Te iubesc pana la stele si inapoi de un milion de

Nu stiu de unde sa incep...de fapt vroiam sa scriu despre Razvi si cum a aparut el in viata noastra de mai demult...dar am tot amanat.

Sa incepem cu inceputul...pe 9 mai am avut nunta...pe 10 mai am plecat la Cannes cica in luna de miere. De fapt a fost o deplasare legata de munca, insa am profitat sa mergem impreuna, eu si sotul meu, pentru a avea ceva amintiri frumoase...Am stat 2 saptamani, din care ultima am petrecut-o cu sotul meu, am fost la cursa de Formula 1 la Monte Carlo...ce mai, am avut norcul sa am o "saptamana de miere" de neuitat.

De neuitat va ramane si pentru ca la intoarcerea acasa am descoperit cele mai frumoase 2 liniute roz pe care le-am vazut in viata mea. Am facut testul la munca. Nu stiu de ce, dar in ultimele 2 luni ma gandeam numai la chestia asta si mi-am luat mereu teste de sarcina cum observam cateva zile de intarziere. Adi nu stia nimic de asta...dar in ziua aceea am venit la munca cu gandul sa trec pe la farmacie sa-mi mai iau un test...si supriza: a iesit pozitiv. Genunchii nu ma mai ascultau, treceam prin diferite stari emotionale, de la fericire maxima la ingrijorare, nu stiam cum sa reactionez. Am sunat-o pe sotia fratelui meu care m-a sfatuit sa mai astept cateva zile si sa repet testul inainte de a spune cuiva. Bineinteles ca ajunsa seara acasa, am fumat o tigare si l-am anuntat pe Adi ca gata, m-am lasat de fumat. Nu stiam cum sa-i spun, pentru ca nu stiam cum va reactiona: stiam ca vrea un bebe, discutasem pe tema asta, insa el o vedea asa ca pe ceva care se va intampla in viitor. Pana la urma mi-am luat inima in dinti si i-am spus: Adi sunt insarcinata. Reactia lui a fost nemaipomenita, s-a bucurat ca un copil mic, abia dupa cateva zile realizand ca viata noastra se va schimba total de acum inainte.

Sarcina a fost usoara pentru mine, destul de dificila insa pentru Adi, pentru ca treceam de la o stare la alta, acum radeam, acum plangeam, acum eram nervoasa...Ii multumesc din suflet ca a stiut sa ma "suporte" si sa ma ajute sa trec peste toate temerile si ingrijorarile (nefondate de fapt, da' deh cu netul asta aveam tot felul de gargauni in cap). Am fost plecati in turul Croaiei 10 zile iar bebe s-a comportat exemplar. Zilele treceau, bebe crestea...a aparut si putzulica si am fost tare fericita. Din prima clipa am stiut ca e baietel, era asa o chestie pe care numai eu o simteam.

Toate controalele au fost OK, analize in general bune. Am lucrat pana aproape in ultima clipa, seful ma trimitea in fiecare dimineata acasa de frica sa nu nasc la birou. Joi, 12 februarie m-am hotarat ca e ultima zi, DPN-ul era pe 20 februarie si vroiam sa am timp sa ma odihnesc un pic pana sa vina bebe. Mai ales ca in ultima sapatamana trecusem prin emotii mari pentru ca dr mea decisese sa schimbe clinica cu care colabora (din Euroclinic in Regina Maria), plus ca la ultimul control mi-a spus ca din pacate nu voi putea naste pe cale naturala din cauza unor probleme interne, nu grave, dar care puteau deveni grave daca insistam pe nasterea naturala. Asa ca am plecat de la cabinetul dr un pic zapacita si cu emotii amestecate cu frica pentru ca nu numai ca nu mai nasteam unde hotarasem, ci pentru ca numai nasteam cum hotarasem...Cezariana pentru mine era sperietoarea maxima, eu nu am fost in viata mea in spital si dupa cate citisem pe net (of, netul asta!) eram de-a dreptul ingrozita. Ma certam cu Adi, insista sa fac anestezie generala, zicea ca e mai bine pt mine caci daca se intampla ceva in timpul operatiei si eu aud, ma apuca toate cele si cine stie ce se mai intampla.

