si mi-ar prinde bine putina miscare. Insa pt. ca e 3.30 dimineata mi-e un somn de mor, asa ca incerc sa imi gasesc o pozitie comoda si chiar reusesc sa atipesc de cateva ori intre contractii. Pe la 5 fara vine dr. Mendez sa vada ce fac, se uita la graficele cu contractii si ma intreaba daca vreau epidurala. Il intreb atunci daca or sa fie mai puternice decat atat contractiile. Imi raspunde ca nu, sunt la maxim, doar ca vor fi mai dese. "Atunci nu vreau" ii spun (adevarul e ca nu durea f rau, iar mie mi-era frica de acul infipt in spate mai tare decat de contractii, poate nu aveam dreptate, dar na, asa a fost). Deja nu mai reusesc sa adorm, deoarece contractiile sunt destul de puternice si tot mai dese, cam la 5 min. Asa ca inspir-expir si ma incurajez singura, ca mai e putin si o voi vedea pe bebica. La 5 si 20 apare doctorita mea, probabil chemata de dr. Mendez. Ma urca pe masa, constata dilatare completa, si imi rupe membranele (auuuuuu! ) dupa care asteapta o contractie sa vada ce si cum (auuuuuu! din nou) ca doare rau si simt ca ma pierd cu firea, de unde pana atunci nu scosesem nici macar un geamat!). Ma ajuta asistenta sa ma dau jos de acolo, iar dr. Popa imi zice sa merg inapoi in sala de travaliu si sa anunt cand simt nevoia sa imping. In drum spre sala de travaliu (nu erau mai mult de 20 de pasi ) ma opresc de vreo 3 ori, ca nu pot merge din cauza contractiilor). Nu mai ajung la pat, deoarece la ultima oprire simt ca imi vine sa imping. Anunt asistenta, care o cheama si pe d-na dr. si mergem inapoi in sala de nasteri. Acolo, vreo 4 persoane in jurul meu. Opa sus pe masa (nici nu mai stiu cum am urcat), contractie continua si durere ingrozitoare. Mi se spune sa ma calmez (cum sa ma calmez d-le, ca doaaaaare rau! ). Atunci d-na dr. ma intreaba daca vreau anestezie. Mai intrebati! sigur ca vreau! (nu stiam ca mai e posibil in faza asta!). Dr trimite dupa anestezist, doar ca anestezistul/a (ca nu stiu) nu a mai apucat sa vina decat pt. anestezia pt cusut, pt. ca la 5.40, dupa bine-cunoscutul "impinge!" de 2 ori si un tipat din partea mea (ca nu m-am putut abtine), a aparut pe lume fetita lui tati, cu un "oa!" demn de lauda! Aflu cu stupoare ca are 50 cm si 3 kg 400! E mare! De-aia a durut asa! DAr a meritat fiecare secunda! Primesc felicitari si mi-o aduce sa o pup. Doamne! ma gandesc, cat de minunat e!. Dupa nici 3 ore de spitalizare sunt mamica din nou! Ce usor a fost! Apoi, urmeaza placenta si soooooooooooomn... ca imi face in sf anestezia.
M-am trezit la 8.30. Ma simteam f. bine, l-am sunat pe tati sa ii dau vestea cea mare, am mancat un iaurt. Am ajuns apoi in sfarsit in rezerva, unde peste vreo ora au adus-o si pe bebica mea la alaptat.
Un amanunt important este ca numele, Alessia, l-am ales abia in spital, dupa nastere, deoarece nu ne putusem pune de acord cu tati in privinta asta. Alessia avea ochii albastri, ca fratiorul ei, parul mai negru si ciufulit si era, bineinteles, cel mai dulce copil din lume!
Am stat in spital 2 zile, care mi s-au parut f. lungi, cu toate conditiile f. bune. Din toate pacientele din acea perioada, eram singura cu nastere spontana si aveam si cel mai mare bebe! Se mirau asistentele si doctorii ce bine ma simt si cat de repede ma refac.
Eu insa ardeam de nerabdare sa ajung acasa, sa ii fac cunostinta lui Vladut cu surioara lui!

Si asa a inceput inca o mare dragoste! De acum suntem 4! Noi, parinti mandri de baiat si fata.... ei, 2 copii extraordinari, care ne aduc bucurii in fiecare zi!
Vladut are 6 ani si jumatate, Alessia 1 an si 3 luni. La toamna vom implini 10 ani de casatorie (eu voi avea 28 de ani, sotul 29). Eu spun ca e o mare realizare. In orice caz, noi suntem fericiti si ne consideram tare norocosi sa ne avem unul pe altul!

Va dorim tuturor sa aveti parte de cel putin tot atat dragoste si fericire cata ne-a fost data noua pe pamant pana acum! Gravidutelor care au citit poate povestea noastra le doresc sa nasca la fel de usor ca mine, ca zau ca mai bine de atat nu se poate! Daca sa ai multi copii nu ar insemna doar sa-i nasti, zau ca as face vreo 10!

Liliana, mamica norocoasa de baiat si fata!

Liliana Cocieru spune:

Alinushca, multumim de aprecieri si multumim ca ai avut rabdare sa ne citesti povestea!
Deci am promis ca partea a doua va fi mai scurta, se pare nu am reusit sa ma tin de cuvant, ca parca prea multe detalii erau prea importante pentru a fi omise! Si am trecut prin atatea emotii povestind... nu credeam ca va fi asa frumos sa retraiesc nasterea fetitei!

Eseea spune:

felicitari pt minunile voastre si pt asa o casnicie "cu vechime" atat de tineri!

Mami de fetita si de baietel