Dupa ce m-am calmat, si mama mea a avut un rol important in treaba asta, am hotarat sa mergem la maternitatea Regina Maria sa vedem ce conditii sunt. Auzisem vag ca arata bine, insa am vrut sa ne convingem cu ochii nostri. Plus ca trebuia sa semnam contractul cat mai repede, caci bebe nu avea sa stea in burtica pana ma hotaram eu. Zis si facut, mergem la maternitate, ni se face turul, ni se explica conditiile. Concluzia: arata atat de bine ca ne-am muta aici, hai sa semnam contractul ala odata. Stabilim o intalnire si cu dna dr anestezist sa hotaram ce fel de anestezie facem. Din fericire ideea lui Adi cu anestezia generala nu este acceptata (yuppy) din considerente medicale, asa ca o sa mergem pe rahi-peri. Ne intalnim si cu dr care o sa faca operatia, dl. dr. Niculescu, seful clinicii. Aici am avut noroc cu carul, pentru ca dr. mea il admira foarte tare pe dr. Niculescu si a vrut neaparat ca dansul sa faca operatia si dansa sa asiste. Este un om, calm, din cateva vorbe schimbate cu dansul am avut impresia ca ne cunoastem de ani de zile si asta mi-a dat incredere si am reusit sa depasesc frica de cezariana. Ramane sa ii comunic cand ne vedem pentru operatie.

Toate bune si frumoase, pe 12 februarie vin la munca sa-mi iau la revedere de la colege urmand ca a doua zi sa ma duc iarasi la control la dna dr. Inainte insa sa plec de acasa spre cabinetul dr, primesc un telefon de la maternitate si mi se spune ca luni, 16 februarie 2009, ma asteapta la ora 7:00 dimineata la ei. "OK", zic eu, fara sa intreb nimik. Inchid telefonul si ii spun lui Adi ca probabil astia vor sa mai fac vreo analiza ceva. Ca doar nu ma chema pt cezariana, pentru ca eu nu am stabilit inca data operatiei cu dna dr. si uite asa intru in fibrilatii...Noroc ca plecam spre cabinet. Acolo ii povestesc dr ce mi s-a intamplat, la care ea foarte senina: Da, Cristina, luni, 16 februarie ne vedem cu bebe. WHATTT?? Pai fratilor, daca e tradare sa o stiu si eu, nu? Bine ca e bebe bine si ma relaxez.

Insa mama venea la mine duminica, eu ce fac fara ea pana atunci? Pun mana pe telefon si ii zic sa nu se sperie, dar noi nastem luni, nu saptamana cealalta. Saraca femeie, isi face bagajele (care by the way, cica erau pregatite de vreo sapatamana, just in case) si hop la Bucuresti a doua zi, sambata. Ba am mai si speriat-o in ziua in care a venit, caci mi s-a parut ca pisicul meu a sarit de la fereastra si intrasem in fibrilatii ca unde e pisicul meu, daca moare pisicu' si alte nebunii de gravida emotionata, stresata, etc. Mama saraca, fara sa zica o vorbulitza, a coborat in spatele blocului sa caute pisicul, care statea bine mersi intr-un dulap si ne ignora total, pana l-a gasit Adi, care intrase si el in panica din cauza mea. Se gandeau amandoi ca uite din cauza pisicului o sa alergam prin tot orasul pana la maternitate (eu stau in Dr. Taberei, maternitatea in Baneasa...va dati seama ce inseamna asta, nu?).

Trece si ziua de duminica, ba cu plansete de frica, ba cu plansete de emotii ca in sfarsit imi vad copilasul, ba cu momente de genu' "Adi de maine avem un copil tu iti dai seama????", de parca ramasesem gravida ieri si nu avusesem timp sa ma obisnuiesc cu asta. Mi se spusese ca de la 6 seara sa nu mai mananc nimic si pe la 5:50 o intreb pe mama ce avem de mancare: varza cu ciolan. Va jur ca mi s-a parut cea mai gustoasa mancare ever...infulecam de ziceai ca nu o sa mai manac cateva luni bune, nu o zi. Noaptea a trecut nesperat de bine, am dormit foarte bine, m-am odihnit, dimineata la 6 eram gata de plecare... Adi si cu mama erau emotionati, eu nimic-nimic...Ma miram si eu de reactia mea, mai ales ca stiam cum trecusera cele 9 luni si cat de "ciufita" fusesem. Ningea asa de frumos si linistit... poate ca de asta eram asa calma, eu iubesc ninsoarea.

Ajungem la maternitate, sunt luata in primire, echografie, monitorizari bebe...toate OK. Primesc niste ciorapi pana la pulpa...oau sexy mamma...ma imbrac in camasa de noapte si gata, spre sala...Eiiii, acum incepe sa mi se faca o frica, dar o frica absoluta...ma doare tot corpul, imi vine sa tip ca eu nu vreau operatie, ca mie mi-e frica. Dar nu iese nimic din gura. Ajungem in sala, vad dr roind in jurul meu pregating toate cele necesare, mi se face anestezia - trebuie sa recunosc ca asta a fost momentul cel mai greu din viata mea - si gata: sunt amortita. Dna dr. anestezist a stat in permanenta la capul meu si mi-a povestit ce se intampla: ca ma masoara sa nu faca taietura mare sau prea sus, ca bla-bla..si deodata "simt" ca parca vrea cineva sa ia o bucatica din mine si apoi "oaoaoaoaooaoaoa"...gata, a venit Razvi!!!!!!!!!!! Dupa nici 10 min de cand intrasem in sala!!! Am simtit ca sunt un fluturas, atat de libera si de fericita ma simteam, mai ales ca Razvi era foarte bine. L-am vazut pret de cateva secunde si nu-mi venea sa cred ca e al meu, fie el si un pic negricios si uratel... Gata? Asta a fost tot? Oau, ce usor...mai fac d'astea...

M-au cusut, intre noi fie vorba mi-au scapat si un picior de pe masa, lucru pe care nu l-as fi sesizat daca nu se panicau ei. Am ajuns la reanimare, era cald si asa de bine...mama era langa mine, vine si Adi cu fratele si cumnata mea...vine si Tzumpi sa-l vad mai bine, e un scump...

Am stat 4 zile in spital, in seara dupa operatie am fost dusa in salon si in noaptea urmatoare am reusit sa ma dau jos din pat...Daca nu era mama cu mine nu cred ca as fi facut chestia asta, chiar daca roiau asistentele pe acolo si era suficient sa apas pe un buton ca sa-si faca aparitia. A doua zi a fost cumplit, asta pentru ca de incapatanata ce sunt, am refuzat sa mi se mai faca calmante. Eu nu sunt adepta medicamentelor si am vrut sa vad daca ma descurc si fara...M-am decurcat, insa durerile erau tare nasoale. Lapticul a venit abia miercuri, insotit de furia laptelui. Ma trezisem in dimineata aia cu nishte sani...maaamaa-maaama...eu toata viata fiind obsedata de marimea lor (aproape inexistenta), o sun pe cumnata mea (in aceeasi situatie ca si mine) si ii zic: Bi, am tzate!!! Pune-te pe facut copii!!!

Din pacate Razvi a fost mai lenes si nu prea i-a placut tzitzica asa ca ii dadeam completare. Astfel incat, cand a facut 2 luni, am decis sa opresc alaptare pentru ca era un chin pentru amandoi.

Acum e un baietel in toata regula, avem 8 dintishori, ne ridicam in picioare, facem cativa pasi sustinut, stim unde e mami, tati, mamaie, tataie, Doamne-Doamne, Mickey, ursuletul, nenea (adica TV-ul), veioza (prefarat lui), pisi, cutzu etc., facem bau, ne iubim ca doua matze lesinate...

Scriind povestea lui plang, pentru ca din pacate Razvi nu e cu mine. A trebuit sa-l duc la mama mea de cand avea 6 luni pentru ca am reinceput munca (obligat-fortat). Mor ca nu pot sa vad cu ochii mei ce face in fiecare moment, ca nu sunt eu prima care asista la toate "cuceririle" lui...ca nu sunt persoana de care sa depinda in mod absolut, asa cum fac toti copii la varsta lui...

Dar asta e viata. In fiecare zi ii multumesc lui Dumnezeu pentru cel mai minunat lucru care mi s-a intamplat vreodata. Te iubesc Razvi, sufletelul meu scump si drag, te iubesc pana la stele si inapoi de un milion de ori!


Crisspy si Razvi

anna-mama spune:

Crisspy, ai scris tare frumos povestea voastra, mi-au dar lacrimile de emotie citind. Sa fiti sanatosi si sa va bucurati de familia minunata pe care o aveti. Multi


Ana, mami de bubulet zambaret (09.02.2009)

Poze Vladut la 10 luni

www.youtube.com/watch?v=43YgLgNVMpM" target="_blank">Asa merge Vladut la 9 luni

lisa79 spune:

Cuscra, te pupam si te iubim!!!Cred ca iti e dor de el,dar stii ca e pe maini bune,e la mama ta! esti o norocoasa ca ai putut sa apelezi la ea. multumeste-i lui Doamne Doamne ca e sanatos si ca va puteti bucura de el.
Pupam si Razvanelul frumos!
Foarte frumos scris!

Va rugam un vot pentru ANA,multumim!

andre_ea spune:

Foarte frumoasa povestea! Sunteti o familie minunata, chiar daca Razvan nu este tot timpul cu voi e bine ca este pe maini bune, e sanatos si voi puteti sa va bucurati de el.

---

Andreea, mami de Tudor- 10.08.2005 si Ilinca- 09.01.2009
am tot ce am visat

Delu Prichindelu'
Prichinduta